CASE OF GIUGLAN AND OTHERS v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 3.834/04) îndreptată împotriva României, prin care 4 cetățeni ai acestui stat, domnii Daniel Giuglan și Ion Toma Giuglan și doamnele Florica Iliescu și Maria Nicolau (

Guvernul român (

La data de 10 iulie 2007, președintele Secției a treia a decis să îi comunice cererea Guvernului. Astfel cum prevede art. 29 § 3 din Convenție, acesta a decis să fie analizate în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei.

Reclamanții s-au născut în anii 1947, 1939, 1942 și, respectiv, 1941 și locuiesc în București, Pitești și Găiești.

Prin sentința definitivă din 23 noiembrie 1992, Judecătoria Târgoviște a statuat în temeiul

Prin decizia rămasă definitivă din data de 15 martie 1994, Curtea de Apel București a obligat Primăria Voinești și comisia județeană Dâmbovița pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 să îi pună pe reclamanți în posesia terenurilor menționate mai sus și să le elibereze titluri de proprietate, conform sentinței rămase definitivă din 23 noiembrie 1992, menționată anterior. În urma unei proceduri distincte, reclamanții au obținut obligarea autorităților locale la plata unor penalități până la executarea hotărârilor definitive din 23 noiembrie 1992 și din 15 martie 1994, menționate mai sus.

După ce, în anul 1995, prefectul de Dâmbovița a emis ordine de restituire către reclamanți a terenurilor ce făceau obiectul sentinței din 23 noiembrie 1992 menționată mai sus, prin decizia rămasă definitivă din data de 20 decembrie 2002, Curtea de Apel Ploiești a anulat aceste ordine. Pentru a ajunge la această decizie, Curtea de Apel a statuat că terenurile în litigiu nu se aflau în patrimoniul Primăriei Voinești în anul 1990, așa cum prevedea art. 37 din Legea nr. 18/1991, ci în patrimoniul unor terți. În plus, a adăugat că Judecătoria Târgoviște își depășise competențele atunci când a stabilit în sentința din data de 23 noiembrie 1992 amplasamentele terenurilor ce trebuiau restituite reclamanților. Decizia menționată mai sus a fost pusă la dispoziția publicului la data de 20 decembrie 2002. La 12 februarie 2003, contestând motivele acestei decizii, reclamanții au sesizat procurorul general cu o cerere de recurs în anulare, cerere ce a fost respinsă.

La data de 2 octombrie 2002, în temeiul sentinței din 23 noiembrie 1992 menționată mai sus, comisia județeană Dâmbovița le-a eliberat reclamanților un titlu de proprietate referitor la o livadă în suprafață de 3.920 m

Prin decizia rămasă definitivă din data de 3 mai 2007, Curtea de Apel Ploiești a admis acțiunea în revendicare referitoare la parcele în suprafață totală de 11.485 m

Conform adreselor din datele de 5 și 8 octombrie 2007, transmise Guvernului de către Prefectura Dâmbovița și de către comisia locală, aceasta din urmă adoptase două decizii în anul 2006, în temeiul

Din informațiile furnizate de părți reiese că, exceptând parcelele menționate mai sus (paragrafele 8 și 9 de mai sus), autoritățile nu au procedat la restituirea celorlalte terenuri ce făceau obiectul sentinței rămase definitive din data de 23 noiembrie 1992. În plus, din dosar nu reiese că procedura de acordare a despăgubirilor pentru o parte din terenurile ce au fost restituite în baza acestei sentințe a fost finalizată prin calculul sumei datorate părților interesate și plata acesteia.

Extrasele relevante din

Reclamanții susțin că executarea parțială și cu întârziere a sentinței rămase definitive din data de 23 noiembrie 1992 a Judecătoriei Târgoviște le-a încălcat dreptul de acces la o instanță, precum și dreptul la respectarea bunurilor lor. Ei invocă art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevăd următoarele în părțile lor relevante în speță:

Guvernul se opune acestei teze.

Curtea constată că această parte a cererii nu este vădit neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Pe de altă parte, Curtea constată că aceasta nu este afectată de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.

În observațiile sale din luna octombrie 2007, Guvernul recunoaște că autoritățile trebuie să le restituie reclamanților terenurile precizate în sentința definitivă din data de 23 noiembrie 1992. El arată că demersurile făcute în acest sens au avut ca rezultat restituirea unei părți a acestor terenuri (paragraful 8

Reclamanții au arătat că, deși sentința definitivă din data de 23 noiembrie 1992 a precizat amplasamentul parcelelor care trebuia să le fie restituite, autoritățile nu au făcut demersuri efective pentru executarea acestei sentințe. În opinia lor, anularea ordinelor prefectului de restituire a terenurilor în cauză este o dovadă în acest sens. În plus, abia după 13 ani de la pronunțarea sentinței menționate mai sus autoritățile le-au restituit, în mod efectiv, o mică parte din parcelele în discuție. Ei consideră că procedurile pe care au fost nevoiți să le inițieze după anul 1992 împotriva comisiilor administrative și împotriva terților posesori ai parcelelor dovedesc lipsa de diligență a autorităților.

Curtea reamintește că în cauza de față, deși reclamanții au obținut la data de 23 noiembrie 1992 o sentință definitivă care dispune ca autoritățile administrative să le restituie mai multe terenuri determinate cu exactitate printr-o expertiză și să le elibereze titluri de proprietate, această sentință nu a fost nici executată

Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare celor din speța de față, în care a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, printre multe altele,

După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenției, Curtea consideră că Guvernul nu a oferit niciun fapt sau argument care să poată duce la o altă concluzie în cazul de față. În mod special, ea observă că părțile nu contestă că sentința definitivă menționată mai sus nu a fost executată decât după câțiva ani de la pronunțarea sentinței definitive din 23 noiembrie 1992 și numai în ceea ce privește o parte din terenurile ce trebuiau restituite reclamanților (paragrafele 8 in fine și 9 de mai sus: parcelele în suprafață de 5.432 m

Pe de altă parte, Curtea observă că faptul că niște terți se aflau în posesia unora dintre parcelele în discuție nu a fost considerat de către judecătorie ca un element care ar împiedicao să pronunțe sentința definitivă din data de 23 noiembrie 1992 și să le restituie astfel părților interesate dreptul de proprietate asupra terenurilor în cauză (paragraful 5 de mai sus). Or, Curtea constată că, dacă autoritățile au dispus într-o primă fază restituirea terenurilor în cauză reclamanților, ordinele prefectului în această privință au fost anulate din cauza drepturilor terților posesori ai parcelelor (paragraful 7 de mai sus). Curtea reamintește că este de datoria fiecărui stat contractant să se doteze cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive ce îi revin și că autorităților le revine sarcina de a efectua demersurile efective menite să clarifice situația juridică în discuție și să execute în mod efectiv o sentință definitivă pronunțată împotriva lor (a se vedea,

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng în esență de nedreptatea și de modul de soluționare a procedurii care s-a încheiat prin decizia din 20 decembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești (paragraful 7 de mai sus). Făcând trimitere la Cauza

Curtea observă că decizia definitivă menționată mai sus a fost pusă la dispoziția publicului la data de 20 decembrie 2002. Observând că reclamanții nu contestă că au avut posibilitatea efectivă de a avea acces la motivele deciziei în discuție începând cu această dată, fapt confirmat de altfel de trimiterile la textul deciziei în cererea lor din 12 februarie 2003, adresată procurorului general (paragraful 7 in fine de mai sus), Curtea consideră că, în ceea ce privește capetele de cerere menționate mai sus, cererea a fost introdusă tardiv la data de 12 decembrie 2003.

Rezultă că această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 paragrafele 1 și 4 din Convenție.

Conform art. 41 din Convenție,

Cu titlu de prejudiciu material pe care l-au suferit, reclamanții solicită restituirea efectivă a tuturor terenurilor menționate în dispozitivul sentinței definitive din 23 noiembrie 1992, precizând că valorile din grila notarială furnizate de Guvern sunt mult inferioare prețului de pe piața imobiliară locală. De asemenea, ei solicită suma de 144.647,7 euro (EUR) reprezentând venitul pe care l-ar fi putut obține din aceste terenuri. Cu acest titlu, ei trimit o estimare a lipsei de folosință, calculată începând de la contractele de arendare încheiate după anul 2001, contracte ce se referă în special la livada în suprafață de 0,39 ha și care nu menționează prețul de arendare. Pe de altă parte, ei își sprijină cererea pe chitanțele de încasare a arendei, de unde reiese că venitul obținut de pe urma livezii menționate mai sus varia între 600 și 1.300 EUR pe an pentru perioada menționată mai sus. În fine, reclamanții solicită suma de 32.000 EUR cu titlu de daune morale pentru stresul și suferințele la care au fost supuși de-a lungul perioadei de neexecutare.

În ceea ce privește cererea de daune materiale, Guvernul trimite un tabel folosit de birourile notariale pentru a stabili onorariile și taxele la vânzările de terenuri în județul respectiv, tabel ce precizează valorile de referință minime ale terenurilor. Pentru satul Gemenea (Voinești), aceste valori variază, în funcție de diferitele categorii de terenuri, între circa 0,5 EUR și 5 EUR/m

Curtea consideră că, în speță, singurul fundament ce trebuie reținut pentru acordarea unei reparații echitabile rezidă în constatarea încălcării art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza faptului că autoritățile nu au executat, într-un termen rezonabil și într-un mod integral și efectiv, sentința definitivă din 23 noiembrie 1992. Totuși, Curtea apreciază că este de datoria autorităților să ia măsurile necesare pentru a restitui în mod efectiv terenurile precizate în sentința definitivă din 23 noiembrie 1992 și care nu au fost încă restituite reclamanților. De asemenea, este de datoria lor să elibereze titlurile de proprietate aferente, precum și pe cel pentru parcela în suprafață de 11.485 m

Curtea hotărăște ca, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, dacă statul pârât nu procedează la operațiunile menționate mai sus, Guvernul va trebui să le plătească reclamanților, ca daune materiale, o sumă care să corespundă valorii terenurilor nerestituite. Având în vedere elementele furnizate de Guvern și informațiile de care dispune cu privire la prețurile de pe piața imobiliară locală, Curtea apreciază că se cuvine să le aloce în acest sens reclamanților suma de 75.000 EUR ca daune materiale.

În ceea ce privește cererea referitoare la lipsa de folosință, în lipsa unor documente justificative relevante cum ar fi o expertiză sau o hotărâre judecătorească ce atestă valoarea prejudiciului pretins, Curtea nu poate specula în acest sens și consideră că această cerere trebuie respinsă (vezi, mutatis mutandis,

În plus, Curtea apreciază că reclamanții au suferit un prejudiciu moral în special din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a obține executarea în mod integral și efectiv a sentinței definitive din 23 noiembrie 1992 după data de 20 iunie 1994, data ratificării Convenției de către România, și că acest prejudiciu nu este suficient compensat printr-o constatare a încălcării. În aceste circumstanțe, ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa și statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea îi alocă fiecăruia dintre reclamanți suma de 5.500 EUR cu titlu de daune morale.

Prezentând documente justificative pentru o parte din cheltuieli, reclamanții solicită și suma de 1.141 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată angajate în cursul procedurilor interne și în fața Curții. Această sumă este defalcată astfel: 500 EUR pentru cheltuielile de transport suportate de primul reclamant pentru a se prezenta la termenele diferitelor proceduri judiciare interne referitoare la terenurile respective, 500 EUR pentru alte cheltuieli nespecificate și circa 150 EUR pentru cheltuieli de corespondență cu Curtea, cheltuieli cu timbrele etc.

Guvernul nu se opune să li se aloce reclamanților o sumă cu titlu de cheltuieli de judecată, care să corespundă criteriilor de rambursare stabilite de jurisprudența Curții. Totuși, el consideră că reclamanții ar fi putut solicita și obține rambursarea respectivă în cadrul procedurilor interne.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil. În speță și ținând cont de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 200 EUR, cu toate cheltuielile incluse, pe care le-o acordă reclamanților.

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

declară cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție cu privire la neexecutarea integrală și efectivă a sentinței definitive din 23 noiembrie 1992 și inadmisibilă în rest;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;

hotărăște:

respinge cererea de reparație echitabilă în rest.