CASE OF DANIEL AND NICULINA GEORGESCU v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 2.367/04) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetățeni ai acestui stat, domnul Daniel Georgescu și doamna Niculina Georgescu (

Reclamanții sunt reprezentați de doamna L. Poenaru, avocat în București. Guvernul român (

La data de 10 decembrie 2007, președintele Secției a treia a decis să îi comunice cererea Guvernului. Astfel cum prevede art. 29 § 3 din Convenție, acesta a decis, de asemenea, să se analizeze în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei.

Reclamanții s-au născut în anul 1974 și, respectiv, în anul 1950 și locuiesc în București.

În anul 1994, G.F. - tatăl reclamantului și soțul reclamantei - i-a vândut lui P.M. un imobil pe care îl moștenise de la părinții săi în anul 1977 și, respectiv, în anul 1993 și care era compus dintr-o casă cu 4 camere și un teren în suprafață de 290 m

La data de 17 februarie 1998, asistați de un avocat, reclamanții au introdus la judecătoria de sector din București o acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor eliberat în favoarea lui G.F. în anul 1993, precum și a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de acesta în anul 1994. Aceștia invocau lipsa totală de discernământ a lui G.F., care suferise de schizofrenie paranoică timp de mai mulți ani înainte de deces și care fusese, de altfel, spitalizat în mai multe rânduri.

Prin Sentința din data de 4 aprilie 2000, confirmată în ultimă instanță prin Decizia definitivă din 21 mai 2001 a Curții de Apel București, judecătoria a admis parțial acțiunea reclamanților și a anulat contractul de vânzare-cumpărare din anul 1994. Întemeindu-se pe o expertiză psihiatrică și pe documentele din dosarul medical al lui G.F., instanța a constatat lipsa de discernământ sancționată prin nulitatea contractului numai în ceea ce privește perioada în care a fost semnat acesta, nu și referitor la perioada anterioară.

Sesizată cu un recurs în anulare formulat de procurorul general împotriva hotărârilor menționate mai sus, prin Decizia din data de 5 mai 2003, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul respectiv și a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată, contractul litigios nefiind afectat de nulitate absolută. Aceasta a reținut că, dacă în general lipsa de discernământ și, așadar, de consimțământ, era sancționată prin nulitatea absolută, doctrina și jurisprudența au nuanțat această soluție de principiu, aplicând în anumite cazuri nulitatea relativă. Aceasta era ipoteza contractului încheiat de o persoană care, așa cum este cazul în speță, deși lipsită de discernământ, nu fusese pusă sub tutelă la cererea rudelor sale, conform prevederilor Codului familiei, păstrându-și așadar capacitatea de exercițiu. În ceea ce privește nulitatea relativă aplicabilă în speță, aceasta nu fusese invocată de reclamanți și era în orice caz prescrisă ca urmare a expirării termenului legal de 3 ani. Pe de altă parte, Curtea Supremă a înlăturat afirmațiile procurorului general și a confirmat calitatea reclamanților de moștenitori legali ai lui G.F.

În cursul procedurii menționate mai sus, la data de 25 februarie 1998, reclamanții au solicitat judecătoriei de sector din București să înscrie în cartea funciară interdicția de vânzare a imobilului în litigiu. Din Adresa din data de 14 ianuarie 2002 a Curții de Apel București (paragraful 11 de mai jos) reiese că cererea respectivă a fost admisă prin consemnarea unei „rezoluții“ a instanței asupra cererii în cauză.

Prin Încheierea de ședință din data de 2 iulie 1998, care menționa că „procedura a fost legal îndeplinită“ și că hotărârea pronunțată putea fi atacată cu apel, instanța a admis cererea lui P.M. de a ridica interdicția de vânzare, observând că acesta din urmă cunoștea procedura de fond, aflată pe rol, și că nu existau motive serioase pentru o astfel de interdicție. Pe baza acestei sentințe și a unui „certificat de sarcini al imobilului“ eliberat la data de 1 iulie 1998 de grefa judecătoriei, la data de 3 iulie 1998, P.M. le-a vândut imobilul în cauză soților T. Conform afirmațiilor reclamanților, ei nu au fost citați în această procedură incidentă și nu au aflat decât mai târziu, la data de 17 noiembrie 1998, despre vânzarea imobilului către soții T., încheierea de ședință existând în dosarul de fond.

Reclamanții s-au adresat autorităților pentru a contesta modalitatea în care a fost ridicată interdicția de vânzare. Prin Adresa din data de 14 ianuarie 2002, N.C., judecător inspector de pe lângă Curtea de Apel București, le-a răspuns reclamanților că „rezoluția“ din 25 ianuarie 1998 nu avea un temei legal, că „certificatul de sarcini“ din 1 iulie 1998 indica existența interdicției la data respectivă, că încheierea de ședință din data de 2 iulie 1998 a fost pronunțată legal și că părțile interesate nu au introdus apel împotriva acestei sentințe, conform art. 336 din Codul de procedură civilă (CPC). Reclamanții au sesizat parchetul cu o plângere penală împotriva lui P.M., pentru fals, și cu o altă plângere penală cu constituire de parte civilă, pentru fals și abuz în serviciu, împotriva judecătorilor N.C. și A.D., această din urmă judecătoare fiind cea care a pronunțat încheierea de ședință din data de 2 iulie 1998. Reclamanții nu

Într-o altă procedură, inițiată de reclamanți la data de 24 ianuarie 2002 în contradictoriu cu soții T., prin Sentința din 5 septembrie 2003, Judecătoria București a respins ca inadmisibilă acțiunea în anulare a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu din data de 3 iulie 1998, cu motivarea că părțile interesate nu au introdus-o împotriva tuturor părților la contractul respectiv. Din dosar rezultă că reclamanții nu au introdus apel împotriva acestei sentințe.

Prevederile legale relevante, în vigoare la data evenimentelor, sunt descrise în hotărârea

Art. 331-339 din Codul de procedură civilă (CPC) reglementează procedurile civile necontencioase, și anume cele care nu urmăresc să constate un drept împotriva unei persoane, ci care necesită intervenția instanței în chestiuni legate de autorizații judiciare sau de măsuri legale de supraveghere ori de protecție. În cazul în care problema supusă instanței este legată de procedură contencioasă aflată pe rol, este competentă instanța deja sesizată cu cauza respectivă. Aceasta din urmă verifică dacă procedura are un caracter necontencios și pronunță o încheiere de ședință, care poate fi atacată cu apel; termenul de apel curge de la data pronunțării sau comunicării hotărârii. Pe de altă parte, apelul poate fi introdus de orice persoană interesată, chiar dacă cererea nu a fost îndreptată împotriva sa și chiar dacă ea nu a fost citată în procedură (art. 336). Apelul și recursul împotriva hotărârii respective sunt judecate în camera de consiliu.

În ceea ce privește problema valabilității contractului de vânzare-cumpărare ulterior, referitor la un imobil după anularea contractului de vânzare-cumpărare inițial referitor la același imobil, doctrina și jurisprudența internă au considerat că principiul resoluto jure dantis,

Reclamanții susțin că anularea sentinței definitive din data de 4 aprilie 2000 de către Curtea Supremă de Justiție în urma unui recurs în anulare formulat de procurorul general a încălcat principiul securității raporturilor juridice. Ei invocă art. 6 § 1 din Convenție, care prevede următoarele în partea sa relevantă:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Pe de altă parte, Curtea constată că nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

Recunoscând că dreptul la un proces echitabil presupune și respectarea principiului securității raporturilor juridice și că această Curte a sancționat deja reexaminarea de către Curtea Supremă de Justiție a unei decizii definitive în urma unui recurs în anulare (

Reclamanții nu au comunicat observații pe fondul acestui capăt de cerere.

Curtea a soluționat în mai multe rânduri cauze care ridicau probleme similare cu cea din cauza de față, în care a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție, din cauza rejudecării, în urma unui recurs în anulare formulat de procurorul general, a soluției date în mod definitiv unui litigiu (vezi, printre altele,

După ce a analizat cauza de față, Curtea consideră că Guvernul nu a oferit niciun fapt sau argument convingător care să poată duce la o altă concluzie. În mod special, ea constată că instanța supremă, sesizată de procurorul general, a reanalizat cauza și, printr-o interpretare diferită a principiilor de drept aplicabile în speță, a anulat, la data de 5 mai 2003, sentința pronunțată la data de 4 aprilie 2000 și confirmată în ultimă instanță prin Decizia din 21 mai 2001 a Curții de Apel București. Sentința respectivă constatase nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1994 între G.F. și P.M.

Având în vedere cele de mai sus și probele aflate la dosar, Curtea constată că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârilor menționate mai sus a încălcat principiul securității raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamanților la un proces echitabil.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție.

Reclamanții susțin încălcarea dreptului acestora la respectarea bunurilor, cu motivarea că admiterea recursului în anulare i-a lipsit de dreptul lor la moștenirea lui G.F. și, în mod special, a imobilului în litigiu. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:

Guvernul contestă că a avut loc o ingerință disproporționată în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor.

Având în vedere legătura existentă între acest capăt de cerere și cel întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție menționat mai sus, circumstanțele speței, precum și constatarea referitoare la încălcarea dreptului reclamanților la securitatea drepturilor juridice (paragrafele 20-23 de mai sus), Curtea apreciază că trebuie să declare prezentul capăt de cerere admisibil, dar că

Reclamanții se plâng de inechitatea procedurii incidente referitoare la ridicarea interdicției de vânzare în legătură cu imobilul în litigiu și, în special, de lipsa citării în această procedură, precum și de încălcarea dreptului la egalitate între soți, având în vedere afirmațiile Curții Supreme referitoare la calitatea primului reclamant de copil și moștenitor al lui G.F. Ei invocă art. 6 § 1 din Convenție și art. 5 din Protocolul nr. 7.

În ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1, presupunând chiar că acest articol se poate aplica în speță datorită importanței procedurii incidente în discuție asupra realizării dreptului civil ce făcea obiectul procedurii pe fond aflate pe rol [vezi,

Conform art. 41 din Convenție,

Reclamanții solicită suma de 500.000 euro (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-au suferit, sumă ce reprezintă valoarea imobilului în litigiu estimată pe bază de anunțuri imobiliare. Pe de altă parte, ei solicită și suma de 500.000 EUR pentru prejudiciul moral cauzat prin suferințele datorate în special admiterii de către Curtea Supremă a recursului în anulare formulat de procurorul general.

Guvernul trimite un raport de expertiză ce evaluează imobilul în litigiu la valoarea de 146.775 EUR. Considerând că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul moral pretins și încălcarea constatată, acesta apreciază, în orice caz, că suma solicitată cu acest titlu este excesivă.

Pe baza elementelor de care dispune, Curtea consideră că reclamanții nu au demonstrat că prejudiciul material pretins este efectiv rezultatul încălcării art. 6 § 1 pe care a constatat-o în speță.

Pe de altă parte, Curtea reamintește că, în caz de încălcare a art. 6 din Convenție, aplicarea principiului restitutio in integrum presupune ca reclamanții să fie puși, pe cât posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi avut loc încălcarea cerințelor acestei prevederi [

Într-o cauză similară în care a constatat numai încălcarea art. 6 § 1 menționat mai sus, Curtea a constatat că, prin calea de atac a revizuirii prevăzute de art. 322 § 9 din CPC, dreptul român permite restabilirea situației existente înainte de survenirea încălcării constatate a art. 6. Ținând cont de rolul său subsidiar, Curtea a apreciat că reclamanta trebuie mai întâi să sesizeze instanțele interne conform prevederilor menționate mai sus (

În schimb, aceasta apreciază că reclamanții au suferit un prejudiciu moral din cauza încălcării principiului securității raporturilor juridice și, prin aceasta, a dreptului lor la un proces echitabil. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41, Curtea îi alocă fiecărui reclamant suma de 3.000 EUR cu acest titlu.

Reclamanții nu au formulat o cerere de rambursare a cheltuielilor de judecată angajate în procedurile în fața instanțelor interne sau în fața Curții.

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

declară cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenție și pe art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la anularea Sentinței definitive din data de 4 aprilie 2000 în urma unui recurs în anulare, și inadmisibilă în rest;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție;

hotărăște că nu este necesar să analizeze capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1;

hotărăște:

respinge cererea de reparație echitabilă în rest.