SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL AKDÜZ ȘI ALTELE c. TURCIA (solicitarea nr. 6982/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 22 septembrie 2009 DEFINIF 22/12/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Akdüz și alții c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinta Irene Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Iș Zeliha Akdüz și Sultan Kale și Murat H La 18 septembrie 2008, președinta celei de-a doua secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și a fondului cauzei. În 2001, în cadrul construcției unui baraj, administrația națională a apelor (denumită în continuare "administrația" - administrația -) a avut în vedere exproprierea terenului, ale cărui reclamanți (și alte două persoane) erau coproprietari. La 5 aprilie 2001, cei interesați au introdus o acțiune în creștere a dreptului de proprietate, atribuind în acest scop administrația în fața Tribunalului de Mare Instanță din Dura La 13 august 2002, tribunalul, în principal pe baza rapoartelor de expertiză, a acordat parțial câștig de cauză exproprierilor și a condamnat administrația să le plătească o chitanță suplimentară de expropriere a unei sume de 57 449 212 570 de lire turcești vechi (TRL), adică aproximativ 35 985 EUR (EUR). Această sumă a fost însoțită de dobânzi restante la rata legală începând cu data de 27 martie a lunii martie a administrației a formulat un recurs împotriva acestei hotărâri. Prin hotărârea din 24 februarie 2003, Curtea de Casație a confirmat, în toate dispozițiile sale, hotărârea atacată. 10. La 14 august 2003, administrația a plătit persoanelor interesate suma de 137 597 650 000 TRL, adică aproximativ 87 230 EUR. 11. La 16 decembrie 2003, considerând că rata dobânzii pe termen scurt aplicată era insuficientă, reclamanții și ceilalți doi coproprietari au sesizat biroul de executare al întreprinderii Vezirköprü în vederea recuperării tuturor creanțelor lor. 12. La 29 decembrie 2003, o poruncă de plată a fost notificată administrației de către conducerea biroului de executare. Conform metodei de calcul a biroului de executare, datoria rămasă a administrației față de Ö Õ Õ 42 761 265 350 TRL, adică aproximativ 24 335 EUR (totalitatea sumei care trebuie plătită celor cinci coproprietari fiind stabilită la 74 367 418 La 12 ianuarie 2004, administrația a răspuns conducerii biroului de executare și a susținut că a plătit integral datoria conform ratei legale stabilite de instanță. La 12 ianuarie 2004, administrația a declarat că era imposibil să efectueze o plată suplimentară și că nu a contestat porunca de a plăti în fața instanței de executare forțată. II. DREPTUL ȘI PRACTICILE INTERNE PERTINENTE (14) În temeiul articolului 82 din Legea nr. 2004 din 9 iunie 1932 privind căile de executare și falimentul și al articolului 19 din Legea nr. 1530 din 3 aprilie 1930 privind comunele, bunurile aparținând statului și municipalităților, precum și bunurile destinate uzului public nu pot face obiectul unei sechestrări. 15. În ceea ce privește datele economice, efectele inflației în Turcia sunt prezentate pe lista de indexuri ale prețurilor cu amănuntul, publicată de către Institutul de Statistică de Stat. EN În această privință, reclamanții susțin că administrația nu a executat o hotărâre definitivă în termenul stabilit și nici în conformitate cu art. 46 din Constituție, care prevede, în ceea ce privește dobânda restantă, aplicarea ratei maxime stabilite pentru creanțele publice. 17. Guvernul excită de la neobosirea căilor de atac interne. El susține că instanțele nu au solicitat aplicarea art. 46 din Constituție în fața instanțelor naționale. În plus, guvernul este de părere că, în fața refuzului administrației de a efectua plata sumei rămase stabilite de biroul de executare, reclamanții ar fi trebuit să introducă o cale de atac în instanță deplină în fața instanțelor administrative pe baza răspunderii administrative în temeiul articolului 2 din Legea nr. 2577. 18. Reclamanții contestă teza guvernului. 19. Curtea constată că, la 29 decembrie 2003, biroul de executare al întreprinderii Vezirköprü a trimis o poruncă de plată a administrației, deoarece datoria administrației față de Ön Õ nu era în întregime soldată. În loc să conteste această poruncă de a plăti în fața instanței de executare forțată (a cărei hotărâre este supusă controlului Curții de Casație), În sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A n 301-B, p. 84, § 59 și Bourdov c. Rusia, 59498/00, § 40, CEDO 2002-III. În consecință, părțile interesate nu aveau obligația de a introduce o acțiune de justiție deplină în fața instanțelor administrative pentru a obține restul datoriei lor (a se vedea, mutatis mutandis Ak c. Turcia, n 27150/02, 31 iulie 2007, § 25, Metaxas c. Grecia, n 8415/02, 27 mai 2004, § 19 și Karahalios c. Grecia, 62503/00, 11 decembrie 2003, § 23). Prin urmare, excepțiile ridicate de guvern nu pot fi reținute. În plus, Curtea constată că f un ci o n are a celor care nu sunt în mod clar întemeiate în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de a nu fi încălcat. Prin urmare, acest lucru trebuie declarat admisibil. 20. Cu privire la fondul cauzei, guvernul nu se pronună. În ceea ce privește reclamanții, aceștia își reiterează afirmațiile. 21. Curtea constată că administrația nu a plătit în întregime întreprinderilor în cauză creanța lor stabilită printr-o hotărâre (punctul 12 de mai sus). Prin urmare, această constatare este suficientă pentru a concluziona că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu a fost cunoscut în speță. 22. În consecință, a existat o încălcare a acestei dispoziții. 23. Rămâne problema aplicării art. 41 din Convenție. Reclamanții solicită 83 070 EUR (EUR) pentru prejudicii materiale și 45 000 EUR pentru prejudicii morale. De asemenea, solicită 15 000 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată; ca o justificare, ei furnizează convenții de onorarii. 24. Guvernul contestă aceste pretenii. 25. După ce a efectuat propriile calcule în lumina datelor economice relevante, Curtea acordă în comun reclamanților 31 500 EUR. 26. Curtea consideră că această sumă este echivalentă cu decontarea definitivă a tuturor cererilor prezentate la nivel intern de către solicitanți și examinate în speță (a se vedea Tok și alții c. Turcia, 37054/03, 37082/03, 37231/03 și 37238/03, 20 noiembrie 2007, § 43 și Dildar c. Turcia, n 77361/01, 12 decembrie 2006, § 47. 27. În ceea ce privește prejudiciul moral, care acționează în mod echitabil, Curtea acordă 1 000 EUR fiecăruia dintre reclamanți. 28. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, având în vedere documentele aflate în posesia sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR, indiferent de costuri și acordul comun al reclamanților. 29. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, în L 500 EUR (trente și o mie cinci sute de euro) pentru toți reclamanții în comun, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale (ii). 1 000 EUR (mii de euro) pentru fiecare solicitant, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale (iii). 2 000 EUR (două mii de euro) pentru toți reclamanții în comun, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitanți, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 22 septembrie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Françoise Tulkens Grefier Președinte
DEUXIÈME SECTION
AKDÜZ ET AUTRES c. TURQUIE
(Requête n
o
6982/04)
ARRÊT
22 septembre 2009
22/12/2009
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Akdüz et autres c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
juges,
et de Sally Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 1
er
septembre 2009,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
6982/04) dirigée contre la République de Turquie et dont trois ressortissants de cet Etat, M
mes
Zeliha Akdüz et Sultan Kale et M. Murat Hızarcı, ont saisi la Cour le 13 février 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés par M
e
H.B. Ișın, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
3.
Le 18 septembre 2008, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article
29
§
3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire.
I.
4.
Les requérants sont nés respectivement en 1938, 1930 et 1937.
5.
En 2001, dans le cadre de la construction d’un barrage, l’administration nationale des eaux (ci-après, «
l’administration
») procéda à l’expropriation du terrain dont les requérants (ainsi que deux autres personnes) étaient copropriétaires.
6.
Le 5 avril 2001, les intéressés introduisirent une action en augmentation de l’indemnité d’expropriation, assignant à cette fin l’administration devant le tribunal de grande instance de Durağan (ci-après, «
le tribunal
»).
7.
Le 13 août 2002, le tribunal, se fondant principalement sur les rapports d’expertise, donna partiellement gain de cause aux expropriés et condamna l’administration à leur payer une indemnité d’expropriation complémentaire d’un montant de 57
449
212
570 anciennes livres turques (TRL), soit environ 35
985 euros (EUR). Cette somme fut assortie d’intérêts moratoires au taux légal à compter du 27 mars 2001.
8.
L’administration forma un pourvoi en cassation contre ce jugement.
9.
Par un arrêt du 24 février 2003, la Cour de cassation confirma en toutes ses dispositions le jugement attaqué.
10.
Le 14 août 2003, l’administration paya aux intéressés la somme de 137
597
650
000 TRL, soit environ 87
11.
Le 16 décembre 2003, estimant que le taux d’intérêt moratoire appliqué était insuffisant, les requérants ainsi que les deux autres copropriétaires saisirent le bureau d’exécution de Vezirköprü en vue du recouvrement de la totalité de leurs créances.
12.
Le 29 décembre 2003, un commandement de payer fut alors notifié à l’administration par la direction du bureau d’exécution. Selon la méthode de calcul du bureau d’exécution, la dette restante de l’administration envers les requérants s’élevait à 42
761
265
350 TRL, soit environ 24
335 EUR (la totalité du montant restant à payer aux cinq copropriétaires étant fixée à 74
367
418
000 TRL, soit environ 42
13.
Le 12 janvier 2004, l’administration répondit à la direction du bureau d’exécution et soutint avoir payé l’intégralité de sa dette conformément au taux légal fixé par le tribunal. Elle affirma qu’il lui était impossible de procéder à un paiement supplémentaire. Elle ne contesta pas pour autant le commandement de payer devant le tribunal de l’exécution forcée.
II.
14.
En vertu de l’article 82 de la loi n
o
2004 du 9 juin 1932 sur les voies d’exécution et la faillite et de l’article 19 de la loi n
o
1530 du 3
avril 1930 sur les communes, les biens appartenant à l’État et aux communes, ainsi que les biens destinés à l’usage public ne peuvent faire l’objet d’une saisie.
15.
En ce qui concerne les données économiques, les effets de l’inflation en Turquie sont indiqués sur la liste de l’indice des prix de détail, publiée par l’Institut des statistiques de l’État.
16.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, les requérants se plaignent de l’insuffisance du taux d’intérêt moratoire appliqué à leurs créances. A cet égard, ils soutiennent que l’administration n’a pas procédé à l’exécution d’un jugement devenu définitif dans les délais ni dans le respect de l’article 46 de la Constitution qui prévoit, concernant les intérêts moratoires, l’application du taux maximum défini pour les créances publiques.
17.
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il soutient que les requérants n’ont pas demandé l’application de l’article 46 de la Constitution devant les juridictions nationales. En outre, le Gouvernement est d’avis que, devant le refus de l’administration de procéder au paiement de la somme restante déterminée par le bureau de l’exécution, les requérants auraient dû intenter un recours de pleine juridiction devant les juridictions administratives sur le fondement de la responsabilité administrative en application de l’article 2 de la loi n
o
2577.
18.
Les requérants contestent la thèse du Gouvernement.
19.
La Cour observe que le 29 décembre 2003, le bureau d’exécution de Vezirköprü a envoyé un commandement de payer à l’administration car la dette de l’administration envers les requérants n’était pas soldée dans son intégralité. Au lieu de contester ce commandement de payer devant le tribunal de l’exécution forcée (dont le jugement est soumis au contrôle de la Cour de cassation), l’administration s’est seulement contentée de refuser le paiement par une lettre du 12 janvier 2004. Dès lors, dans ces circonstances, en l’absence de contestation, la partie requérante était toujours bien titulaire d’une «
créance
» suffisamment établie pour constituer un «
bien
» au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1 (voir
Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c.
Grèce
, arrêt du 9 décembre 1994, série A n
o
301-B, p. 84, §
59, et
Bourdov c.
Russie
, n
o
59498/00, § 40, CEDH 2002-III). En conséquence, les intéressés n’avaient pas à introduire un recours de pleine juridiction devant les juridictions administratives pour obtenir le restant de leur dû (voir,
mutatis mutandis
,
Ak c. Turquie
, n
o
27150/02, 31 juillet 2007, § 25,
Metaxas c.
Grèce
, n
o
8415/02, 27 mai 2004, § 19 et
Karahalios c.
Grèce
, n
o
62503/00, 11 décembre 2003, § 23). Partant, les exceptions soulevées par le Gouvernement ne sauraient être retenues. En outre, la Cour constate que le grief des requérants n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
20.
S’agissant du fond de l’affaire, le Gouvernement ne se prononce pas. Quant aux requérants, ils réitèrent leurs allégations.
21.
La Cour constate que l’administration n’a pas payé aux requérants l’intégralité de leur créance établie par une décision de justice (paragraphe 12 ci-dessus). Partant, ce constat suffit à la Cour pour conclure que l’article 1 du Protocole n
o
1 a été méconnu en l’espèce.
22.
En conséquence, il y a eu violation de cette disposition.
23.
Reste la question de l’application de l’article 41 de la Convention. Les requérants réclament 83
070 euros (EUR) pour préjudice matériel et 45
000 EUR pour préjudice moral. Ils demandent également 15
000 EUR pour frais et dépens
; à titre de justificatif, ils fournissent des conventions d’honoraires.
24.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
25.
Ayant procédé à son propre calcul à la lumière des données économiques pertinentes, la Cour octroie conjointement aux requérants 31
26.
La Cour considère que ce montant vaut règlement définitif de l’ensemble des demandes présentées au niveau interne par les requérants et examinées en l’espèce (voir
Tok et autres c. Turquie
, n
os
37054/03, 37082/03, 37231/03 et 37238/03, 20 novembre 2007, § 43 et
Dildar c.
Turquie
, n
o
77361/01, 12
décembre 2006, §
47).
27.
Quant au préjudice moral, statuant en équité, la Cour accorde 1
000
EUR à chacun des requérants.
28.
En ce qui concerne les frais et dépens, compte tenu des documents en sa possession, la Cour estime raisonnable la somme de 2 000 EUR, tous frais confondus, et l’accorde conjointement aux requérants.
29.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1
;
3.
Dit
a)
que l’État défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en monnaie nationale, au taux applicable à la date du règlement
:
i.
31
500 EUR (trente et un mille cinq cents euros) à l’ensemble des requérants conjointement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel
;
ii.
1 000 EUR (mille euros) à chaque requérant, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral
;
iii.
2 000 EUR (deux mille euros) à l’ensemble des requérants conjointement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par les requérants, pour frais et dépens
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
22 septembre 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente