CASE OF PRECUP v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 17771/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Octavian Precup („reclamantul”), a sesizat Curtea la 8 aprilie 2003 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („convenția”).

Reclamantul este reprezentat de A. S. Kolozsi, avocat în Oradea. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

La 7 noiembrie 2007, președintele secției a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. Astfel cum prevede art. 29 § 3 din convenție, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.

Reclamantul s-a născut în 1930 și are domiciliul în Oradea.

În dimineața zilei de 13 octombrie 1999, mașina condusă de către acesta a lovit un biciclist, iar acesta din urmă a decedat câteva minute mai târziu, în drum spre spitalul cel mai apropiat. La 31 ianuarie 2000, Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea a trimis reclamantul în judecată pentru ucidere din culpă, infracțiune pedepsită de art. 178 alin. (2) C. pen.

După ce a dispus o expertiză tehnică, a audiat doi martori și a respins cererea pachetului de a efectua o a doua expertiză, prin hotărârea din 29 mai 2000, Judecătoria Oradea a achitat reclamantul de infracțiunea de ucidere din culpă. Pe baza expertizei tehnice, în special, care a stabilit că bicicleta victimei nu era echipată în față cu lumină de culoare albă și în spate cu lumină de culoare roșie, iar accidentul nu putea fi evitat în împrejurările respective, judecătoria a hotărât că reclamantul nu era vinovat pentru comiterea accidentului.

Parchetul a formulat apel împotriva acestei hotărâri invocând faptul că viteza reclamantului nu era adaptată la condițiile meteo nefavorabile, că mașina acestuia avea probleme la faruri, că bicicleta victimei dispunea de trei catadioptri de culoare roșie în spate și că expertiza era lovită de nulitate. Prin decizia din 15 septembrie 2000, Tribunalul Bihor a respins apelul și a hotărât că expertiza tehnică nu era lovită de nulitate și că reclamantul își respectase obligațiile legate de conducerea automobilului.

Prin hotărârea din 3 aprilie 2001, pronunțată în ultimă instanță, Curtea de Apel Oradea a respins recursul introdus de parchet pe baza acelorași motive. Curtea de Apel a constatat că parchetul nu a formulat obiecții cu privire la expertiză și că era necesar să concluzioneze că reclamantul nu a putut evita accidentul în cauză.

La o dată neprecizată, Procurorul general a introdus la Curtea Supremă de Justiție un recurs în anulare împotriva hotărârii din 3 aprilie 2001 și a soluțiilor confirmate prin această hotărâre. S-a susținut că, prin achitarea reclamantului, instanțele însărcinate cu soluționarea cauzei au comis o eroare gravă în apreciere a faptelor. Procurorul general a susținut, în special, că reclamantul ar fi trebuit să își adapteze viteza astfel încât să poată opri mașina pe distanța cuprinsă în câmpul său de vizibilitate și că instanțele s-au bazat numai pe expertiza tehnică. Or. expertul nu și-a motivat concluziile, având în vedere că, din raportul anchetei întocmit la locul accidentului, reieșea că bicicleta victimei era echipată cu catadioptri de diferite culori și că intensitatea luminii de la farurile mașinii reclamantului era în mod evident insuficientă.

După ce a refuzat, invocând lipsa de relevanță, să sesizeze Curtea Constituțională cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată de reclamant, prin hotărârea din 11 octombrie 2002, pe baza probelor administrate anterior și fără să audieze persoana în cauză, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul formulat de Procurorul general, a casat hotărârea din 3 aprilie 2001 și a trimis cauza la Judecătoria Oradea pentru o nouă examinare a dosarului și pentru efectuarea unei a doua expertize. Aceasta a hotărât că instanțele care s-au pronunțat în cauză nu au luat în considerare contradicțiile dintre concluziile expertizei și anumite date tehnice oferite de expertiză și de celelalte probe din dosar, deși parchetul solicitase efectuarea unei a doua expertize. Curtea Supremă de Justiție și-a concluzionat hotărârea după cum urmează:

Prin hotărârea din 28 iunie 2004, după ce a dispus efectuarea unei noi expertize tehnice, Judecătoria Oradea a condamnat reclamantul la o pedeapsă cu închisoarea de șase luni pentru ucidere din culpă, dar a constatat că pedeapsa în cauză făcea obiectul grațierii colective prevăzute de Legea nr. 543/2002.

Prin hotărârea din 9 februarie 2005, Tribunalul Bihor a păstrat această hotărâre și a respins apelul introdus de către reclamant, care a susținut că era necesar să se ia, de asemenea, în considerare cele trei decizii succesive citate anterior privind achitarea (a se vedea supra, pct. 6-8) și a contestat răspunderea sa penală. Tribunalul a hotărât că nu era ținut de deciziile anterioare, cu excepția considerentelor din hotărârea de casare cu trimitere din 11 octombrie 2002, și că aceste considerente au fost respectate prin administrarea unei noi expertize pe care se întemeia, în principal, constatarea culpabilității reclamantului.

Prin hotărârea din 12 mai 2005, Curtea de Apel Oradea a respins recursul formulat de către reclamant, motivând că nu existau îndoieli cu privire la vinovăția acestuia în producerea accidentului și că acesta avea obligația de a circula, pe timp de ceață, cu o viteză care să îi permită evitarea oricărui accident.

Art. 385

În perioada faptelor, Codul de procedură penală prevedea că deciziile definitive de condamnare sau de achitare puteau fi revizuite printr-un „recurs în anulare” introdus de procurorul general. Unul dintre cazurile în care se putea face recurs în anulare era comiterea unei „erori grave de fapt” de către instanțele care au judecat cauza [art. 410 alin. (1) I pct. 8]. Recursul in anulare putea fi declarat în termen de un an de la data la care decizia instanței ordinare care se pronunță în ultimă instanță a rămas definitivă (art. 411).

Reclamantul pretinde că dreptul său la un proces echitabil și principiul securității raporturilor juridice nu au fost respectate de Curtea Supremă de Justiție care, în urma recursului în anulare introdus de Procurorul general, a casat hotărârea definitivă de achitare pronunțată în favoarea sa de Curtea de Apel Oradea, fără să îl audieze și în temeiul unor motive care nu au fost invocate de Procurorul general. De asemenea, acesta reclamă lipsa unei căi de atac efective împotriva hotărârii pronunțate de Curtea Supremă de Justiție. Reclamantul invocă art. 6 § 1 și art. 13 din convenție, redactate după cum urmează în părțile lor relevante pentru cazul de față:

Guvernul contestă această teză.

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenție. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

În ceea ce privește recursul în anulare introdus de Procurorul general, Guvernul consideră că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive de achitare nu a adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil. Acesta argumentează că fondul cauzei nu s-a reexaminat de către Curtea Supremă de Justiție, ci – pe baza motivelor invocate de Procurorul general în ceea ce privește aprecierea probelor de către instanțe – a decis să trimită cauza la prima instanță pentru administrarea unei a doua expertize și pentru efectuarea unei noi examinări a fondului. Având în vedere respingerea căilor de atac exercitate de către parchet, Guvernul consideră că singura cale pentru a corecta eroarea de fapt în cauză era recursul în anulare. De altfel, acesta observă că recursul în anulare a fost eliminat din Codul de procedură penală prin Legea nr. 576/2004. În ceea ce privește celelalte capete de cerere privind art. 6 § 1, Guvernul consideră că reclamantul a beneficiat de o procedură echitabilă pe parcursul întregii proceduri, inclusiv în fața Curții Supreme de Justiție – care, reamintește acesta, nu s-a pronunțat cu privire la temeinicia vinovăției sale –, iar absența reclamantului din fața acestei instanțe, deși a fost citat în mod legal, este echivalentă cu o renunțare la dreptul de apărare.

Reclamantul susține că, în urma recursului în anulare introdus de Procurorul general, prin hotărârea din 11 octombrie 2002, a suferit efecte contrare securității raporturilor juridice și că abrogarea în dreptul intern a acestei căi de atac demonstrează caracterul inechitabil al acestuia. De asemenea, refuzul Curții Supreme de a sesiza Curtea Constituțională și faptul că instanțele care i-au reexaminat cauza nu au dezbătut cu privire la necesitatea de a-l audia personal sunt argumente suplimentare în sensul inechității procedurii penale.

Curtea reamintește că respectarea dreptului la un proces echitabil și a principiului securității raporturilor juridice presupune ca nici o parte să nu fie autorizată să solicite supervizarea unei decizii definitive și executorii numai în scopul obținerii unei reexaminări a cauzei și a unei noi decizii în această privință. În special, supervizarea nu trebuie să devină o cale de atac mascată și simplul fapt că pot exista două puncte de vedere cu privire la acest subiect nu este un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze. Nu se pot face derogări de la acest principiu decât atunci când motive substanțiale și imperative impun acest lucru (

În speță, după examinarea dosarului și a observațiilor părților, Curtea nu poate fi de acord cu Guvernul pentru a concluziona că autoritățile și-au exercitat competența de a iniția și de a desfășura un proces de revizuire păstrând un just echilibru între interesele individului și necesitatea de a garanta eficacitatea justiției penale. Curtea consideră că argumentele citate anterior ale Guvernului, care se sprijină în special pe faptul că s-a pronunțat o hotărâre de casare cu trimitere de către Curtea Supremă de Justiție, nu pot fi suficiente pentru a justifica anularea hotărârii de achitare favorabile reclamantului (a se vedea,

În acest sens, Curtea observă, pe de o parte, că recursul în anulare utilizat în speță de către autorități era o cale extraordinară de atac care nu putea fi inițiată decât de Procurorul general, ea nefiind, prin urmare, direct disponibilă reclamantului. Având în vedere că procurorul respectiv era superiorul ierarhic al procurorului care a participat la procedura în fața instanțelor ordinare, utilizarea acestei căi de atac suplimentare ridică, astfel, probleme privind respectarea egalității armelor, cu atât mai mult cu cât procedura pe care se întemeia recursul în anulare era, în principal, aceeași ca cea respinsă de instanțele ordinare în căile de atac ordinare formulate de către parchet. Pe de altă parte, Curtea subliniază că această procedură de revizuire nu se referea la descoperirea unor noi fapte relevante sau la nerespectarea unei garanții esențiale de procedură penală, care nu ar fi putut fi efectuate anterior de către parchet, ci rezulta din aprecierea de către instanțele interne a faptelor și a probelor aflate la dosar, arătând punctul de vedere diferit al parchetului cu privire la aspectul vinovăției reclamantului. Or, din dosar nu reiese că instanțele ordinare nu au examinat probele administrate în cadrul unei proceduri contradictorii – și, în această privință, se poate observa că parchetul nu a contestat raportul de expertiză – sau că au ajuns la concluzii arbitrare în raport cu aceste probe (a se vedea,

Având în vedere considerațiile precedente, Curtea consideră că, deși Curtea Supremă de Justiție nu s-a pronunțat pe fond la 11 octombrie 2002, aceasta a adus atingere în mod nefavorabil situației reclamantului, deoarece a anulat hotărârea de achitare care a fost pronunțată la 3 aprilie 2001, în ultimă instanță, de către Curtea de Apel Oradea. În circumstanțele cauzei, utilizarea recursului extraordinar ca o cale de atac mascată și anularea hotărârii definitive menționate mai sus au distrus echilibrul just care trebuie păstrat între interesele individului și necesitatea de a garanta eficacitatea justiției penale, aducând atingere esenței procesului echitabil (

Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din convenție.

Având în vedere că s-a constat încălcarea, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze separat pe fond capătul de cerere privind art. 13 din convenție și referitor la recursul în anulare și nici celelalte capete de cerere ale reclamantului privind alte aspecte specifice ale echității procedurii penale în cauză (a se vedea,

Reclamantul denunță o încălcare a dreptului său la prezumția de nevinovăție de către Curtea Supremă de Justiție care, în hotărârea de casare cu trimitere din 11 octombrie 2002, a precizat instanțelor de trimitere, pe baza elementelor aflate la dosar, că era în mod vădit eronată concluzia privind nevinovăția sa. Acesta invocă art. 6 § 2 din convenție care se citește după cum urmează:

Guvernul contestă acest argument.

Ținând seama de constatarea privind atingerea adusă esenței unui proces echitabil prin pronunțarea hotărârii din 11 octombrie 2002 de către Curtea Supremă de Justiție (punctele 21

Invocând art. 5 § 1 din convenție, reclamantul se plânge de nerespectarea dreptului său la libertate și la securitate datorită hotărârii Curții Supreme de Justiție din 11 octombrie 2002.

Curtea observă că, deși a fost condamnat în urma hotărârii pronunțate la recursul în anulare al Procurorului general, reclamantul nu a fost închis, din moment ce pedeapsa aplicată a făcut obiectul unui decret de grațiere (a se vedea supra, pct. 11). Prin urmare, în lipsa calității de victimă a reclamantului, în sensul art. 34 din convenție, această cerere este incompatibilă

Art. 41 din convenție prevede:

Reclamantul solicită 100

Făcând trimitere la jurisprudența Curții, Guvernul susține că suma solicitată este excesivă.

Ținând seama de constatarea încălcării art. 6 § 1 din convenție în procedura penală privind reclamantul, Curtea consideră că persoana în cauză a suferit un prejudiciu moral. Pronunțându-se în echitate, astfel cum prevede art. 41 din convenție, și având în vedere toate circumstanțele cauzei, Curtea acordă reclamantului suma de 2

Reclamantul nu a formulat o cerere de rambursare a cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul procedurilor în fața instanțelor naționale sau în fața Curții.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Declară cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere privind art. 6 § 1 și 2 și privind art. 13 din convenție și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

Hotărăște că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenție prin nerespectarea principiului securității raporturilor juridice;

Hotărăște că nu este necesar să se examineze separat în fond celelalte capete de cerere privind art. 6 § 1 și 2 și art. 13 din convenție;

Hotărăște: