- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 20 ianuarie 2009
- Stat pârât
- TUR
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Özoğuz împotriva Turciei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL ÖZO 2015/17UZ c. TURCIA Cerere nr. 17533/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 20 ianuarie 2009 DEFINIF 20/04/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă.
În cauza Özo 368/uz c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Irene Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișl Karakaș, judecători, și Sally Dolle, graffière de section Dupa ce a deliberat în camera Consiliului la 16 decembrie 2008, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 17533/04) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Halil Özo La 27 aprilie 2004, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul omului).
Reclamantul este reprezentat de domnul N. Senem, avocat la Ankara. La 5 februarie 2008, președinta celei de-a doua secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, că aceasta se va pronunța în același timp asupra admisibilității și a fondului. Reclamantul a fost, la momentul respectiv, director al consiliului administrativ al prefecturii Kars. Prin Decretul 95/136 al Consiliului de Miniștri, emis la 23 august 1995, titlul de director al consiliului administrativ a fost înlocuit cu cel de director al consiliului administrativ departamental.
Începând cu septembrie 1995, reclamantul a început să primească un tratament pe baza unui indice de 3000 corespunzător celui al gradului superior de La 22 octombrie 1997, prefectura Kars notifia către reclamant decizia Ministerului de Finanțe din 15 octombrie 1997, conform căreia nu mai putea beneficia de un tratament pe baza unui indice de 3000, ci a unui indice de 2200. La 27 octombrie 1997, reclamantul a introdus o acțiune în anulare a acestei decizii la tribunalul administrativ d Printr-o hotărâre din 12 martie 1998, Tribunalul a respins această cerere. El a considerat că indexul 3000 constituia baza de calcul a prelucrării directorilor administraiei departamentale, adică a agenilor care își reprezentau ministerul la nivel de departament și fiind superiorul tuturor serviciilor acestui minister în departament.
Cu toate acestea, reclamantul, director de consiliu administrativ departamental, nu a fost în niciun caz reprezentantul Ministerului de Interne și nici superiorul superior al serviciilor acestui minister în departamentul Kars. Prin urmare, acesta nu a putut pretinde un tratament calculat pe baza indicelui 3000. 11. La 25 septembrie 2002, Consiliul de Stat a respins recursul reclamantului formulat împotriva acestei hotărâri. 12. Acțiunea în litigiu cu privire la hotărârea reclamantului a fost, de asemenea, respinsă la 14 noiembrie 2003. 1 din Convenție, astfel de formulare Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Cu privire la admisibilitate 14. 28541/95, CEDH 1999-VIII), guvernul constată că art. 6 din Convenție nu se aplică în speță.
15.reclamantul se uimește la această teză. 16. Curtea reamintește că a avut ocazia de a-și revizui jurisprudența privind aplicabilitatea articolului 6 alineatul (1) în litigiile dintre stat și agenții săi. În special, în cauza Vilho Eskelinen și alții c. Finlanda ([GC], nr. 63235/00, § 62, CEDH 2007 ...) a introdus criterii care trebuie examinate cumulativ pentru a se asigura că statul pârât poate să se opună în mod valabil unui reclamant în mod oficial la neaplicarea articolului 6 alineatul (1) :unul dintre aceste criterii este că reclamantul funcționar trebuie să fie privat în mod expres de dreptul de a avea acces la o instanță în conformitate cu legislația națională. Or, în prezenta cauză, acesta nu este de acord cu controversa că reclamantul avea acces la o instanță în temeiul dreptului național și a putut aduce litigiul său în fața instanțelor administrative.
Prin urmare, Curtea concluzionează că art. 6 se aplică în speță (a se vedea Melek Sima Yalmaz c. Turcia , n 3782/05, § 18-19, 30 septembrie 2008 Karaduman și Tando Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). 19. În speță, Curtea constată că perioada care trebuie luată în considerare a început la 27 octombrie 1997 și sa încheiat la 14 noiembrie 2003. Prin urmare, aceasta a durat aproximativ 6 ani pentru trei instane.
În special, Curtea constată că examinarea în exces a recursului de către Consiliul de Stat a durat mai mult de 4 ani și 6 luni pentru a se pronuna (de la 12 martie 1998 la 25. Septembrie 2002). 20. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender, citată anterior 21. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că nu există niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în acest caz.
Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței termenului rezonabil 22. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 octombrie 2000 privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare și privind libera circulație a acestor date (JO L 8, 12.1.2001, p. 1). În cele din urmă, el susține că nu a dispus de o cale de atac eficientă în dreptul intern pentru a susține acest drept dobândit.
Reclamantul menționează în acest sens art. 6, coroborat cu art. 13 din convenție. 24. Curtea constată că recurentul contestă în esență soluția adoptată de instanțele naționale. Aceasta reamintește că nu îi aparține să aprecieze ea însăși elementele de fapt care au determinat o instanță să adopte o astfel de decizie mai degrabă decât alta, cu excepția cazului în care aceaceasta este arbitrară.
În caz contrar, aceasta s-ar numi judecător de a treia sau de a patra instanță și ar încălca limitele misiunii sale (Kemmache c. Franța (n, 24 noiembrie 1994, § 44, seria A n 296 C). În plus, Curtea, care nu are niciun caracter arbitrară în procedura urmată, nu vede niciun motiv de a pune în discuție, în speță, aprecierea instanțelor naționale, căreia îi revine responsabilitatea principală de a-și interpreta competența și de a aplica dreptul intern (Fabrica c. Franța, nr. 69225/01, § 21, 2 noiembrie 2004 25). Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE.
În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă ^ i ^ i ^ i ^ i , pe deplin, consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă daune 27. Reclamantul solicită 14 474 EUR (EUR) în ceea ce privește prejudiciul material și 100 2000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 28. Guvernul contestă aceste pretenții și invită Curtea să le respingă. 29. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și, prin urmare, respinge această cerere.
În schimb, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, aceasta îi acordă 900 EUR în acest sens. Costuri și cheltuieli de judecată 30. Reclamantul solicită, de asemenea, 14 300 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. În acest sens, acesta a furnizat acordul din oficiu semnat de reclamant și de avocatul său. 31. Guvernul contestă această sumă. 32. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamanta.
Interese moratorii 33. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. cererea admisibilă în ceea ce privește motivul întemeiat pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în moneda națională a guvernului pârât la rata aplicabilă la data Regulamentului 900 EUR (9 sute EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale (ii.
000 EUR (mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit reclamantului, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume trebuie să majoreze de la dobânda simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 20 ianuarie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dollé Françoise Tulkens Modulul Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE ÖZOĞUZ c. TURQUIE ( Requête n o 17533/04) ARRÊT STRASBOURG 20 janvier 2009 DÉFINITIF 20/04/2009 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Özoğuz c. Turquie, La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișıl Karakaș, juges, et de Sally Dollé, greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 16 décembre 2008, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 17533/04) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Halil Özoğuz (« le requérant »), a saisi la Cour le 27 avril 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
Le requérant est représenté par M e N. Senem, avocat à Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.
Le 5 février 2008, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT
LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE
4. Le requérant est né en 1949 et réside à Kocaeli.
Le requérant était, à l’époque des faits, directeur du conseil administratif de la préfecture de Kars.
Par le décret 95/136 du Conseil des Ministres rendu le 23 août 1995, le titre de « directeur du conseil administratif » fut remplacé par celui de « directeur du conseil administratif départemental ».
A partir de septembre 1995, le requérant commença à percevoir un traitement sur la base de l’indice 3000 correspondant à celui du grade supérieur de « directeur d’administration départementale » au lieu de l’indice 2200.
Le 22 octobre 1997, la préfecture de Kars notifia au requérant la décision du ministère des Finances datée du 15 octobre 1997, selon laquelle il ne pouvait plus bénéficier d’un traitement sur la base de l’indice 3000 mais de l’indice 2200.
Le 27 octobre 1997, le requérant introduisit un recours en annulation de cette décision auprès du tribunal administratif d’Erzurum (« le tribunal »).
Par un jugement du 12 mars 1998, le tribunal rejeta cette demande. Il considéra que l’indice 3000 constituait la base de calcul du traitement des directeurs d’administration départementale, c’est-à-dire des agents représentant leur ministère au niveau du département et étant le supérieur hiérarchique de l’ensemble des services de ce ministère dans le département. Or, le requérant, directeur de conseil administratif départemental, n’était aucunement le représentant du ministère de l’Intérieur ni le supérieur hiérarchique des services de ce ministère dans le département de Kars. Il ne pouvait dès lors prétendre à traitement calculé sur la base de l’indice 3000.
Le 25 septembre 2002, le Conseil d’Etat rejeta le pourvoi du requérant formée contre ce jugement.
Le recours en rectification d’arrêt du requérant fut également rejetée le 14 novembre 2003. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
13. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) ». A. Sur la recevabilité
Se prévalant essentiellement de la jurisprudence Pellegrin c. France ([GC], n o 28541/95, CEDH 1999-VIII), le Gouvernement observe que l’article 6 de la Convention n’est pas applicable en l’espèce.
Le requérant s’oppose à cette thèse.
La Cour rappelle qu’elle a eu l’occasion de revoir sa jurisprudence relative à l’applicabilité de l’article 6 § 1 aux litiges entre l’Etat et ses agents. En particulier, dans l’affaire Vilho Eskelinen et autres c. Finlande ([GC], n o 63235/00, § 62, CEDH 2007 ‑ ...) elle a introduit des critères à examiner cumulativement pour que l’Etat défendeur puisse valablement opposer à un requérant fonctionnaire l’inapplicabilité de l’article 6 § 1 : l’un de ces critères est que le requérant fonctionnaire doit être expressément privé du droit d’accéder à un tribunal d’après le droit national. Or, dans la présente affaire, il ne prête pas à controverse que le requérant avait accès à un tribunal en vertu du droit national et a pu porter son litige devant les juridictions administratives. Dès lors, la Cour conclut que l’article 6 s’applique en l’espèce (voir Melek Sima Yılmaz c. Turquie , n o 37829/05, §§ 18-19, 30 septembre 2008 ; Karaduman et Tandoğan c. Turquie , n os 41296/04 et 41298/04, § 9, 3 juin 2008).
La Cour estime que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).
En l’espèce, la Cour observe que la période à considérer a débuté le 27 octobre 1997 et s’est terminée le 14 novembre 2003. Elle a donc duré environ 6 ans pour trois instances. La Cour note en particulier la lenteur excessive de l’examen du pourvoi par le Conseil d’État. Il a fallu à ce dernier plus de 4 ans et 6 mois pour statuer (du 12 mars 1998 au 25 septembre 2002).
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir Frydlender, précité).
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ».
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES
23. Le requérant se plaint par ailleurs que le traitement sur la base de l’indice 3000 constituait, pour lui, un « droit acquis » que les juridictions administratives n’auraient pas pris en considération dans leur décision. Il soutient enfin ne pas avoir disposé d’un recours efficace en droit interne pour faire valoir ce « droit acquis ». Le requérant invoque à cet égard l’article 6, combiné avec l’article 13 de la Convention.
La Cour constate que le requérant conteste en substance la solution adoptée par les tribunaux nationaux. Elle rappelle qu’il ne lui appartient pas d’apprécier elle-même les éléments de fait ayant conduit une juridiction à adopter telle décision plutôt que telle autre, à moins que celle-ci soit arbitraire. Sinon, elle s’érigerait en juge de troisième ou quatrième instance et elle méconnaîtrait les limites de sa mission ( Kemmache c. France (n o 3) , 24 novembre 1994, § 44, série A n o 296 ‑ C). Par ailleurs, la Cour, qui ne relève aucun caractère arbitraire dans la procédure suivie, ne voit pas de raison de remettre en cause, en l’espèce, l’appréciation des juridictions nationales, à qui il incombe au premier chef d’interpréter leur compétence et d’appliquer le droit interne ( Fabre c. France , n o 69225/01, § 21, 2 novembre 2004).
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
26. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable ». A. Dommage
Le requérant réclame 14 474 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et 100 000 EUR pour le préjudice moral qu’il aurait subi.
Le Gouvernement conteste ces prétentions et invite la Cour à les rejeter.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette par conséquent cette demande. En revanche, elle estime que le requérant a subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle lui accorde 900 EUR à ce titre. B. Frais et dépens
Le requérant demande également 14 300 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour. A ce titre, il a fourni la convention d’honoraires signée par le requérant et son avocat.
Le Gouvernement conteste ce montant.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 EUR au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en monnaie nationale du Gouvernement défendeur au taux applicable à la date du règlement : i. 900 EUR (neuf cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii. 1 000 EUR (mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt au requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants ont à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 janvier 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente