A treia secțiune CAUZĂ DE AMIRYAN c. ARMENIA (Documentul nr. 31553/03) HOTĂRÂREA Strasburg 13 ianuarie 2009 FINAL 13/04/2009 Această hotărâre poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Amiryan c. Armenia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința în calitate de Camera compusă din: Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, judecători și Stanley Naismith, grefierul adjunct al secțiunii care a deliberat în privat la 9 decembrie 2008, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 31553/03) împotriva Republicii Armenia depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (nr. 31553/03) de către un național armenian, dl Sargis Amiryan (nr. 28 august 2003). Reclamantul a fost reprezentat de dl M. Muller, dl T. Otty, dl. Yildiz, dna A. Stock și dna L. Claridge, avocați ai proiectului Curd pentru Drepturile Omului din Londra, dl T. Ter-Yayayan și dl Zohrabyan, avocați care practică în Yerevan și dl A. Ghazaryan. Guvernul armenian (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl G. Kostanyan, reprezentant al Republicii Armenia la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. La 23 iunie 2005, Curtea a hotărât să anunțe cererii guvernului. În conformitate cu dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție, a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1948 și trăiește în Ashtarak, Armenia. În 2003 s-a desfășurat în Armenia o alegere prezidențială cu prima și a doua rundă care a avut loc la 19 februarie și, respectiv, 5 martie. Reclamantul a acționat ca asistent al alegerilor autorizate ( [ δשששש δש ) pentru principalul candidat al opoziției în această alegere. După prima și a doua rundă a alegerilor, o serie de raliuri de protest au fost organizate la Erevan de către partidele de opoziție. La 21 februarie 2003, reclamantul a participat la o demonstrație organizată la Erevan. La 22 februarie 2003, doi polițiști au mers la apartamentul reclamantului și l-au dus la Departamentul de Poliție Centrală din Erevan, unde s-a inițiat un caz administrativ împotriva lui din cauza participării sale la demonstrația din 21 februarie 2003. În aceeași dată, mai multe ore mai târziu, reclamantul a fost dus la Curtea de districtul Kentron și Nork-Marash din Yerevan („. – „CAO” până la 15 zile de detenție administrativă, constatând că: „La 21 februarie 2003 [reclamantul] a participat împreună cu un grup de persoane la o demonstrație neautorizată din Yerevan.” Reclamantul a fost dus la un centru de detenție. 10. Reclamantul a susținut că a fost vizitat în centrul de detenție câteva zile mai târziu de către un reprezentant al Crucii Roșii care i-a adus o scrisoare de la soția sa, la care nu i-a fost permis să răspundă. 11. Reclamantul a afirmat, de asemenea, că, la o dată neespecificată, soția sa a solicitat verbal Curții de District să își revizuiască decizia. Ea a fost notificată printr-o scrisoare din 25 februarie 2003 că Curtea de District nu are o astfel de competență. 12. La 27 februarie 2003, avocatul reclamantului a depus o cerere la Procurorul General ( δשששש de ) solicitând-l să inițieze un recurs împotriva hotărârii Curții de District. Aparent, avocatul a primit prin greșeală o copie a unei decizii luate cu privire la o persoană condamnată într-un caz administrativ diferit, H.A., a susținut că reclamantul a fost considerat vinovat ilegal în temeiul articolului 180.1 din CAO și privat de libertate prin o decizie luată cu privire la o altă persoană. 13. La 1 martie 2003, Președintele Curții de Apel Criminale și Militare ( În sensul articolului 2 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. Februarie 2003 a participat la o demonstrație neautorizată și la o marșă de stradă, în care a încălcat ordinea publică. După ce m-a familiarizat cu apelul [reclamantului] și cu materialele referitoare la infracțiunile administrative, constat că penalitatea impusă [reclamantului] trebuie schimbată.” 14. Președintele a schimbat pedeapsa la o amendă administrativă de 1000 dram armeni (AMD) (aproximativ 1,5 euro (EUR) la momentul material) și a ordonat eliberarea reclamantului. În aceeași dată, reclamantul a fost eliberat de la detenție după ce a îndeplinit aproximativ șapte zile de la sentința sa. 15. Prin scrisoarea din 4 martie 2003 avocatul reclamantului a fost informat de către Procuratura Generală ( Pe baza recursului reclamantului, penalitatea a fost modificată și reclamantul a fost eliberat prin decizia Curții de Apel. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 16. Pentru un rezumat al dispozițiilor relevante privind procedurile administrative, a se vedea hotărârea în cazul Galstyan c. Armenia (n. 26, 15 noiembrie 2007). 17. Pentru un rezumat al legislației relevante invocate de părți în legătură cu art. 180.1 din CAO (a se vedea punctele 30 și 31 de mai jos), a se vedea hotărârea în cazul Mkrtchyan c. Armenia (n. 6562/03, §§ 20-28, 11 ianuarie 2007). COMPLIENȚA DREPTULUI CU SIX-MUNT RUMUL CU DECIZIA DECIZIE A 22 FEBRUARIE 2003 18. Reclamantul a formulat o serie de plângeri în temeiul articolului 5 § § 1, 2, 3 și 4, art. 6 § § § 1 și 3 (a-d), art. 10, art. 11, art. 13 și art. 14 din Convenție și art. 3 din Protocolul nr. 1 în legătură cu condamnarea sa din 22 februarie 2003. 19. Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, aceasta poate aborda doar o chestiune în care a fost introdusă în termen de șase luni de la data deciziei finale în procesul de epuizare a căilor de recurs interne (a se vedea, printre altele, Danov c. Bulgaria , nr. 56796/00, § 56, 26 octombrie 2006). Cu toate acestea, obligația prevăzută la art. 35 necesită numai ca reclamantul să recurgă în mod normal la remediile care pot fi eficiente, adecvate și accesibile (a se vedea, printre altele, Sejdovic c. Italia [GC], nr. 56581/00, § 45, CEDO 2006 II). În cazul în care nu este disponibil niciun remediu eficace pentru solicitant, termenul expiră șase luni de la data actelor sau măsurilor reclamate sau după data cunoștinței actului respectiv sau a efectelor sau a prejudiciului asupra reclamantului (a se vedea Younger c. Regatul Unit (dec.), nr. 57420/00, CEDH 2003-I). Astfel, urmărirea remediilor care nu sunt conforme cu cerințele de mai sus va avea consecințe pentru identificarea „deciziei finale” și, în consecință, pentru calcularea punctului de plecare pentru executarea regulii de șase luni (a se vedea Prystavska v. Ucraina (dec.), nr. 21287/02, 17 decembrie 2002). 20. În ceea ce privește circumstanțele prezentului caz, Curtea constată că reclamantul a formulat o serie de plângeri în cererea sa în legătură cu hotărârea Curții de district Kentron și Nork-Marash din Erevan din 22 februarie 2003. Cu toate acestea, această decizie a fost finală și nu au existat mai multe remedii suficient de accesibile și eficace pentru evacuarea gazelor de evacuare, inclusiv remediile extraordinare care ar putea fi inițiate în temeiul articolului 294 din CAO cu un procuror sau cu președintele unei instanțe superioare (a se vedea Galstyan , citat mai sus §§ 40-42). Cu toate acestea, reclamantul a încercat una dintre aceste modalități de reexaminare prin depunerea unei cereri de recurs procurorului general (a se vedea punctul 12 de mai sus). La 1 martie 2003, președintele Curții de Apel Criminale și Militare a hotărât să revizuiască decizia finală a Curții de District din 22 februarie 2003, pe baza apelului extraordinar al reclamantului. Reclamantul a depus cererea la Curtea la 28 august 2003, care este peste șase luni de la data hotărârii Curții de District, dar mai puțin de șase luni de la data hotărârii Curții de Apel. Prin urmare, este necesar să se stabilească dacă hotărârea Curții de Apel adoptată pe baza recursului extraordinar al reclamantului a reluat durata perioadei de șase luni în ceea ce privește decizia finală a Curții de District. 21. Curtea observă că a respins în mod constant cererile în care reclamanții și-au prezentat plângeri în termen de șase luni de la decizia de respingere a cererilor de redeschidere a procedurii, motivând că astfel de decizii nu au putut fi considerate „decizii finale” în sensul articolului 35 § 1 din Convenție (a se vedea, printre altele, Berdzenishvili c. Rusia (dec.), nr. 31697/03, CEHR 2004-II; Riedl-Riedenstein și alții c. Germania (dec.), nr. 48662/99, 22 ianuarie 2002; și Babinsky c. Slovacia (dec.), nr. 35833/97, 11 ianuarie 2000). Cu toate acestea, Curtea a acceptat că situațiile în care o cerere de redeschidere a procedurii are succes și de fapt rezultatul unei redeschidere poate constitui o excepție la această regulă (a se vedea Pufler c. Franța , nr. 23949/94, Decizia Comisiei din 18 mai 1994, Decizii și Rapoarte 77-B, p. 140; Korkmaz v. Turcia (dec.), nr. 42576/98, 17 ianuarie 2006; și Atlkın v. Turcia , nr. 39977/98, § 33, 21 februarie 2006). 22. Se pare că situația din acest caz poate fi considerată ca fiind încadrată în categoria de cazuri excepționale, având în vedere că remedierea extraordinară a reclamantului a condus de fapt la o revizuire a deciziei finale cu privire la cazul său administrativ. Cu toate acestea, Curtea nu consideră că pur și simplul fapt de redeschidere a procedurii va relua funcționarea perioadei de șase luni. Nu se poate exclude faptul că un caz poate fi redeschis din motive nerelacionate cu plângerile din Convenția pe care o solicitantă le poate depune mai târziu Curții și Curții se îndoiește că o astfel de redeschidere va afecta calculul perioadei de șase luni. Întrucât art. 35 § 1 nu poate fi interpretat într-un mod care să impună unei reclamante să ia în judecată Curtea în fața poziției sale în legătură cu plângerea sa, în cele din urmă, a fost reglementată la nivel intern (a se vedea Petrie și alții c. Regatul Unit (dec.), nr. 29703/05, 6 februarie 2007), aceasta înseamnă că un reclamant este obligat în temeiul articolului respectiv să încheierea poziției sale în legătură cu plângerea sa în sfârșit și redeschiderea unei cauze pe motive neafiliate nu va afecta finalitatea soluției în ceea ce privește această chestiune specifică. Prin urmare, Curtea consideră că, în cazurile în care se redeschide o procedură sau se reexaminează o decizie finală, durata perioadei de șase luni în ceea ce privește setul inițial de procedură sau decizia finală va fi întreruptă numai în ceea ce privește aspectele referitoare la convenția care au servit drept motiv pentru o astfel de revizuire sau redeschidere și au fost obiectul examinării înaintea organismului de recurs extraordinar. O abordare diferită ar fi, de asemenea, contrar principiului subsidiarității, pe care se întemeiază mecanismul Convenției și care impune ca plângerile care urmează să fie formulate la nivel internațional să fie transmise în primul rând substanțial în fața instanțelor naționale (a se vedea Azinas c. Cipru [GC], nr. 56679/00, § 38, CEDO 2004 III). 23. În prezenta cauză, Curtea constată că reclamantul nu a formulat recursul său extraordinar la Curtea de Apel, fie în mod explicit, fie în fond, oricare dintre plângerile pe care le prezintă în prezent în fața Curții (a se vedea punctul 18 de mai sus). În plus, aceasta remarcă că Curtea de Apel nu a abordat nici de propunerea sa, în afară de a susține condamnarea reclamantului în temeiul articolului 180.1 din CAO și de a modifica penalitatea impusă de Curtea de District. Astfel, plângerile formulate de reclamant în fața Curții în legătură cu hotărârea Curții de District nu au fost obiectul examinării în fața Curții de Apel și motivele pentru care Curtea de Apel a decis să revizuiască decizia finală a Curții de District nu pot fi considerate ca fiind în nici un fel legate de aceste plângeri. Prin urmare, Curtea concluzionează că revizuirea hotărârii finale a Curții de District de către Curtea de Apel privind recursul extraordinar al reclamantului nu a reînceput durata perioadei de șase luni cu privire la aceste plângeri. 24. În consecință, reclamațiile reclamantului cu privire la decizia din 22 februarie 2003 au fost depuse din timp și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § § 1 și 4 din Convenție. II. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 11 AL CONVENȚII CU PRIVIND DECIZIA DE 1 MARIE 2003 25. Reclamantul s-a plâns că condamnarea sa a interferat ilegal cu drepturile sale garantate de art. 11 din Convenție, care, în măsura în care este cazul, prevede: „1. Toată lumea are dreptul la libertatea de adunare pașnică... Nicio restricție nu se pune pe exercitarea acestor drepturi, altele decât cele prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică în interesul securității naționale sau al siguranței publice, pentru prevenirea tulburărilor sau a criminalității, pentru protecția sănătății sau a moralității sau pentru protecția drepturilor și libertăților altor persoane...” Admisibilitatea 26. Curtea constată că, la 1 martie 2003, președintele Curții de Apel penal și militar a hotărât să revizuiască decizia finală din 22 februarie 2003 privind recursul extraordinar al reclamantului și să își mențină condamnarea pe același motiv ca și Curtea de District, deși modifică sancțiunile impuse. Această decizie, spre deosebire de decizia din 22 februarie 2003, a fost luată cu mai puțin de șase luni înainte de introducerea prezentei cereri. Prin urmare, Curtea este competentă să examineze plângerile reclamantului în ceea ce privește decizia din 1 martie 2003. 27. Curtea constată, de asemenea, că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea consideră că amenda impusă reclamantului prin decizia Președintelui Curții de Apel Penal și Militar din 1 martie 2003 a interferat fără îndoială cu dreptul său la libertatea de a se aduna pașnic. 29. Curtea reiterează că o interferență va constitui o încălcare a articolului 11 cu excepția cazului în care este „prescrisă prin lege”, urmărește unul sau mai multe obiective legitime în temeiul alineatului 2 din prezentul articol și este „necesar într-o societate democratică” pentru realizarea acestor obiective (a se vedea Galstyan, citat mai sus, § 103). 30. Guvernul a susținut că interferența a fost prescrisă de lege. În special, reclamantul a fost condamnat în conformitate cu art. 180.1 din CAO pentru „violarea normelor prevăzute pentru organizarea sau deținerea de assemblări, raliuri, marșuri de stradă și demonstrații”. Aceste norme au fost prevăzute de Legea URSS privind aprobarea decreturilor de președinție a Supremului Sovietic al URSS privind modificarea și suplimentele anumitor acte legale ale URSS din 28 octombrie 1988 și au fost accesibile și formulate cu suficientă precizie. 31. Reclamantul a susținut că Legea URSS din 28 octombrie 1988 nu era aplicabilă în Armenia în momentul material și, prin urmare, nu a fost prescrisă de lege. 32. Curtea reamintește că o plângere identică a fost examinată în cazul Mkrtchyan c. Armenia în cazul în care Curtea a constatat că art. 180.1 din CAO nu a fost formulat cu o astfel de precizie care să permită reclamantului să prevadă, într-un mod rezonabil în circumstanțele, consecințele acțiunilor sale, deoarece nu există niciun act juridic aplicabil în Armenia care conține „regulile prescrise” menționate în această dispoziție. Legea URSS din 28 octombrie 1988 nu mai era aplicabilă și o nouă lege privind reuniunile și raliile a fost adoptată numai la 28 aprilie 2004. Curtea a concluzionat că interferența nu a fost prescrisă de lege (a se vedea Mkrtchyan , citat mai sus § 43). 33. Curtea remarcă că interferența în acest caz a avut loc în mod similar înainte de promulgarea unei noi legi privind reuniunile și raliile. Prin urmare, aceasta nu vede nici un motiv să se depărteze de constatarea sa atinsă în cazul Mkrtchyan. Rezultă că ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de reuniune pașnică nu a fost prescrisă de lege. 34. Având în vedere această concluzie, Curtea nu trebuie să verifice dacă celelalte două cerințe (obiectiv legitim și necesitatea interferenței) prevăzute la art. 11 alineatul (2) au fost respectate. 35. În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 11 din Convenție. III. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 6 A CONVENȚIEII CU PRIVIND DECIZIA din 1 martie 2003 36. Reclamantul s-a plâns că Curtea de Apel penală și militară nu a adoptat o decizie motivată. El a invocat art. 6 § 1 din Convenție care, în măsura în care este cazul, prevede: „În decizia de ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” Admisibilitatea 37. Curtea subliniază, de la început, că art. 6 din Convenție se aplică procedurilor în care o persoană este acuzată de o infracțiune penală până la stabilirea acestei acuzații. Numai noua procedură, după redeschiderea, poate fi considerată ca fiind determinată o acuzație penală (a se vedea Vanyan c. Rusia , nr. 53203/99, § 56, 15 decembrie 2005). Cu toate acestea, Curtea nu consideră necesar să se stabilească această chestiune în acest caz, deoarece plângerea reclamantului în temeiul articolului 6 privind procedurile în fața Curții de Apel Criminale și Militare este, în orice caz, inadmisibilă din următoarele motive. 38. Curtea reiterează că art. 6 § 1 obligă instanțele să dea motive pentru hotărârile lor, dar nu poate fi înțeles că necesită un răspuns detaliat la fiecare argument. În ce măsură se aplică această obligație de a da motive pot varia în funcție de natura deciziei. În plus, este necesar să se ia în considerare, printre altele, , diversitatea argumentelor pe care o litigantă le poate prezenta în fața instanței și diferențele existente în statele contractante în ceea ce privește dispozițiile legale, normele consuetudinare, opinia juridică și prezentarea și elaborarea hotărârilor. De aceea, întrebarea dacă o instanță nu a îndeplinit obligația de a prezenta motive nu poate fi stabilită decât în funcție de circumstanțele cazului (a se vedea, printre altele, Hiro Balani c. Spania , 9 decembrie 1994, § 27, Serie A nr. 303-B). 39. În acest caz, reclamantul a fost condamnat în temeiul articolului 180.1 din CAO pentru participarea sa la o demonstrație neautorizată, motiv care a fost exprimat în decizia Curții de Apel. În astfel de circumstanțe, chiar dacă această decizie nu a fost detaliată, nu se poate spune cu toate acestea că Curtea de Apel nu a indicat motivele condamnării reclamantului. 40. Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § 3 și 4 din Convenție. IV. VIOLARE ALEGATĂ A ARTICOLUL 8 AL CONVENȚIEI 41. Reclamantul s-a plâns că nu a fost autorizat să răspundă la o scrisoare din partea soției sale în timp ce era în detenție. El a invocat art. 8 din Convenție care prevede: „1. Toată lumea are dreptul la respect pentru viața sa privată și de familie, casa lui și corespondența lui. Nu va exista nici o interferență de către o autoritate publică în exercitarea acestui drept, cu excepția celor în conformitate cu legea și este necesară într-o societate democratică în interesul securității naționale, al siguranței publice sau al bunăstanței economice a țării, al prevenirii tulburărilor sau al criminalității, al protecției sănătății sau morale sau al protecției drepturilor și libertăților altora.” Admisibilitatea 42. Curtea remarcă că nu există dovezi în dosarul că reclamantul nu a fost autorizat să aibă corespondență cu soția sa în timpul detenției. Nu au fost luate decizii formale care restricționează dreptul reclamantului la corespondență. În plus, nici reclamantul nici soția sa nu s-au plâns vreodată despre acest lucru către nicio autoritate. 43. Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § 3 și 4 din Convenție. Reclamantul a susținut discriminare din motive politice, de asemenea, în legătură cu decizia Curții de Apel din 1 martie 2003. El a invocat art. 14 din convenție care prevede: „Ducrarea drepturilor și libertăților prevăzute în [] Convenția este asigurată fără discriminare pe niciun motiv, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau de altă natură, origine națională sau socială, asocierea cu o minoritate națională, proprietatea, nașterea sau alt statut.” Admisibilitatea 45. Curtea remarcă că toate materialele în posesia sa indică că reclamantul a fost penalizat pentru participarea sa la o demonstrație neautorizată. Nu există nimic în dosarul de a sugera că a fost supus unei pedepsări din cauza opiniei sale politice. 46. Curtea concluzionează că această parte a cererii este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § 3 și 4 din Convenție. VI. APLICAREA ART. 41 A CONVENȚIEI 47. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 48. Reclamantul a solicitat 20.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. 49. Guvernul a susținut că o constatare a încălcării Convenției ar trebui să fie suficientă compensație pentru orice prejudicii morale suferite de reclamant. În orice caz, suma susținută a fost excesivă. 50. Curtea consideră că reclamantul a suferit fără îndoială prejudicii morale ca urmare a unei sancțiuni ilegale pentru participarea sa la o demonstrație. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 6.750 de dolari americani (USD) (aproximativ 5.625) și 6.227,50 de lire sterline (GBP) (aproximativ 9.155) pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. Aceste afirmații au compus: (a) 6 750 USD pentru taxele celor două reprezentante interne ale sale (total de 28 și 25 ore cu 150 USD și, respectiv, 100 ore); b) 6 112,50 USD pentru taxele celor trei avocați din Regatul Unit, inclusiv doi avocați KHRP și un avocat (total de aproximativ 14 și 40 ore cu 150 GBP și, respectiv, 100 ore); și c) 115 GBP pentru costurile administrative suportate de KHRP 52. Guvernul a susținut că aceste afirmații nu au fost justificate în mod corespunzător cu dovezi documentare, deoarece reclamantul nu a realizat niciun contract care să certifice că există un acord cu avocații pentru a furniza servicii juridice la rata presupusă. În plus, reclamantul a folosit serviciile unui număr excesiv de avocați, în ciuda faptului că cazul nu a fost atât de complex ca să justifice o astfel de necesitate. În cele din urmă, ratele presupuse acuzate de reprezentanți interne sunt excesive. 53. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, Curtea consideră că nu toate costurile juridice solicitate au fost suportate în mod necesar și rezonabil, inclusiv unele duplicate în activitatea desfășurată de reprezentanții străini și de reprezentanți naționali, astfel cum se prevede în eșantioanele de timp relevante. În plus, costurile juridice sunt recuperabile numai în măsura în care acestea se referă la încălcarea constatată (a se vedea Beyeler c. Italia [GC], nr. 33202/96, § 27, CEDO 2000 I). Curtea constată că numai o încălcare a articolului 11 a fost constatată în acest caz, în timp ce întregii proceduri scrise, inclusiv cererea inițială și observațiile ulterioare, au avut ca obiect numeroase articole ale Convenției și ale Protocolului nr. Prin urmare, afirmația nu poate fi permisă în întregime și trebuie aplicată o reducere considerabilă. Evaluarea acesteia pe o bază echitabilă, Curtea atribuie reclamantului o sumă totală de 2.000 EUR pentru costuri și cheltuieli, care urmează să fie plătită în kilograme sterline în contul bancar al reprezentanților săi în Regatul Unit. Dobânzi implicite 54. Curtea consideră că dobânzile nejustificate ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară în mod inadmisibil plângerea în temeiul articolului 11 din Convenție privind decizia din 1 martie 2003 admisibilă și restul cererii inadmisibilă; că a existat o încălcare a articolului 11 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 1000 EUR (1 mie de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale, care urmează să fie transformat în moneda națională a statului contestat la rata aplicabilă la data decontare; (ii) 2 000 EUR (2 mii de euro), plus orice impozit care poate fi imputabil reclamantului, în ceea ce privește costurile și cheltuielile, care va fi transformat în kilograme sterling la rata aplicabilă la data decontare și care va fi plătit în contul bancar al reprezentanților săi în Regatul Unit; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 13 ianuarie 2009, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Josep asadevall Președintele adjunct al grefierului
THIRD SECTION
AMIRYAN v. ARMENIA
(Application no. 31553/03)
13 January 2009
FINAL
13/04/2009
This judgment may be subject to editorial revision.
In the case of Amiryan v. Armenia,
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Chamber composed of:
Josep Casadevall,
President,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
judges,
and Stanley Naismith,
Deputy Section Registrar
,
Having deliberated in private on 9 December 2008,
Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
1.
The case originated in an application (no. 31553/03) against the Republic of Armenia lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by an Armenian national, Mr Sargis Amiryan (“the applicant”), on 28 August 2003.
2.
The applicant was represented by Mr M. Muller, Mr T. Otty, Mr
K.
Yildiz, Ms A. Stock and Ms L. Claridge, lawyers of the Kurdish Human Rights Project based in London, Mr T. Ter-Yesayan and Mr
A.
Zohrabyan, lawyers practising in Yerevan, and Mr A. Ghazaryan. The Armenian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr G. Kostanyan, Representative of the Republic of Armenia at the European Court of Human Rights.
3.
On 23 June 2005 the Court decided to give notice of the application to the Government. Under the provisions of Article 29 § 3 of the Convention, it decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility.
I.
4.
The applicant was born in 1948 and lives in Ashtarak, Armenia.
5.
In 2003 a presidential election was held in Armenia with its first and second rounds taking place on 19 February and 5 March respectively. The applicant acted as an authorised election assistant (
վստահված անձ
) for the main opposition candidate in this election. Following the first and second rounds of the election, a series of protest rallies were organised in Yerevan by the opposition parties.
6.
On 21 February 2003 the applicant participated in a demonstration held in Yerevan.
7.
On 22 February 2003 two police officers went to the applicant’s flat and took him to the Central District Police Department of Yerevan where an administrative case was initiated against him on account of his participation in the demonstration of 21
February 2003.
8.
On the same date, several hours later, the applicant was taken to the Kentron and Nork-Marash District Court of Yerevan (
Երևան քաղաքի Կենտրոն և Նորք-Մարաշ համայնքների առաջին ատյանի դատարան
). There he was brought before Judge H. who, after a brief hearing, sentenced the applicant under Article 180.1 of the Code of Administrative Offences (
Վարչական իրավախախտումների վերաբերյալ ՀՀ օրենսգիրք
– “the CAO”) to 15 days of administrative detention, finding that:
“On 21 February 2003 [the applicant] participated together with a group of people in an unauthorised demonstration in Yerevan.”
9.
The applicant was taken to a detention facility.
10.
The applicant alleged that he had been visited in the detention facility several days later by a Red Cross representative who had brought him a letter from his wife, to which he was not allowed to reply.
11.
The applicant further alleged that, on an unspecified date, his wife had verbally requested the District Court to review its decision. She had been notified by a letter of 25 February 2003 that the District Court had no such competence.
12.
On 27 February 2003 the applicant’s lawyer lodged an application with the General Prosecutor (
ՀՀ գլխավոր դատախազ
) requesting him to initiate an appeal against the decision of the District Court. The lawyer, apparently having received by mistake a copy of a decision taken in respect of a person convicted in a different administrative case, H.A., argued that the applicant had been unlawfully found guilty under Article 180.1 of the CAO and deprived of his liberty by a decision taken in respect of another person.
13.
On 1 March 2003 the President of the Criminal and Military Court of Appeal (
ՀՀ քրեական և զինվորական գործերով վերաքննիչ դատարանի նախագահ
) reviewed the applicant’s conviction, finding that:
“[The applicant, according to the decision of the District Court, was subjected to administrative detention] ... for the violation of the prescribed rules for organising and holding assemblies, demonstrations, street marches and rallies, namely on 21
February 2003 he participated in an unauthorised demonstration and street march, during which he violated public order.
Having familiarised myself with [the applicant’s] appeal and the materials concerning the administrative offence, I find that the penalty imposed on [the applicant] must be changed.”
14.
The President changed the penalty to an administrative fine of 1,000 Armenian drams (AMD) (approximately 1.5 euros (EUR) at the material time) and ordered the applicant’s release. On the same date the applicant was released from detention after he had served about seven days of his sentence.
15.
By a letter of 4 March 2003 the applicant’s lawyer was informed by the General Prosecutor’s Office (
ՀՀ գլխավոր դատախազություն
) that, on the basis of the applicant’s appeal, the penalty had been changed and the applicant had been released by decision of the Court of Appeal.
II.
16.
For a summary of the relevant provisions concerning administrative proceedings, see the judgment in the case of
Galstyan v. Armenia
(no.
26986/03, § 26, 15 November 2007).
17.
For a summary of the relevant legislation invoked by the parties in connection with Article 180.1 of the CAO (see paragraphs 30 and 31 below), see the judgment in the case of
Mkrtchyan v. Armenia
(no. 6562/03, §§
20-28, 11 January 2007).
I.
18.
The applicant raised a number of complaints under Article 5 §§ 1, 2, 3 and 4, Article 6 §§ 1 and 3 (a-d), Article 10, Article 11, Article 13 and Article 14 of the Convention and Article 3 of Protocol No. 1 thereto in connection with his conviction of 22 February 2003.
19.
The Court reiterates that, pursuant to Article 35 § 1 of the Convention, it may only deal with a matter where it has been introduced within six months from the date of the final decision in the process of exhaustion of domestic remedies (see, among other authorities,
Danov v. Bulgaria
, no.
56796/00, §
56, 26 October 2006). However, the obligation under Article 35 requires only that an applicant should have normal recourse to the remedies likely to be effective, adequate and accessible (see, among other authorities,
Sejdovic v. Italy
[GC], no.
56581/00, §
‑
II). Where no effective remedy is available to the applicant, the time-limit expires six months after the date of the acts or measures complained of, or after the date of knowledge of that act or its effect or prejudice on the applicant (see
Younger v.
the United Kingdom
(dec.), no.
57420/00, ECHR 2003-I). Thus, the pursuit of remedies which fall short of the above requirements will have consequences for the identification of the “final decision” and, correspondingly, for the calculation of the starting point for the running of the six-month rule (see
Prystavska v. Ukraine
(dec.), no.
21287/02, 17 December 2002).
20.
Turning to the circumstances of the present case, the Court notes that the applicant raised a number of complaints in his application in connection with the decision of the Kentron and Nork-Marash District Court of Yerevan of 22 February 2003. This decision, however, was final and there were no further sufficiently accessible and effective remedies to exhaust, including the extraordinary remedies which could be initiated under Article
294 of the CAO with a prosecutor or the president of a higher court (see
Galstyan
, cited above, §§ 40-42). The applicant nevertheless tried one of these avenues for review by submitting a request for appeal to the General Prosecutor (see paragraph 12 above). On 1 March 2003 the President of the Criminal and Military Court of Appeal decided to review the final decision of the District Court of 22 February 2003, on the basis of the applicant’s extraordinary appeal. The applicant lodged his application with the Court on 28 August 2003, which is more than six months from the date of the District Court’s decision but less than six months from the date of the decision of the Court of Appeal. It is therefore necessary to determine whether the decision of the Court of Appeal taken on the basis of the applicant’s extraordinary appeal restarted the running of the six-month period as far as the final decision of the District Court is concerned.
21.
The Court observes that it has consistently rejected applications in which the applicants have submitted their complaints within six months from the decisions rejecting their requests for reopening of the proceedings on the ground that such decisions could not be considered “final decisions” for the purpose of Article 35 § 1 of the Convention (see, among other authorities,
Berdzenishvili v.
Russia
(dec.), no.
Riedl-Riedenstein and Others v.
Germany
(dec.), no.
48662/99, 22
January
2002; and
Babinsky v.
Slovakia
(dec.), no.
35833/97, 11
January
2000). However, the Court has also accepted that situations in which a request to reopen the proceedings is successful and actually results in a reopening may be an exception to this rule (see
Pufler v. France
, no.
23949/94, Commission decision of 18 May 1994, Decisions and Reports 77-B, p. 140;
Korkmaz v. Turkey
(dec.), no. 42576/98, 17 January 2006; and
Atkın v. Turkey
, no.
39977/98, §
33, 21 February 2006).
22.
It appears that the situation in the present case may be regarded as falling into the category of exceptional cases, given that the applicant’s extraordinary remedy actually led to a review of the final decision on his administrative case. The Court, however, does not consider that the mere fact of reopening proceedings will restart the running of the six month period. It cannot be excluded that a case may be reopened on grounds unrelated to the Convention complaints which an applicant may later lodge with the Court and the Court doubts that such a reopening will affect the calculation of the six month period. Since Article 35 § 1 cannot be interpreted in a manner which would require an applicant to seize the Court before his position in connection with his complaint has been finally settled at the domestic level (see
Petrie and Others v. the United Kingdom
(dec.), no. 29703/05, 6
February 2007), it means that an applicant is required under that Article to
seize the Court once his position in connection with his complaint has finally been settled and the reopening of a case on unrelated grounds will not affect the finality of the settlement in respect of that particular issue. The Court therefore considers that, in cases where proceedings are reopened or a final decision is reviewed, the running of the six month period in respect of the initial set of proceedings or the final decision will be interrupted only in relation to those Convention issues which served as a ground for such a review or reopening and were the object of examination before the extraordinary appeal body.
A different approach would also be contrary to the principle of subsidiarity, on which the Convention machinery is founded and which requires that the complaints intended to be made at the international level
should first be aired in substance before the domestic courts (see
Azinas v.
Cyprus
[GC], no.
56679/00, §
‑
III).
23.
In the present case, the Court notes that the applicant did not raise in his extraordinary appeal to the Court of Appeal, either explicitly or in substance, any of the complaints which he is currently raising before the Court (see paragraph 18 above). It further notes that the Court of Appeal did not address of its own motion any of those issues either, apart from upholding the applicant’s conviction under Article 180.1 of the CAO and modifying the penalty imposed by the District Court. Thus, the complaints raised by the applicant before the Court in connection with the decision of the District Court were not the object of examination before the Court of Appeal and the grounds on which the Court of Appeal decided to review the final decision of the District Court cannot be seen as being in any way related to those complaints. The Court therefore concludes that the review of the final decision of the District Court by the Court of Appeal upon the applicant’s extraordinary appeal did not re-start the running of the six-month period in respect of those complaints.
24.
It follows that the applicant’s complaints concerning the decision of 22 February 2003 were lodged out of time and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention.
II.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 11 OF THE CONVENTION AS REGARDS THE DECISION OF 1 MARCH 2003
25.
The applicant complained that his conviction had unlawfully interfered with his rights guaranteed by Article 11 of the Convention which, in so far as relevant, provides:
“1.
Everyone has the right to freedom of peaceful assembly...
2.
No restrictions shall be placed on the exercise of these rights other than such as are prescribed by law and are necessary in a democratic society in the interests of national security or public safety, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals or for the protection of the rights and freedoms of others...”
A.
Admissibility
26.
The Court notes that on 1 March 2003 the President of the Criminal and Military Court of Appeal decided to review the final decision of 22
February 2003 on the applicant’s extraordinary appeal and to uphold his conviction on the same ground as the District Court, albeit modifying the penalty imposed. This decision, unlike the decision of 22 February 2003, was taken less than six months before the introduction of the present application. The Court is therefore competent to examine the applicant’s complaints as far as the decision of 1 March 2003 is concerned.
27.
The Court further notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
B.
Merits
28.
It was not in dispute between the parties whether there had been an interference with the applicant’s right to freedom of peaceful assembly. The Court considers that the fine imposed on the applicant by the decision of the President of the Criminal and Military Court of Appeal of 1 March 2003 undoubtedly interfered with his right to freedom of peaceful assembly.
29.
The Court reiterates that an interference will constitute a breach of Article 11 unless it is “prescribed by law”, pursues one or more legitimate aims under paragraph 2 of this Article and is “necessary in a democratic society” for the achievement of those aims (see
Galstyan
, cited above, §
103).
30.
The Government submitted that the interference was prescribed by law. In particular, the applicant was convicted under Article 180.1 of the CAO for “violation of the prescribed rules for organising or holding assemblies, rallies, street marches and demonstrations”. These rules were prescribed by the USSR Law on Approving Decrees of the Chairmanship of the Supreme Soviet of the USSR on Making Amendments and Supplements to Certain USSR Legal Acts of 28 October 1988 and were accessible and formulated with sufficient precision.
31.
The applicant submitted that the USSR Law of 28 October 1988 was not applicable in Armenia at the material time and therefore the interference was not prescribed by law.
32.
The Court recalls that an identical complaint was examined in the case of
Mkrtchyan v. Armenia
where the Court found that Article 180.1 of the CAO was not formulated with such precision as to enable the applicant to foresee, to a degree that was reasonable in the circumstances, the consequences of his actions, since there was no legal act applicable in Armenia which contained the “prescribed rules” referred to in that provision. The USSR Law of 28 October 1988 was no longer applicable and a new law on assemblies and rallies was adopted only on 28 April 2004. The Court concluded that the interference was not prescribed by law (see
Mkrtchyan
, cited above, § 43).
33.
The Court notes that the interference in the present case similarly took place before the enactment of a new law on assemblies and rallies. It therefore does not see any reasons to depart from its finding reached in the case of
Mkrtchyan
. It follows that the interference with the applicant’s right to freedom of peaceful assembly was not prescribed by law.
34.
Having reached this conclusion, the Court does not need to verify whether the other two requirements (legitimate aim and necessity of the interference) set forth in paragraph 2 of Article 11 have been complied with.
35.
Accordingly, there has been a violation of Article 11 of the Convention.
III.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 OF THE CONVENTION AS REGARDS THE DECISION OF 1 MARCH 2003
36.
The applicant complained that the Criminal and Military Court of Appeal failed to adopt a reasoned decision. He invoked Article 6 § 1 of the Convention which, in so far as relevant, provides:
“In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal ...”
Admissibility
37.
The Court points out at the outset that Article 6 of the Convention applies to proceedings where a person is charged with a criminal offence until that charge is finally determined. It further reiterates that Article 6 does not apply to proceedings concerning a failed request to reopen a case. Only the new proceedings, after the reopening has been granted, can be regarded as concerning the determination of a criminal charge (see
Vanyan v. Russia
, no.
53203/99, §
56, 15 December 2005). The Court does not, however, consider it necessary to determine this issue in the present case, since the applicant’s complaint under Article 6 about the proceedings before the Criminal and Military Court of Appeal is, in any event, inadmissible for the following reasons.
38.
The Court reiterates that Article 6 § 1 obliges the courts to give reasons for their judgments, but cannot be understood as requiring a detailed answer to every argument. The extent to which this duty to give reasons applies may vary according to the nature of the decision. It is moreover necessary to take into account,
inter alia
, the diversity of the submissions that a litigant may bring before the court and the differences existing in the Contracting States with regard to statutory provisions, customary rules, legal opinion and the presentation and drafting of judgments. That is why the question of whether a court has failed to fulfil the obligation to state reasons can only be determined in the light of the circumstances of the case (see, among other authorities,
Hiro Balani v. Spain
, 9 December 1994, § 27, Series A no. 303-B).
39.
In the present case, the applicant was convicted under Article 180.1 of the CAO for his participation in an unauthorised demonstration. This reason was stated in the Court of Appeal’s decision. In such circumstances, even if this decision was not detailed, it cannot nevertheless be said that the Court of Appeal failed to indicate the reasons for the applicant’s conviction.
40.
It follows that this part of the application is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
IV.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 8 OF THE CONVENTION
41.
The applicant complained that he was not allowed to reply to a letter from his wife while in detention. He invoked Article 8 of the Convention which provides:
“1.
Everyone has the right to respect for his private and family life, his home and his correspondence.
2.
There shall be no interference by a public authority with the exercise of this right except such as is in accordance with the law and is necessary in a democratic society in the interests of national security, public safety or the economic well-being of the country, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals, or for the protection of the rights and freedoms of others.”
Admissibility
42.
The Court notes that there is no evidence in the case file that the applicant was not allowed to have correspondence with his wife while in detention. No formal decisions were ever taken restricting the applicant’s right to correspondence. Furthermore, neither the applicant nor his wife ever complained about this to any authority.
43.
It follows that this part of the application is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
V.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 14 OF THE CONVENTION AS REGARDS THE DECISION OF 1 MARCH 2003
44.
The applicant alleged discrimination on political grounds also in connection with the decision of the Court of Appeal of 1 March 2003. He invoked Article 14 of the Convention which provides:
“The enjoyment of the rights and freedoms set forth in [the] Convention shall be secured without discrimination on any ground such as sex, race, colour, language, religion, political or other opinion, national or social origin, association with a national minority, property, birth or other status.”
Admissibility
45.
The Court notes that all the materials in its possession indicate that the applicant was penalised for his participation in an unauthorised demonstration. There is nothing in the case file to suggest that he was subjected to a penalty because of his political opinion.
46.
The Court concludes that this part of the application is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
VI.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
47.
Article 41 of the Convention provides:
“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
A.
Damage
48.
The applicant claimed EUR 20,000 in respect of non-pecuniary damage.
49.
The Government claimed that a finding of a violation of the Convention should be sufficient compensation for any non-pecuniary damage allegedly suffered by the applicant. In any event, the amount claimed was excessive.
50.
The Court considers that the applicant has undoubtedly suffered non-pecuniary damage as a result of being unlawfully sanctioned for his participation in a demonstration.
Ruling on an equitable basis, it awards him EUR
1,000 in respect of non-pecuniary damage.
B.
Costs and expenses
51.
The applicant also claimed 6,750 United States dollars (USD) (approximately EUR
5,625) and 6,227.50 pounds sterling (GBP) (approximately EUR
9,155) for the costs and expenses incurred before the Court. These claims comprised:
(a)
USD 6,750 for the fees of his two domestic representatives (totals of 28 and 25 hours at USD 150 and 100 per hour respectively);
(b)
GBP 6,112.50 for the fees of his three United Kingdom-based lawyers, including two KHRP lawyers and one barrister (totals of about 14 and 40 hours at GBP 150 and 100 per hour respectively); and
(c)
GBP 115 for administrative costs incurred by the KHRP.
52.
The Government submitted that these claims were not duly substantiated with documentary proof, since the applicant had failed to produce any contract certifying that there was an agreement with the lawyers to provide legal services at the alleged rate. Furthermore, the applicant had used the services of an excessive number of lawyers, despite the fact that the case was not so complex as to justify such a need. Finally, the rates allegedly charged by the domestic representatives were excessive.
53.
According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum. In the present case, the Court considers that not all the legal costs claimed were necessarily and reasonably incurred, including some duplication in the work carried out by the foreign and the domestic representatives, as set out in the relevant time sheets. Furthermore, legal costs are only recoverable in so far as they relate to the violation found (see
Beyeler v. Italy
[GC], no.
33202/96, §
‑
I). The Court notes that only a violation of Article 11 was found in the present case while the entirety of the written pleadings, including the initial application and the subsequent observations, concerned numerous Articles of the Convention and Protocol No. 1. Therefore the claim cannot be allowed in full and a considerable reduction must be applied. Making its assessment on an equitable basis, the Court awards the applicant a total sum of EUR 2,000 for costs and expenses, to be paid in pounds sterling into his representatives’ bank account in the United Kingdom.
C.
Default interest
54.
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
1.
Declares
the complaint under Article 11 of the Convention concerning the decision of 1 March 2003 admissible, and the remainder of the application inadmissible;
2.
Holds
that there has been a violation of Article 11 of the Convention;
3.
Holds
(a)
that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article
44
§
2 of the Convention, the following amounts:
(i)
EUR 1,000 (one thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage, to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement;
(ii)
EUR 2,000 (two thousand euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses, to be converted into pounds sterling at the rate applicable at the date of settlement and to be paid into his representatives’ bank account in the United Kingdom;
(b)
that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;
4.
Dismisses
the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 13 January 2009, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
Stanley Naismith
Josep
C
asadevall
Deputy Registrar
President