AFFAIRE AVELLAR CORDEIRO ZAGALLO c. PORTUGAL
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de P1-1;Dommage matériel - décision réservée;Préjudice moral - décision réservée
AFFAIRE AVELLAR CORDEIRO ZAGALLO c. PORTUGAL (CtEDO, 2009)
SECȚIUNEA A DOUA
CAUZA
AVELLAR CORDEIRO ZAGALLO c. PORTUGALIA
(Cererea nr. 30844/05)
HOTĂRÂRE
(pe fond)
STRASBOURG
13 ianuarie 2009
DEFINITIVĂ
13/04/2009
Această hotărâre poate fi supusă unor corecții de formă.
În cauza Avellar Cordeiro Zagallo c. Portugalia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședință în cameră alcătuită din:
Françoise Tulkens,
președintă,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
judecători,
și Sally Dollé,
grefiera secțiunii,
După deliberare în camera de consiliu pe 9 decembrie 2008,
Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1.
La originea cauzei se află o cerere (nr. 30844/05) îndreptată împotriva Republicii Portugheze și care doi cetățeni ai acestui stat, Dlor. Francisco Gustavo de Avellar Cordeiro Zagallo și Pedro Miguel de Avellar Cordeiro Zagallo («reclamanții»), au sesizat Curtea pe 12 august 2005 respectiv în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»). Printr-o scrisoare din 1 octombrie 2007, consilul reclamanților a informat Curtea că al doilea reclamant a decedat pe 11 aprilie 2007. Procedura privind prezenta cerere s-a continuat în numele fratelui său și unicului moștenitor, primul reclamant. Din considerente practice, prezenta hotărâre va continua să se refere la «reclamanți», deși calitatea aceasta trebuie să fie atribuită astăzi doar primului reclamant.
2.
Reclamanții sunt reprezentați de Dna. J.A. Fernandes de Barros, avocat la Lisabona. Guvernul portughez («Guvernul») este reprezentat de agentul său, Dl. J. Miguel, procuror general adjunct.
3.
Reclamanții susțineau că au fost lipsiți de proprietatea lor fără să fi primit o indemnizație.
4.
Pe 10 iulie 2007, președinta secțiunii a doua a hotărât comunicarea cererii Guvernului. Cum o permite art. 29 § 3 al Convenției, a fost hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate în același timp.
PE FOND
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5.
Primul reclamant s-a născut în 1957 și locuiește la Oeiras (Portugalia). Al doilea reclamant, născut în 1949 și decedat în 2007, locuia de asemenea la Oeiras.
A. Exproprierea și procedura ulterioară
6.
Reclamanții erau – împreună cu mama lor, decedată pe 20 decembrie 1999 – singurii moștenitori ai tatălui lor, decedat pe 2 iulie 1992. Tatăl reclamanților era proprietar al 1/5 din două terenuri, cu o suprafață totală de aproximativ 475 de hectare, care au fost expropriate printr-un ordin ministerial nr. 579/75 din 24 septembrie 1975, în cadrul legislației generale privind reforma agrară în Portugalia. Legislația în cauză prevedea, printre altele, că proprietarii puteau, sub anumite condiții, să exercite dreptul lor de «rezervă» (direito de reserva) pe o parte din terenuri pentru a-și continua activitățile agricole. Ea prevedea indemnizarea persoanelor interesate. Suma, termenul și condițiile de plată a unei asemenea indemnizații rămâneau a fi definite.
7.
Pe 15 iunie 1979 și 12 aprilie 1983, statul acordă cu titlu de drept de rezervă totalitatea celor două terenuri unuia dintre cei patru alți coproprietari, R.S., fratele tatălui reclamanților și unchiul acestora. Potrivit reclamanților, aceste acte din 15 iunie 1979 și 12 aprilie 1983 nu au fost notificate tatălui lor; tot potrivit reclamanților, ceilalți coproprietari s-au opus acordării dreptului de rezervă în cauză.
8.
Pe 9 noiembrie 1981 și 6 decembrie 1988, R.S. înscrie în numele său totalitatea celor două terenuri în cauză în cartea funciară.
9.
Ca urmare a reclamațiilor celorlalți coproprietari, serviciile ministerului Agriculturii au redactat mai multe note informative destinate secretarului de stat pentru Agricultură.
10.
Prima dintre aceste note provenea din direcția regională a Alentejoului ministerului Agriculturii. Datată cu 22 august 1989, această notă susținea că tatălui reclamanților ar trebui să i se propună exercitarea dreptului său de rezervă pe un alt teren, al cărui proprietar fusese, până la data exproprierii, R.S. Nicio măsură nu a fost luată cu privire la această notă.
11.
Într-o altă notă din 15 februarie 1991, un iurist al ministerului Agriculturii a constatat că cele două terenuri nu ar fi trebuit să facă obiectul exproprierii, deoarece nu îndeplineau criteriile stabilite de legislația relevantă. El a recomandat, prin urmare, anularea actelor de expropiere.
12.
Într-o altă notă a aceluiași iurist, datată cu 22 aprilie 1991, s-a constatat că inexactități au avut loc în ceea ce privește acordarea dreptului de «rezervă». Acest iurist a considerat, totuși, că administrația nu putea reveni asupra deciziei, drepturi fiind deja create în sfera juridică a persoanei interesate. El a subliniat că persoanele interesate ar avea posibilitatea de a pune în aplicare «mijloace de apărare corespunzătoare», inclusiv în fața instanțelor civile, pentru a-și face valabile drepturile. Pe 6 mai 1991, secretarul de stat a adăugat pe această notă menționarea «de acord» și a ordonat serviciilor pregătirea unui ordin de anulare a exproprierii.
13.
Printr-un ordin ministerial nr. 208/91, publicat în Jurnalul oficial pe 6 iulie 1991, secretarul de stat pentru Agricultură a anulat exproprierea și a ordonat restituirea terenurilor în cauză coproprietarilor, care au fost numiți în mod expres.
14.
Pe 18 iulie 1991, tatăl reclamanților a cerut ministrului Agriculturii restituirea efectivă a terenurilor, care nu s-a mai efectuat, terenurile fiind ocupate de R.S. Potrivit reclamanților, administrația nu a luat măsuri cu privire la această cerere, invocând incapacitatea de a «se amesteca într-un conflict între simpli particulari».
15.
Reclamanții au primit o indemnizație pentru lipsa temporară de exerciciu a dreptului de proprietate asupra celor două terenuri, între anii 1975 și 1983, în sumele de 192,87 euro (EUR) și 196,67 EUR respectiv. Nu au primit nicio indemnizație pentru lipsa permanentă a dreptului de proprietate nici pentru extracția de plută care a avut loc pe terenuri.
B. Procedura în instanțele civile
16.
Pe 16 iunie 1993, reclamanții și mama lor, care a decedat ulterior (vezi §6 mai sus), au intentat în fața tribunalului Arraiolos o acțiune de revendicare a proprietății terenurilor în cauză împotriva R.S. Statul a fost de asemenea citat să se prezinte ca pârât ca urmare a unei cereri de intervenție forțată formulate de reclamanți.
17.
Printr-o sentință din 5 mai 1998, tribunalul a respins cererea. El a considerat, în special, că acordarea dreptului de «rezervă» aveau ca efect transferul dreptului de proprietate asupra bunului în cauză. La data anulării exproprierii, terenurile aparțineau R.S., care în orice caz deja achiziționase primul dintre aceste terenuri ca urmare a intervenției prescripției acquisitive.
18.
Cu recurs al reclamanților, curtea de apel de Evora, printr-o hotărâre din 1 mai 1999, a anulat sentința atacată, considerând că ca urmare a anulării exproprierii reclamanții au devenit proprietari ai 1/5 din terenurile în cauză. Pârații nu ar putea să se bazeze pe acordarea eronată a dreptului de «rezervă». Curtea de apel a ordonat în consecință anularea tuturor înregistrărilor în cartea funciară și restituirea părții terenurilor în cauză. Ea a condamnat, în final, R.S. să plătească reclamanților o indemnizație corespunzătoare la 1/5 din fructele produse de terenurile în cauză în perioada relevantă.
19.
R.S. a făcut recurs în casație în fața Curții Supreme. Printr-o hotărâre din 17 februarie 2000, aceasta din urmă a admis recursul și a confirmat decizia tribunalului Arraiolos, subliniind, în special, că declarația de anulare a exproprierii nu ar putea afecta situațiile juridice deja constituite la data pronunțării ei. Pentru Curtea Supremă, actele de acordare a dreptului de rezervă nefiind «atacate pe cale contencioasă în jurisdicția competentă», s-au consolidat în ordinea juridică.
C. Procedura în instanțele administrative
20.
Pe 23 octombrie 2002, reclamanții au intentat în fața tribunalului administrativ de Lisabona o acțiune de recunoaștere a dreptului de proprietate împotriva ministerului Agriculturii și R.S. Ei au susținut că nu dispun de alt mijloc procedural pentru a obține recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra 1/5 din terenurile în cauză și au subliniat că era ministerul însuși, în ordinul ministerial nr. 208/91, care determina restituirea terenurilor tuturor coproprietarilor.
21.
Printr-o sentință din 15 iulie 2004, tribunalul administrativ s-a declarat incompetent, estimând că nicio chestiune de drept public nu era în cauză, litigiul fiind de natură privată.
22.
Printr-o hotărâre din 24 februarie 2005, Curtea Supremă administrativă a confirmat această sentință.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTĂ
23.
Hotărârea Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții c. Portugalia (nr. 29813/96 și 30229/96, CEDO 2000-I) descrie, în paragrafele 31 la 37, dreptul și practica internă relevantă în materia reformei agrare.
24.
Privitor la dreptul de «rezervă» în special, legislația relevantă le permitea persoanelor interesate să rămână în posesiune a unei părți din terenurile lor. Legea-cadru nr. 77/77 din 29 septembrie 1977, privind bazele generale ale reformei agrare, a modificat condițiile dreptului de rezervă și a stabilit că persoanele interesate se bucurau, sub anumite condiții, de dreptul de proprietate asupra terenurilor care fac obiectul acestui drept de rezervă (art. 38). Aceste terenuri puteau, totuși, să nu corespundă celor care au fost obiectul exproprierii (art. 35). În fine, era posibil să se trateze într-un singur dosar – și ca un singur titular al indemnizației – cazurile de coproprietate (art. 32).
25.
O nouă lege-cadru privind reforma agrară – legea nr. 109/88 din 26 septembrie 1988 – a modificat din nou condițiile dreptului de rezervă, precizând că beneficiarul se bucura de dreptul de proprietate așa cum exista la data exproprierii sau ocupării (art. 14).
PE DREPT
I.
PRIVITOR LA PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1
26.
Reclamanții se plâng de lipsa de proprietate a părții terenurilor în cauză, pentru care nu au primit nici o indemnizație, în timp ce statul însuși a recunoscut caracterul ilegal al exproprierii și acordarea eronată a dreptului de rezervă unui singur coproprietar. Ei văd în aceasta o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1, formulat după cum urmează:
«Orice persoană fizică (...) are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispoziții anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă statul de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general (...).»
27.
Guvernul se opune acestei teze.
A.
Privitor la admisibilitate
Privitor la epuizarea căilor de atac interne
28.
Guvernul ridică în primul rând o excepție bazată pe neepuizarea căilor de atac interne. El subliniază că reclamanții ar fi trebuit să atace actele de stat care acordau dreptul de rezervă R.S. în fața instanțelor administrative. Aceasta era într-adevăr un recurs eficace și accesibil persoanelor interesate. După cum a spus chiar Curtea Supremă în hotărârea ei din 17 februarie 2000, acțiunea civilă intentată de reclamanți nu ar putea constitui un recurs adecvat pentru redresarea presupusei încălcări.
29.
Reclamanții contestă această teză. Ei subliniază, în special, că actele în cauză, pronunțate sub imperiul legii nr. 77/77 (vezi §24 mai sus), nu erau susceptibile de a fi atacate de tatăl lor, care nu a primit niciodată nici o notificare formală din partea administrației în această privință.
30.
Curtea amintește că în conformitate cu art. 35 § 1 al Convenției ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Orice reclamant trebuie să le fi oferit instanțelor interne ocazia pe care această dispoziție are ca scop să o deschidă în principiu statului pârât: să evite sau să remedieze presupusele încălcări (a se vedea, de exemplu, Cardot c. Franța, hotărâre din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, § 36). Reclamantul trebuie, de asemenea, să fi făcut o utilizare normală a căilor de atac interne care sunt probabil eficace și suficiente. Atunci când o cale de atac a fost utilizată, utilizarea unei alte căi al cărei scop este practic același nu este necesară (Moreira Barbosa c. Portugalia (decizie), nr. 65681/01, CEDO 2004-V (extrase)).
31.
art. 35 § 1 al Convenției nu prescrie, totuși, epuizarea decât a acelor căi de atac care sunt atât referitoare la presupusele încălcări, disponibile și adecvate. Aceste căi de atac trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie ci și în practică, altfel le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea necesare; statului pârât îi revine sarcina de a demonstra că aceste condiții sunt îndeplinite (a se vedea, printre multe altele, hotărârile Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A nr. 198, § 27, și Dalia c. Franța din 19 februarie 1998, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998-I, § 38).
32.
În cauza de față, Curtea constată mai întâi că nu este clar dacă tatăl reclamanților se bucura, în lumina legislației acelui moment și la o dată când exproprierea nu fusese încă anulată, de posibilitatea de a ataca actele de acordare a dreptului de rezervă în cauză în fața instanțelor administrative. Ea observă la acest unghi că Guvernul nu a fost în măsură să prezinte un singur exemplu jurisprudențial privind situații similare.
33.
Ea subliniază, pe de altă parte, că reclamanții au încercat să obțină reparația prejudiciului suferit în fața instanțelor civile. În această privință, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului potrivit căruia acțiunea civilă în cauză nu ar fi un recurs adecvat. Ea observă că chestiunea ridicată de reclamanți era controversată și că chiar dacă Curtea Supremă a respins în final cererea, curtea de apel, de exemplu, a decis în favoarea lor (vezi §18 mai sus). În sfârșit, reclamanții nu au omis să mai încerce o dată să obțină reparația în fața instanțelor administrative.
34.
În aceste condiții, Curtea concluzionează că reclamanții au făcut o utilizare normală a căilor de atac disponibile în dreptul portughez pentru a obține redresarea presupusei încălcări.
35.
Curtea respinge, prin urmare, excepția Guvernului.
Privitor la calitatea de ofendată
36.
Guvernul susține, pe de altă parte, că reclamanții nu au calitatea de persoane ofendatate de o încălcare a Convenției. El observă la această privință că administrația le-a propus reclamanților acordarea unui drept de rezervă pe alte terenuri, ceea ce ar fi permis-o să se bucure ulterior de dreptul de proprietate asupra terenurilor în cauză. Reclamanții neacceptând această propunere, nu ar putea acum să se plângă de lipsa indemnizației.
37.
Reclamanții subliniază că presupusa propunere menționată de Guvern nu a produs niciodată efecte juridice: informația din direcția regională a Alentejoului ministerului Agriculturii din 22 august 1989 nu a făcut obiectul niciunei decizii ministeriala (vezi §10 mai sus). Reclamanții consideră la acest unghi că era pe bună dreptate că nicio măsură nu a fost luată cu privire la această propunere, care ar fi fost juridic imposibilă, în lumina dispoziții legii nr. 109/88, aplicabilă la momentul când a fost formulată.
38.
Curtea amintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă în principiu pentru a-i lua calitatea de «ofendată» decât dacă «autoritățile naționale au recunoscut, explicit sau în substanță, și apoi au remediat încălcarea Convenției» (Chevrol c. Franța, nr. 49636/99, § 36, CEDO 2003-III). În cauza de față, este evident că autoritățile naționale nu au recunoscut și cu atât mai puțin nu au remediat presupusa încălcare. Reclamanții se pot, prin urmare, considera «ofendați» de o încălcare, excepția ridicată de Guvern fiind nefondată.
39.
Curtea constată, în sfârșit, că cererea nu este manifestă rău fondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie, prin urmare, să fie declarată admisibilă.
B.
Privitor la fond
40.
Reclamanții se plâng că nu au primit nicio indemnizație pentru lipsa de proprietate a părții terenurilor în cauză, în timp ce statul a recunoscut caracterul ilegal al exproprierii și acordarea eronată a dreptului de rezervă unui singur coproprietar.
41.
Guvernul observă mai întâi că administrația nu a avut niciun comportament ilegal. Într-adevăr, legea aplicabilă la acea dată permitea acordarea dreptului de rezervă unei singure persoane în cazurile de coproprietate. Atunci când s-a constatat că nu mai era posibil să se restituie reclamanților terenurile în cauză, administrația le-a propus acordarea dreptului de rezervă pe alte terenuri similare. Reclamanții refuzând, totuși, această propunere, trebuie să poarte răspunderea pentru alegerea lor. În orice caz, Guvernul subliniază că reclamanții au primit o indemnizație pentru lipsa temporară de exerciciu a bunului în cauză, calculată conform legislației relevante în materie.
42.
Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale, art. 1 al Protocolului nr. 1, care garantează în esență dreptul de proprietate, conține trei norme distincte (a se vedea, în special, James și alții c. Regatul Unit, hotărâre din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pp. 29-30, § 37): prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat și are caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, apărând în a doua frază a aceluiași alineat, vorbește despre lipsa de proprietate și o supune anumitor condiții; cât despre a treia, consemnată în al doilea alineat, ea recunoaște statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general. A doua și a treia norme, care au legătură cu exemple particulare de atingeri ale dreptului de proprietate, trebuie să fie interpretate în lumina principiului consacrat de prima (Bruncrona c. Finlanda, nr. 41673/98, §§ 65-69, 16 noiembrie 2004, și Broniowski c. Polonia [Marea Cameră], nr. 31443/96, § 134, CEDO 2004-V).
43.
În cauza de față, nu este contestat faptul că amestecul în bunurile reclamanților cade sub a doua frază a primului alineat, reclamanții fiind lipsiți de proprietatea lor. Nimeni nu contestă, de asemenea, că exproprierea în cauză și procedura ulterioară privind aceasta aveau o bază legală. În sfârșit, utilitatea publică a intervenției statului pe terenurile tatălui reclamanților, precum și politica generală a statului pârât în materia reformei agrare în Portugalia, nu a ridicat controverse (a se vedea, în această privință, Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții, citat mai sus, § 53).
44.
Rămâne de examinat dacă măsura litigioasă respectă echilibrul just dorit și, în special, dacă nu impune o sarcină disproporționată reclamanților. În această privință, Curtea a mai spus că, fără plata unei sume rezonabil în relație cu valoarea bunului, o privare de proprietate constituie în mod normal o atingere excesivă, și o absență totală de indemnizație nu poate fi justificată pe baza articolului 1 al Protocolului nr. 1 decât în circumstanțe excepționale (Jahn și alții c. Germania [Marea Cameră], nr. 46720/99, 72203/01 și 72552/01, § 111, CEDO 2005-VI; Mănăstirile Sfinte c. Grecia, hotărâre din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-A, p. 35, § 71).
45.
Curtea amintește, în această privință, că la momentul anulării exproprierii litigioase, secretarul de stat pentru Agricultură a ordonat restituirea terenurilor diferiților coproprietari, care au fost numiți în mod expres. Privitor la reclamanți, totuși, această restitutie nu a putut avea loc, terenurile fiind deja înregistrate în numele unuia dintre coproprietari, care le-a primit în cadrul exercitării dreptului său de rezervă. Guvernul a avansat două motive principale care ar justifica absența unei indemnizații în favoarea reclamanților pentru pierderea permanentă a bunurilor: reclamanții ar fi refuzat terenurile propuse de administrație pe titlul dreptului de rezervă și ar fi primit o indemnizație pentru absența exercițiului bunurilor în cauză în perioada exproprierii.
46.
Privitor la primul dintre aceste motive, Curtea nu exclude că, în anumite circumstanțe, o ofertă, din partea autorităților competente, a unui bun similar celui din care persoana interesată a fost lipsită, ar putea constitui o indemnizație echitabilă. Totuși, trebuie ca o asemenea ofertă să aibă caracter serios și să emane de la o autoritate cu putere de decizie. În cazul în care asemenea condiții ar fi îndeplinite, Curtea ar putea fi determinată să examineze dacă refuzul unei asemenea oferte de către persoanele interesate ar fi netemeinic. Totuși, în cauza de față, este departe de a fi stabilit că aceste condiții exista. Astfel, singurul document oficial în care se menționează că reclamanții ar putea primi terenuri similare celor care au fost obiectul exproprierii este informația din direcția regională a Alentejoului ministerului Agriculturii din 22 august 1989. Totuși, nicio măsură nu a fost luată cu privire la această notă (a se vedea §10 mai sus). Nu revine Curții să speculeze asupra întrebării dacă propunerea din 22 august 1989 în cauză respecta sau nu dreptul intern aplicabil la acea dată. Ii ajunge să constate că o asemenea propunere nu îndeplinea condițiile care să permită considerarea ei ca fiind o indemnizație echitabilă rezonabil în raport cu valoarea bunurilor care au fost obiectul exproprierii.
47.
Privitor la indemnizația plătită reclamanților pentru privarea temporară de exerciciu a dreptului de proprietate, Curtea constată că suma în cauză a fost plătită reclamanților în aplicarea legislației aplicabile în materia reformei agrare persoanelor care au primit în schimb totalitatea sau o parte din terenurile în cauză, prin exercitarea dreptului de rezervă (a se vedea în această privință Almeida Garrett, Mascarenhas Falcão și alții, citat mai sus, § 35). Aceasta nu este cazul reclamanților, care nu și-au primit terenurile înapoi, care este motivul pentru care sumele în cauză au fost doar 192,87 euro (EUR) și 196,67 EUR respectiv pentru fiecare dintre cele două terenuri (a se vedea §15 mai sus). Aceste sume nu pot nici ele fi rezonabil în raport cu valoarea bunurilor.
48.
Guvernul nu a avansat nicio altă circumstanță excepțională care ar justifica absența totală a unei asemenea indemnizații. Nici Curtea nu a decelat una.
49.
Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că echilibrul just de menținut între protecția proprietății și cerințele interesului general a fost rupt și că reclamanții au suportat o sarcină specială și exorbitantă. În consecință, a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.
II.
PRIVITOR LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
50.
Conform articolului 41 al Convenției,
«Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții contractante nu permite să șteargă decât imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții prejudiciate, dacă este necesar, o satisfacție echitabilă.»
A.
Prejudiciu
51.
Reclamanții revendică, referindu-se la o expertiză a terenurilor litigioase pe care o supun Curții, 740.000 EUR pentru prejudiciul material pe care ar fi suferit. Ei cer, de asemenea, suma de 50.000 EUR pentru prejudiciul moral.
52.
Guvernul consideră aceste sume excesive.
53.
În circumstanțele cauzei, Curtea estimează că chestiunea aplicării articolului 41 nu se află în stare pentru atât timp cât prejudiciul moral și material sunt în cauză, de sorte că trebuie să o rezerve ținând seama de eventualitatea unui acord între statul pârât și reclamanți.
B.
Frais și dépens
54.
Reclamanții cer, de asemenea, 10.000 EUR pentru frais și dépens.
55.
Guvernul se încredință în înțelepciunea Curții.
56.
Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și dépens decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. Reclamanții nefiind furnizat niciun justificativ în această privință, Curtea respinge cererea.
DATORITĂ ACESTOR MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
1.
Declară
cererea admisibilă;
2.
Declară
că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1;
3.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă privind cheltuielile și dépens;
4.
Declară
că chestiunea aplicării articolului 41 al Convenției nu se află în stare, pentru atât timp cât prejudiciul moral și material sunt în cauză; în consecință,
a)
o
rezervă;
b)
invită
Guvernul și reclamanții să îi transmită în scris, în termen de șase luni de la data notificării prezentei hotărâri, observațiile lor pe această chestiune, și anume să îi facă cunoscute orice acord la care ar putea ajunge;
c)
rezervă
procedura ulterioară și
delegă
președintei camerei sarcina de a o fixa dacă este necesar.
Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 13 ianuarie 2009, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Grefiera
Președinta