LE MAOU ET 14 AUTRES c. FRANCE

LE MAOU ET 14 AUTRES c. FRANCE (CtEDO, 2009)

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererilor nr. 49484/07, 49488/07, 49490/07, 49491/07, 49492/07, 49494/07, 49497/07, 49502/07, 49504/07, 49506/07, 49508/07, 49511/07, 49513/07, 49514/07, 49517/07 prezentate de Fabrice LE MEAU și 14 altele împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secțiune), care se întrunește la 13 ianuarie 2009 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Rait Maruste, Jean-Paul Costa, Renate Jaeger, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefevre, Zdravka Kalaydjieva, judecători, și Claudia Westerdiek, graffière de secțiune, având în vedere cererile sus-menționate depuse la 26 octombrie 2007, după ce a deliberat, pronunță următoarea decizie de fapt Reclamanții (a se vedea anexa) sunt resortisanți francezi. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul D'Ortoli, avocat în Baroul de la Nisa. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Generarea cauzei printr-o decizie de ministru al echipamentelor c. doamna Soulier din 24 iunie În 2005, Consiliul de Stat a considerat că agenții contractuali ai serviciului de studii tehnice pe drumuri și autostrăzi (SETRA) care depind de Ministerul Transporturilor și al Echipamentelor ar trebui să beneficieze, precum titularii care lucrează în același serviciu, de un tratament care să includă o indemnizație de reședință. S-a considerat că acești agenți contractuali nedeținuți îndeplineau condiția prevăzută de Decretul din 24 octombrie 1985, astfel cum a fost modificat prin Decretul din 30 iulie 1987, care impunea, pentru a primi această compensație, să nu fie remunerați pe baza salariilor practicate în comerț și industrie. Inițial, litigiul a implicat 1 200 de agenți contractuali ai diferitelor organisme, care au fost dependenți de Ministerul Transporturilor și al Echipelor, inclusiv cei 15 reclamanți, toți angajați de Laboratorul Central sau Regional al podurilor și al Ciorapelor ( În iulie, august și noiembrie 2005, reclamanții, pe baza deciziei Soulier Mai sus, au adresat administrației lor o cerere de a obține, pentru întreaga perioadă care a trecut de la data recrutării lor în calitate de agenți contractuali, integrarea în remunerarea lor a unei indemnizații de reședință, reajustarea acesteia ca urmare a remunerației lor, dobânda asupra tuturor acestor sume cu capitalizare și rectificarea situației lor la instituția pentru pensii complementare a agenților nedeținuți ai statului și ale colectivităților publice ( IRCANTEC precum) (3) Intervenția Legii finanțelor rectificative pentru 2005 din 30 decembrie 2005 Preocupările pe care decizia Sulier le putea implica, guvernul a ridicat un amendament parlamentar la 7 decembrie 2005 pentru proiectul de lege a finanțelor rectificative pentru 2005, pentru a valida situația tuturor agenților implicați. Amendamentul parlamentar, care a devenit art. 127 din Legea din 30 decembrie 2005, prevedea că, sub rezerva hotărârilor judecătorești pronunțate în instanță și a instanțelor în curs la data de 7 decembrie 2005, În decembrie 2005, funcționarii Ministerului pentru echipamente care intră sub incidența Regulamentului din 14 mai 1973 care reglementează personalul care nu deține LCPC și centrele de studii tehnice ale echipamentelor au fost considerați a fi remunerați, de la angajare, pe baza salariilor practicate în comerț și industrie pentru aplicarea dispozițiilor privind indemnizația de reședință și integrarea unei părți din aceasta în tratamentul lor. Legea finanțelor rectificative a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2006 după publicarea sa în Jurnalul Oficial. 4. Faza contencioasă în urma respingerii implicite de către administrația cererilor formulate, reclamanții, la 17, 20, 21, 22, 23 și 24 decembrie 2005, și la 3 și 24 ianuarie și 19 mai 2006, pentru trei dintre aceștia, au sesizat Tribunalul Administrativ din Paris. (a) Tribunalul Administrativ din Paris printr-o ordonanță din 13 octombrie 2006, Tribunalul Administrativ din Paris a respins cererea introductivă de judecată a dlui Brosson pe motiv că aceasta fusese înregistrată la 19 mai 2006, adică ulterior intrării în vigoare a legii din 30 decembrie 2005 (a se vedea anexa). Prin 14 ordonanțe pronunțate la 27 iunie și 19 iulie 2006, Tribunalul Administrativ din Paris, în termeni identici, a acordat parțial dreptul la cererile restului reclamanților. Cu privire la concluziile privind integrarea în tratamentul indemnizației de rezidență pe de o parte, instanța consideră că, în cazul în care regula de prescriere pe patru ani a creanțelor datorate de stat ar împiedica reclamanții să beneficieze, anterior datei de 1 ianuarie 2001, din indemnizația de rezidență și din majorările de salariu aferente, aceasta nu se opunea ca această indemnizație să fie luată în considerare începând cu 1 ianuarie 2001. În consecință, el a condamnat statul să plătească reclamanților diferența dintre remunerațiile percepute între 1 ianuarie 2001 și 31 În decembrie 2005, și cele care ar fi rezultat pentru aceeași perioadă de integrare a alocației de reședință pentru aceste remunerații, a solicitat ministrului transporturilor și echipamentelor să procedeze la rectificarea reclamanților față de IRCANTEC și a respins cererea lor de capitalizare a dobânzilor. Cu privire la concluziile privind beneficiul, pentru viitor, al indemnizației de reședință, pe de altă parte, instanța a amintit că Consiliul de Stat, în decizia sa Soulier, a considerat că: pentru a beneficia de indemnizația de reședință, decretul din 30 iulie 1987 [modificarea celui din 24 octombrie 1985] a prevăzut, în afară de condiția de a nu fi remunerat pe baza salariilor practicate în comerț și industrie, cea bazată pe necesitatea ca agenții în cauză să ocupe un loc de muncă căruia îi este legat în mod direct un indice (...) al funcției publice Constatând că nu reiese din dosarele că reclamanții ocupau locuri de muncă care erau direct legate de un astfel de indice și că erau, prin urmare, excluși de la plata despăgubirii de reședință, instanța a respins această parte a cererilor. (b) Consiliul de Stat Ministerul Echipamentelor, prevalând aplicarea legii din 30 decembrie 2005, se ocupa de Casație. Reclamanții au susținut, prin excepție, incompatibilitatea legii menționate anterior cu art. 1 din Protocolul nr. 1 și, pentru unii dintre aceștia, cu art. 6 alineatul (1) din convenție. Numai un solicitant, domnul Couegnat (solicitat în fața Curții nr. 49513/07, a se vedea anexa), a invocat numai art. 6 alineatul (1) din convenție. În concluziile sale, comisarul guvernului, în ceea ce privește motivul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție, a estimat, după o analiză detaliată a motivelor prezentate de guvern pentru a justifica efectul retroactiv al legii din 30 decembrie 2005, că aceasta nu a respectat niciun motiv imperativ de interes general. În sensul jurisprudenței care rezultă din art. 6 alineatul (1) și care, prin urmare, era incompatibilă cu această dispoziție. În ceea ce privește litigiul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 din Protocolul adițional se referea numai la cauze de pensie, întrebări noi, referitoare la data încheierii creanței și la stabilirea momentului în care agenții în cauză puteau solicita în mod legitim beneficiul creanței lor. Cu privire la acest din urmă aspect, acesta a reamintit că, în cazul în care dreptul la pensie ar fi fost deschis numai atunci când agentul ar fi solicitat acest lucru, dreptul de a percepe tratamentul său ar fi fost constituit sau dobândit din punct de vedere juridic la sfârșitul fiecărei luni. Cu alte cuvinte, s-a considerat că, atunci când s-a decis că agenții, al căror număr era evaluat la peste o mie, nu aveau dreptul la indemnizație de la angajare, legea de validare a adus atingere unor situații constituite din punct de vedere juridic, în mod nejustificat în absența unui motiv de interes general. În schimb, el exclude beneficiul integrării indemnizației de rezidență pentru viitor, pe motiv că art. 127 din legea în cauză avea ca efect încetarea creanței agenților odată cu intrarea în vigoare a legii. Printr-o serie de paisprezece decizii pronunțate la 30 aprilie 2007, Consiliul de Stat, în conformitate cu concluziile comisarului său de guvern, a exclus aplicarea legii din 30 decembrie 2005, pe motiv că aceasta nu a respectat art. 1 din Protocolul nr. 1 și aceasta, pentru toate cererile introductive, inclusiv cele depuse în ianuarie și mai 2006 după intrarea în vigoare a legii. Cu privire la absența unui motiv de interes general Considerând (...) că, pentru a justifica [repunerea în discuție a dreptului la indemnizația de reședință integrată la tratament], guvernul susține, pe de o parte, că aceasta permite asigurarea unui tratament echitabil planului de remunerare între agenții titulari și cei care nu sunt titulari, pe de altă parte, că aplicarea tuturor agenților în cauză a normelor anterioare ar genera un cost bugetar de aproximativ 32 000 EUR per agent; întrucât nu rezultă însă din instrucțiunea conform căreia aceste justificări sunt de natură să se bazeze pe dispozițiile retroactive menționate anterior pe motive suficiente de interes general ; ca urmare, dispozițiile articolului 127 din Legea finanțelor rectificative pentru 2005 se refereau la creanțele agenților care prezentaseră o cerere de acordare a indemnizației de reședință integrată înainte de publicarea legii, o atingere disproporționată în raport cu obiectivele urmărite și, prin urmare, nu respectau prevederile articolului 1 din Protocolul adițional (...) ; că, astfel, aplicarea legii finanțelor rectificative pentru 2005 trebuie eliminată în ceea ce privește remunerarea datorată agenților interesați până la 31 decembrie 2005; că, în schimb, legiuitorul putea să prevadă pentru viitor că de la 1 decembrie 2005 1 ianuarie 2006, data intrării în vigoare a legii (...) agenții interesați trebuiau considerați excluși de la beneficiul integrării în tratamentul indemnizației de reședință Prin urmare, pe de o parte, el a acordat reclamanților, în limitele prescripției de patru ani, beneficiul plății diferenței dintre remunerațiile percepute și cele care ar fi rezultat din integrarea alocației de reședință. Pe de altă parte, el a considerat că reclamanții nu puteau să beneficieze de această indemnizație de reședință pentru viitor, reluând în acest sens motivarea reținută a Tribunalului Administrativ din Paris. Într-o hotărâre pronunțată în aceeași zi, Consiliul de Stat, hotărând cu privire la recursul domnului. Cuuegnat, a respins legea în litigiu în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, considerând că motivele prezentate de stat pentru a justifica dispoziții retroactive nu aveau un caracter imperativ de interes general. 1, reclamanții denunță intervenția, în cursul procedurii, a articolului 127 din Legea din 30 În decembrie 2005, pe care le consideră inaplicabile la locul lor, ei susțin că, în statul de drept și de jurisprudență internă aplicabile, înainte de intrarea în vigoare a legii în litigiu, ei puteau spera în mod legitim că creanța lor asupra statului va fi pe deplin recunoscută, inclusiv profitul pentru viitorul integrării în tratarea indemnizației de reședință. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții denunță, de asemenea, incompatibilitatea cu aceste dispoziții ale articolului 127 din Legea din 30 decembrie 2005, întrucât nu se poate baza pe motive imperative de interes general și prin faptul că aceasta elimină retroactiv drepturile agenților contractuali stabilite prin regulamentele care reglementează prelucrarea acestora și prin jurisprudență Subliniind art. 1 din Protocolul nr. 12, reclamanții se plâng de faptul că Consiliul de Stat, negând dreptul lor de integrare pentru viitorul alocației de reședință în remunerația lor, a creat o situație de inegalitate nejustificată în raport cu funcționarii de la Ministerul Echipamentelor și Transporturilor. Curtea judecă de la bun început că cererile în temeiul articolului 42 alineatul (1) din Regulamentul său de procedură ar trebui să fie anexate la art. 127 din Legea din 30 decembrie 2005. Acestea invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, care se citesc după cum urmează art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. În primul rând, în ceea ce privește partea din cauza rechemării salariilor care include indemnizația de reședință în cauză, Curtea amintește că, în temeiul articolului 34 din convenție, aceasta nu poate fi sesizată cu o cerere decât de către o persoană care se poate pretinde a fi victima unei încălcări a drepturilor recunoscute în convenție sau în protocoalele sale. În plus, o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă în principiu pentru a-i retrage calitatea de victimă a unui act care nu are, temporar sau definitiv, niciun efect juridic. În sensul articolului 34 din convenție, numai în cazul în care autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, încălcarea Convenției (a se vedea, printre altele, Eckle c. Germania, Hotărârea din 15 iulie 1982, seria A n 51, p. 30, § 66; și Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 44, CEDH 1999-VI). În speță, Curtea constată că, în 14 din deciziile sale pronunțate la 30 aprilie 2007, Consiliul de Stat a exclus aplicarea până la 31 În decembrie 2005, de la dispozițiile articolului 127 din Legea finanțelor rectificative din 30 decembrie 2005 la litigiile cu care a fost sesizat. Într-adevăr, într-o primă etapă, acesta a considerat că dispozițiile legii în litigiu nu au respectat art. 1 din Protocolul nr. 1 în măsura în care motivele prezentate de stat pentru justificarea măsurilor retroactive în cauză nu se bazau pe motive suficiente de interes general mai degrabă decât să aducă creanțelor reclamanților o atingere disproporționată în raport cu obiectivele urmărite. În plus, Consiliul de Stat, în limitele prescripției cu patru ani a creanțelor datorate de stat, l-a condamnat pe acesta să plătească fiecărui solicitant o sumă de bani corespunzătoare diferenței dintre remunerațiile percepute între ianuarie 2001 și decembrie 2005 și cele care ar fi rezultat pentru aceeași perioadă de integrare a indemnizației de rezidență. Curtea constată, de asemenea, că într-o hotărâre pronunțată în aceeași zi, Consiliul de Stat a respins legea în litigiu pe baza articolului 6 alineatul (1) din convenție, considerând că motivele prezentate de stat nu aveau un caracter imperios de interes general și a tras aceleași consecințe ca și în deciziile menționate anterior. În aceste condiții, Curtea este convinsă că instanțele naționale au recunoscut în mod explicit și neechivoc incompatibilitatea dispozițiilor legii în litigiu atât cu art. 1 din Protocolul nr. 1 Curtea constată cu privire la acest punct că Consiliul de Stat a exercitat un control, la viza prevăzută la art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 alin. (1) din Convenție, echilibrul corect care trebuie atins între încălcarea drepturilor reclamanților și motivele de interes general care ar putea justifica o astfel de măsură, analizând în mod complet și detaliat fiecare dintre aceste motive. În lumina acestor considerații, Curtea consideră că reclamanții nu mai pot invoca calitatea victimei În sensul articolului 34 din convenție, o încălcare a drepturilor lor garantate prin convenție sau a protocoalelor sale. În consecință, această parte a cererii este incompatibilă cu dreptul personal și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În al doilea rând, în ceea ce privește partea din cauza beneficiului, după intrarea în vigoare a legii din 30 decembrie 2005, a integrării în cadrul tratamentului lor al indemnizației de reședință, Curtea amintește că un solicitant nu poate contesta o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se referă la bunurile sale În sensul acestei dispoziții. Această noțiune de "bunuri" poate cuprinde atât bunuri în prezent, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă Or, în cazul de față, trebuie să se constate că reclamanții, contrar celor susținute de aceștia, nu puteau pretinde că beneficiază la momentul respectiv de fapte din indemnizația de reședință, în măsura în care erau excluși în mod expres din aceasta, în conformitate cu o parte din decretul din 30 iulie 1987, astfel cum au constatat instanțele naționale, apoi, pe de altă parte, Legea din 30 decembrie 2005 de la 1 ianuarie 2006. Prin urmare, reclamanții nu pot pretinde că dețin un bun civil, nici măcar o speranță legitimă, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 sau, prin urmare, nu pot pretinde că au drepturi și obligații de natură civilă, în sensul articolului 6 alineatul (2). 1 din Convenție. În consecință, această parte a cererii este incompatibilă cu dispozițiile Convenției, în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. Curtea constată că, până în prezent, statul pârât nu a ratificat Protocolul nr. 12. Prin urmare, această parte a cererii este incompatibilă cu dispozițiile convenției sau ale protocoalelor sale și că aceasta trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să unească cererile Declare Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Module Președinte ANEXĂ Numărul cererii Numele reclamantei Data nașterii reclamantei Locul de reședință al reclamantei 49484/07 M. Le Maou 1953 Cormiles en Parisis 49488/07 Le June 1957 Paris 49490/07 Loique 1945 Levallois-Perret 49491/07 M. Martineau 1954 Neuville-sur-Oise 49492/07 Rousseau 1963 Paris 49494/07 M. Delahousse 1953 Garches 49497/07 Le Gouguec 1950 Chatenay Malabry 49502/07 Doh 1947 Nanterre 49504/07 M. Brosson 1950 Glaine-Montaigut 49506/07 M. Doix 1947 Bagoube 49508/07 M. Hebert 1957 Villemsson sur Orz 49511/07 Garnier 1951 Vitry- sur-Seine 49513/07 M. Couegnat 1954 Massy 49514/07 Delauney 1957 Vannes 49517/07 Meyer 1946 Chatillon

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

des requêtes n

os

49484/07, 49488/07, 49490/07, 49491/07, 49492/07, 49494/07, 49497/07, 49502/07, 49504/07, 49506/07, 49508/07, 49511/07, 49513/07, 49514/07, 49517/07

présentées par Fabrice LE MAOU et 14 autres

contre la France

La Cour européenne des droits de l'homme (cinquième section), siégeant le 13 janvier 2009 en une chambre composée de

:

Peer Lorenzen,

président,

Rait Maruste,

Jean-Paul Costa,

Renate Jaeger,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Zdravka Kalaydjieva,

juges,

et de Claudia Westerdiek,

greffière de section

,

Vu les requêtes susmentionnées introduites le 26 octobre 2007,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants (voir Annexe) sont des ressortissants français. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

D'Ortoli, avocat au barreau de Nice.

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par la partie requérante, peuvent se résumer comme suit.

Par une décision

Ministre de l'équipement c. Mme Soulier

du 24

juin

2005, le Conseil d'Etat jugea que les agents contractuels du service d'études techniques des routes et autoroutes (SETRA) dépendant du ministère des Transports et de l'Equipement devaient bénéficier, comme les titulaires travaillant dans le même service, d'un traitement intégrant une indemnité de résidence. Il estima que ces agents contractuels non titulaires remplissaient la condition posée par le décret du 24 octobre 1985, modifié par celui du 30

juillet 1987, qui imposait, pour percevoir cette indemnité, de ne pas être rémunéré sur la base des salaires pratiqués dans le commerce et l'industrie.

Le litige intéressait initialement 1 200 d'agents contractuels de divers organismes, qui dépendaient du ministère des Transports et de l'Equipement, dont les quinze requérants, tous employés par le Laboratoire central ou régional des ponts et chaussées («

LCPC

») et régis par le même règlement que les personnels SETRA.

En juillet, août et novembre 2005, les requérants, se fondant sur la décision

Soulier

précitée, adressèrent à leur administration une demande visant à obtenir, pour toute la période écoulée depuis la date de leur recrutement en qualité d'agents contractuels, l'intégration dans leur rémunération d'une indemnité de résidence, le réajustement en conséquence de leur rémunération, les intérêts sur l'ensemble de ces sommes avec capitalisation et la régularisation de leur situation auprès de l'institution de retraite complémentaire des agents non titulaires de l'Etat et des collectivités publiques («

IRCANTEC

»).

décembre 2005

Inquiet des contentieux que la décision

Soulier

pouvait entraîner, le Gouvernement suscita le dépôt d'un amendement parlementaire le 7

décembre 2005 au projet de loi de finances rectificative pour 2005, afin de valider la situation de tous les agents concernés.

L'amendement parlementaire, devenu l'article 127 de la loi du 30

décembre 2005, disposait que, sous réserve des décisions de justice passées en force de chose jugée et des instances en cours à la date du 7

décembre 2005, les agents du ministère chargé de l'équipement relevant du règlement du 14 mai 1973 régissant les personnels non titulaires du LCPC et des centres d'études techniques de l'équipement étaient réputés avoir été rétribués, depuis leur engagement, sur la base des salaires pratiqués dans le commerce et l'industrie pour l'application des dispositions relatives à l'indemnité de résidence et l'intégration d'une partie de celle-ci dans leur traitement.

La loi de finances rectificative entra en vigueur le 1

er

janvier 2006 au lendemain de sa publication au Journal Officiel.

Suite au rejet implicite par l'administration des demandes formulées, les requérants, les 17, 20, 21, 22, 23, et 24 décembre 2005, et

les 3 et 24 janvier et 19 mai 2006 pour

trois d'entre eux, saisirent le tribunal administratif de Paris.

a) Le tribunal administratif de Paris

Par une ordonnance du 13 octobre 2006, le tribunal administratif de Paris rejeta la requête introductive d'instance de M. Brosson au motif qu'elle avait été enregistrée le 19 mai 2006, soit postérieurement à l'entrée en vigueur de la loi du 30 décembre 2005 (requête devant la Cour n

o

49504/07 – voir Annexe).

Par quatorze ordonnances rendues le 27 juin et le 19 juillet 2006, le tribunal administratif de Paris, en des termes identiques, fit partiellement droit aux demandes du reste des requérants.

Sur les conclusions tendant à l'intégration au traitement de l'indemnité de résidence d'une part, le tribunal estima que si la règle de prescription quadriennale des créances dues par l'Etat faisait obstacle à ce que les requérants bénéficient, antérieurement au 1

er

janvier 2001, de l'indemnité de résidence et des majorations de traitements correspondantes, elle ne s'opposait pas à ce que cette indemnité soit prise en compte à partir du 1

er

janvier 2001. En conséquence, il condamna l'Etat à verser aux requérants la différence entre les rémunérations perçues du 1

er

janvier 2001 au 31

décembre 2005, et celles qui auraient résulté pour la même période de l'intégration de l'indemnité de résidence à ces rémunérations. Il enjoignit en outre au ministre des Transports et de l'Equipement de procéder à la régularisation des requérants envers l'IRCANTEC et rejeta leur demande de capitalisation des intérêts.

Sur les conclusions tendant au bénéfice, pour l'avenir, de l'indemnité de résidence d'autre part, le tribunal rappela que le Conseil d'Etat, dans sa décision

Soulier

, avait jugé que «

pour bénéficier de l'indemnité de résidence, le décret du 30 juillet 1987 [modifiant celui du 24 octobre 1985] a prévu, outre la condition de ne pas être rémunéré sur la base des salaires pratiqués dans le commerce et l'industrie, celle tirée de la nécessité pour les agents concernés d'occuper un emploi auquel est directement attaché un indice (...) de la fonction publique

». Constatant qu'il ne ressortait pas des dossiers que les requérants occupaient des emplois qui étaient directement attachés à un tel indice et qu'ils étaient donc exclus du bénéfice de l'indemnité de résidence, le tribunal rejeta cette partie des requêtes.

b) Le Conseil d'Etat

Le ministère de l'Equipement, se prévalant de l'application de la loi du 30 décembre 2005, se pourvut en cassation.

Les requérants alléguèrent, par voie d'exception, l'incompatibilité de la loi précitée avec l'article 1 du Protocole n

o

1 et, pour certains d'entre eux, avec l'article 6 § 1 de la Convention. Seul un requérant, M. Couegnat (requête devant la Cour n

o

49513/07 – voir Annexe), invoqua uniquement l'article 6 § 1 de la Convention.

Dans ses conclusions, le commissaire du gouvernement, s'agissant du grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention, estima, après une analyse détaillée des raisons avancées par le Gouvernement pour justifier l'effet rétroactif de la loi du 30 décembre 2005, que celle-ci n'obéissait pas à «

d'impérieux motifs d'intérêt général

» au sens de la jurisprudence issue de l'article 6 § 1, et qu'elle était donc incompatible avec cette disposition. Quant au grief tiré de l'article 1 du Protocole n

o

1, il releva que ces affaires soulevaient devant le Conseil d'Etat, dont la jurisprudence sur l'article 1 du Protocole additionnel ne portait que sur des affaires de pension, des questions inédites, portant sur la date de fin de la créance et sur la détermination du moment auquel les agents concernés pouvaient légitimement demander le bénéfice de leur créance. Sur ce dernier point, il rappela que si le droit à pension n'était ouvert que lorsque l'agent en avait fait la demande, le droit à percevoir son traitement, lui, était juridiquement constitué ou acquis à la fin de chaque mois. Autrement dit, il estima qu'en décidant que les agents, dont il évaluait le nombre à plus d'un millier, n'avaient pas droit à l'indemnité depuis leur embauche, la loi de validation avait porté atteinte à des situations juridiquement constituées, et ce de manière injustifiée en l'absence de «

motif d'intérêt général

», et qu'il y avait lieu de faire droit, dans les limites de la prescription quadriennale, aux demandes des requérants. En revanche, il exclut le bénéfice de l'intégration de l'indemnité de résidence pour l'avenir, au motif que l'article 127 de la loi en cause avait pour effet d'éteindre la créance des agents avec l'entrée en vigueur de la loi.

Par une série de quatorze décisions rendues le 30 avril 2007, le Conseil d'Etat, suivant les conclusions de son commissaire du gouvernement, écarta l'application de la loi du 30 décembre 2005 au motif que celle-ci méconnaissait l'article 1 du Protocole n

o

1 et ce, pour toutes les requêtes introductives, y compris celles déposées en janvier et mai 2006 après l'entrée en vigueur de la loi. Sur l'absence de «

motif d'intérêt général

» conduisant à écarter l'application de la loi en cause, le Conseil d'Etat s'exprima comme suit

:

«

Considérant (...) que, pour justifier [la remise en cause du droit à l'indemnité de résidence intégrée au traitement], le gouvernement soutient, d'une part, qu'elle permet d'assurer un traitement équitable au plan de la rémunération entre agents titulaires et non titulaires, d'autre part, que l'application à l'ensemble des agents concernés des règles antérieures occasionnerait un coût budgétaire d'environ 32

000 euros par agent

; qu'il ne résulte toutefois pas de l'instruction que ces justifications soient de nature à faire reposer les dispositions rétroactives précitées sur des motifs suffisants d'intérêt général

; que par suite, les dispositions de l'article 127 de la loi de finances rectificative pour 2005 portaient aux créances des agents qui avaient présenté une demande tendant au bénéfice de l'indemnité de résidence intégrée avant la publication de la loi, une atteinte disproportionnée au regard des objectifs poursuivis et, dès lors, méconnaissaient les stipulations de l'article 1 du protocole additionnel (...)

; qu'ainsi, l'application de la loi de finances rectificative pour 2005 doit être écartée en ce qui concerne les rémunérations due aux agents intéressés jusqu'au 31 décembre 2005

; qu'en revanche, le législateur pouvait (...) prévoir pour l'avenir qu'à compter du 1

er

janvier 2006, date d'entrée en vigueur de la loi (...) les agents intéressés devaient être regardés comme exclus du bénéfice de l'intégration au traitement de l'indemnité de résidence

;

»

Par conséquent, d'une part, il alloua aux requérants, dans les limites de la prescription quadriennale, le bénéfice du paiement de la différence entre les rémunérations perçues et celles qui auraient résulté de l'intégration de l'indemnité de résidence. D'autre part, il considéra que les requérants ne pouvaient prétendre au bénéfice de cette indemnité de résidence pour l'avenir, reprenant sur ce point la motivation retenue du tribunal administratif de Paris.

Dans une décision rendue le même jour, le Conseil d'Etat, statuant sur le pourvoi de M. Couegnat, écarta la loi litigieuse sur le fondement de l'article 6 § 1 de la Convention, considérant que les motifs avancés par l'Etat pour justifier des dispositions rétroactives ne revêtaient pas de caractère impérieux d'intérêt général. Il en tira les mêmes conséquences que dans ses quatorze décisions susmentionnées.

GRIEFS

o

1, les requérants dénoncent l'intervention, en cours de procédure, de l'article 127 de la loi du 30

décembre 2005 qu'ils estiment inapplicable à leur endroit. Ils soutiennent qu'en l'état du droit et de la jurisprudence internes applicables, avant l'entrée en vigueur de la loi litigieuse, ils pouvaient légitimement espérer que leur créance sur l'Etat serait intégralement reconnue, y compris le bénéfice pour l'avenir de l'intégration dans leur traitement de l'indemnité de résidence.

Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants dénoncent également l'incompatibilité avec ces dispositions de l'article 127 de la loi du 30 décembre 2005 en ce qu'il ne saurait reposer sur d'impérieux motifs d'intérêt général et en ce qu'il vient rétroactivement anéantir les droits des agents contractuels établis par les règlements régissant leur traitement et par la jurisprudence

Soulier

.

o

12, les requérants se plaignent de ce que le Conseil d'Etat, en niant leur droit à intégration pour l'avenir de l'indemnité de résidence dans leur rémunération, a créé une situation d'inégalité injustifiée par rapport aux agents titulaires du ministère de l'Equipement et des Transports.

EN DROIT

La Cour juge d'emblée qu'il y a lieu de joindre les requêtes en vertu de l'article 42 § 1 de son règlement.

o

1, qui se lisent comme suit

:

Article 6 § 1

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Article 1 du Protocole n

o

1

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

En premier lieu, s'agissant de la partie du grief relative au rappel de salaires intégrant l'indemnité de résidence en cause, la Cour rappelle qu'en vertu de l'article

34 de la Convention, elle ne peut être saisie d'une requête que par une personne qui peut se prétendre victime d'une violation des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles.

Il faut que la personne subisse ou risque de subir directement les effets de l'acte ou de l'omission litigieux. On ne saurait donc se prétendre «

victime

»

d'un acte dépourvu, temporairement ou définitivement, de tout effet juridique. En outre, une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de «

victime

» aux fins de l'article 34 de la Convention que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, entre autres,

Eckle c. Allemagne

, arrêt du 15 juillet 1982, série A n

o

51, p. 30, § 66

; et

Dalban c. Roumanie

[GC], n

o

28114/95, § 44, CEDH 1999-VI).

En l'espèce, la Cour constate que le Conseil d'Etat, dans quatorze de ses décisions rendues le 30 avril 2007, écarta l'application, jusqu'au 31

décembre 2005, des dispositions de l'article 127 de la loi de finances rectificative du 30 décembre 2005 aux litiges dont il était saisi. En effet, il considéra dans un premier temps que les dispositions de la loi litigieuse méconnaissaient l'article 1 du Protocole n

o

1 en ce que les raisons avancées par l'Etat pour justifier les mesures rétroactives en cause ne reposaient pas sur des «

motifs suffisants d'intérêt général

», et qu'elles portaient aux créances des requérants une atteinte disproportionnée par rapport aux objectifs poursuivis. En outre, le Conseil d'Etat, dans les limites de la prescription quadriennale des créances dues par l'Etat, condamna celui-ci à verser à chacun des requérants une somme d'argent correspondant à la différence entre les rémunérations perçues de janvier 2001 à décembre 2005, et celles qui auraient résulté pour la même période de l'intégration de l'indemnité de résidence.

La Cour note par ailleurs que dans une décision rendue le même jour, le Conseil d'Etat écarta la loi litigieuse sur le fondement, cette fois, de l'article 6

Dans ces conditions, la Cour est convaincue que les juridictions nationales ont reconnu de manière explicite et non équivoque l'incompatibilité des dispositions de la loi litigieuse tant avec l'article 1 du Protocole n

o

1 qu'avec l'article 6 § 1 de la Convention, et qu'il a été suffisamment remédié aux griefs soulevés au niveau national, par l'octroi d'une somme d'argent dont les modalités de paiement ont été précédemment exposées. La Cour constate sur ce point que le Conseil d'Etat a exercé un contrôle, au visa de l'article 1 du Protocole n

o

1 et de l'article 6 § 1 de la Convention, du juste équilibre à atteindre entre l'atteinte portée aux droits des requérants et les motifs d'intérêt général susceptibles de justifier une telle mesure, analysant de manière complète et détaillée chacun de ces motifs. A la lumière de ces considérations, la Cour estime que les requérants ne peuvent plus se prévaloir de la qualité de «

victime

», au sens de l'article 34 de la Convention, d'une violation de leurs droits garantis par la Convention ou de ses Protocoles.

Il s'ensuit que cette partie de la requête est incompatible

ratione personae

et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

En second lieu, en ce qui concerne la partie du grief relative au bénéfice, postérieurement à l'entrée en vigueur de la loi du 30 décembre 2005, de l'intégration au sein de leur traitement de l'indemnité de résidence, la Cour rappelle qu'un requérant ne peut alléguer une violation de l'article

1 du Protocole n

o

1 que dans la mesure où les décisions qu'il incrimine se rapportent à ses «

biens

» au sens de cette disposition. Cette notion de «

biens

» peut recouvrir tant des «

biens actuels

» que des valeurs patrimoniales, y compris des créances, en vertu desquelles le requérant peut prétendre avoir au moins une «

espérance légitime

» d'obtenir la jouissance effective d'un droit de propriété.

Or, dans le cas d'espèce, force est de constater que les requérants, contrairement à ce qu'ils soutiennent, ne pouvaient prétendre bénéficier à l'époque des faits de l'indemnité de résidence dans la mesure où ils en étaient expressément exclus, en application, d'une part du décret du 30

juillet 1987 comme l'ont constaté les juridictions nationales, puis d'autre part de la loi du 30 décembre 2005 à compter du 1

er

janvier 2006.

Dès lors, les requérants ne peuvent prétendre être titulaires d'un «

bien

», ni même d'une «

espérance légitime

», au sens de l'article 1 du Protocole n

o

1, ou «

de droits et obligations de caractère civil

», au sens de l'article 6 §

1 de la Convention. Il s'ensuit que cette partie de la requête est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention, au sens de l'article

35 § 3, et doit être rejetée en application de l'article 35 § 4.

o

12.

La Cour note que l'Etat défendeur, à ce jour, n'a pas ratifié le Protocole n

o

12.

Il s'ensuit que cette partie de la requête est incompatible

ratione personae

avec les dispositions de la Convention ou de ses Protocoles, et qu'elle doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Décide

de joindre les requêtes

;

Déclare

les requêtes irrecevables.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Greffière

Président

ANNEXE

Numéro de la requête

Nom de la partie requérante

Date de naissance de la partie requérante

Lieu de résidence de la partie requérante

n

o

49484/07

M. Le Maou

1953

Cormeilles en Parisis

n

o

49488/07

M

me

Le Jeune

1957

Paris

n

o

49490/07

M

me

Loyau

1945

Levallois-Perret

n

o

49491/07

M. Martineau

1954

Neuville-sur-Oise

n

o

49492/07

M

me

Rousseau

1963

Paris

n

o

49494/07

M. Delahousse

1953

Garches

n

o

49497/07

M

me

Le Gouguec

1950

Chatenay Malabry

n

o

49502/07

M

me

Doh

1947

Nanterre

n

o

49504/07

M. Brosson

1950

Glaine-Montaigut

n

o

49506/07

M. Doix

1947

Bagneux

n

o

49508/07

M. Hébert

1957

Villemoisson sur Orge

n

o

49511/07

M

me

Garnier

1951

Vitry-sur-Seine

n

o

49513/07

M. Couegnat

1954

Massy

n

o

49514/07

M

me

Delauney

1957

Vannes

n

o

49517/07

M

me

Meyer

1946

Chatillon