Caygan împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 61/04) îndreptată împotriva Republicii Turcia și prin care un cetățean al acestui Stat, dl. Halil İbrahim Çayğan («reclamantul»), născut în 1927, a sesizat Curtea la 18 noiembrie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamantul este reprezentat de avocata C. Kayhan, avocată la Ankara. Guvernul turc («Guvernul») este reprezentat de agentul său.

La 21 iunie 2007, președinta secției a doua a decis să comunice cererea Guvernului. Așa cum permite articolul 29 § 3 din Convenție, s-a decis în plus că Curtea se va pronunța simultan asupra admisibilității și a fondului cauzei.

Printr-o scrisoare din 28 februarie 2008, reprezentantul reclamantului a informat Curtea cu privire la decesul clientului său, survenit la 20 noiembrie 2005. Prin aceeași scrisoare, moștenitorii reclamantului, dnele Ayșe Çayğan și Durdane Çayğan (Gök), domnii Durali Çayğan, Duran Çayğan, Dursun Çayğan, Hakkı İsmail Çayğan, și dna Meral Çayğan (Koç), născuți respectiv în 1946, 1959, 1962, 1963, 1965, 1977 și 1982, au informat Curtea cu privire la intenția lor de a continua cererea cu serviciile aceluiași avocat. Prima reclamantă este soția defunctului, ceilalți reclamanți sunt copiii săi. Din motive de ordin practic, Curtea va continua să îl citeze pe dl. Halil İbrahim Çayğan ca «reclamantul», deși astăzi această calitate trebuie atribuită moștenitorilor săi (a se vedea Dalban c. României [MC], nr. 28114/95, § 1, CEDO 1999-VI). ÎN FAPT

În 1948, tatăl reclamantului, dl. İsmail Çayğan, a introdus o acțiune în fața tribunalului de mare instanță din Çubuk cu privire la repartizarea a treisprezece terenuri, care erau în coproprietate. În urma decesului său la o dată necunoscută, reclamantul și fratele său au continuat cauza. În cursul procedurii, terți și mai târziu descendenții lor s-au constituit ca parte intervenientă în această cauză sau au introdus alte acțiuni întemeiate pe diferite contestații. În 1951, primarul unui sat vecin a introdus mai multe acțiuni împotriva tuturor actorilor cauzei principale.

Toate aceste cauze, reunind peste 150 de participanți, au fost conexate în fața tribunalului de cadastru din Çubuk.

La 19 mai 2007, tribunalul a pronunțat decizia. A ordonat înregistrarea unei parcele din terenurile litigioase «în numele descendenților lui İsmail Çayğan», citând ca atare paisprezece persoane, printre care moștenitorii reclamantului menționați la paragraful 4 de mai sus.

Conform elementelor dosarului, cauza era încă pendinte în fața Curții de Casație la data adoptării acestei hotărâri. ÎN DREPT

Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor sale pe motiv că nu a putut utiliza terenurile litigioase pe toată durata procedurii.

Curtea constată mai întâi că capătul de cerere al reclamantului rămâne vag având în vedere că nu a prezentat un titlu de proprietate și că peste 150 de persoane participă la procedură. De altfel, nicio hotărâre definitivă nu a fost pronunțată în materie. Dreptul său nu este deci suficient stabilit pentru a fi «exigibil» și nu poate constitui un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, 9 decembrie 1994, § 59, seria A nr. 301-B). Curtea respinge deci această parte a cererii pentru lipsă vădită de fundament, în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Invocând articolul 6 § 1 din Convenție, reclamantul denunță durata excesivă a procedurii.

Guvernul invită mai întâi Curtea să declare cererea inadmisibilă pentru incompetență ratione temporis având în vedere data recunoașterii dreptului de recurs individual de către Turcia. În caz contrar, subliniind complexitatea cauzei și numărul de părți la procedură, și susținând că nicio prelungire a termenelor nu este imputabilă inactivității autorităților judiciare însărcinate cu cauza, invită Curtea să concluzioneze la neîncălcarea articolului 6 § 1.

Curtea a examinat deja argumentele de competență ratione temporis în cauze similare și le-a respins ca atare. Această limitare temporală de competență nu determină inadmisibilitatea cererii întregi deoarece cauza este încă pendinte, ci doar inadmisibilitatea parțială a capătului de cerere privind durata în ceea ce privește partea procedurii anterioare datei de 28 ianuarie 1987 (Yazıcıoğlu c. Turciei, nr. 43709/98, § 39, 2 octombrie 2007). Curtea respinge deci excepția Guvernului. Ea constată de altfel că acest capăt de cerere, în măsura în care privește procedura ulterioară acestei date, nu se opune niciun motiv de inadmisibilitate înscris la articolul 35 din Convenție și îl declară admisibil.

În ceea ce privește fondul, perioada care trebuie luată în considerare nu a început decât cu intrarea în vigoare, la 28 ianuarie 1987, a recunoașterii dreptului de recurs individual de către Turcia. Până în prezent, cauza, conform elementelor de care dispune Curtea, rămânând pendinte în fața Curții de Casație, procedura a durat aproape 22 de ani, pentru două instanțe.

Or, Curtea a tratat în repetate rânduri cauze ridicând întrebări similare cu cele din speță și a constatat o nerespectare a exigenței «termenului rezonabil», ținând cont de criteriile degajate de jurisprudența sa bine stabilită în materie (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franței [MC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Neidentificând nimic care să poată duce la o concluzie diferită în prezenta cauză, Curtea apreciază că este cazul să constate o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Rămâne aplicarea articolului 41, în temeiul căruia reclamantul se remite la înțelepciunea Curții pentru a determina sumele de acordat ca reparare a prejudiciilor materiale și morale pe care apreciază că le-a suferit. Guvernul invită Curtea să respingă această cerere.

Prejudiciul material nefiind susținut, Curtea respinge această cerere. În schimb, apreciază că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, ea îi acordă cu acest titlu suma de 20.400 euro (EUR), care va fi plătită în comun moștenitorilor săi citați la paragraful 4 de mai sus.

Reclamantul solicită de asemenea 10.000 EUR pentru cheltuielile și costurile angajate în fața Curții. Ținând cont de absența documentelor justificative, Curtea respinge această cerere.

În sfârșit, Curtea amintește că Statul trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a asigura că această procedură este adusă în mod rapid la o concluzie, având grijă în același timp să păstreze o bună administrare a justiției (a se vedea mutatis mutandis, Yakıșan c. Turciei, nr. 11339/03, § 49, 6 martie 2007). DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere referitor la durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru rest; 2. Hotărăște că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să plătească în comun moștenitorilor reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție, 20.400 EUR (douăzeci de mii patru sute de euro), de convertit în moneda națională a Guvernului pârât la rata aplicabilă la data plății, pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b) că, începând de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe parcursul acestei perioade, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmită în franceză, apoi comunicată în scris la 27 ianuarie 2009, în temeiul articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Sally Dollé Françoise Tulkens Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 61/04) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Halil İbrahim Çayğan (« le requérant »), né en 1927 a saisi la Cour le 18 novembre 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e C. Kayhan, avocat à Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le 21 juin 2007, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la Cour se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire.

Par une lettre du 28 février 2008, le représentant du requérant a informé la Cour du décès de son client, survenu le 20 novembre 2005. Par la même lettre, les héritiers du requérant, M mes Ayșe Çayğan et Durdane Çayğan (Gök), MM. Durali Çayğan, Duran Çayğan, Dursun Çayğan, Hakkı İsmail Çayğan, et M me Meral Çayğan (Koç), nés respectivement en 1946, 1959, 1962, 1963, 1965, 1977 et 1982, ont informé la Cour de leur intention de poursuivre la requête avec les services du même avocat. La première requérante est l’épouse du défunt, les autres requérants sont ses enfants. Pour des raisons d’ordre pratique, la Cour continuera à citer M. Halil İbrahim Çayğan comme « le requérant », bien qu’il faille aujourd’hui attribuer cette qualité aux héritiers de celui-ci (voir Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 1, CEDH 1999-VI). EN FAIT

En 1948, le père du requérant, M. İsmail Çayğan, introduisit un recours devant le tribunal de grande instance de Çubuk au sujet de la répartition de treize terrains, lesquels étaient en copropriété. A la suite de son décès à une date inconnue, le requérant et son frère poursuivirent l’affaire. Au cours de la procédure, des tiers et plus tard leurs descendants se constituèrent partie intervenante à cette affaire ou introduisirent d’autres recours fondés sur différentes contestations. En 1951, le maire d’un village voisin introduisit plusieurs recours contre tous les acteurs de l’affaire principale.

Toutes ces affaires, rassemblant plus de 150 participants, furent jointes devant le tribunal du cadastre de Çubuk.

Le 19 mai 2007, le tribunal rendit sa décision. Il ordonna l’enregistrement d’une parcelle des terrains litigieux « au nom des descendants d’İsmail Çayğan », en citant comme tels quatorze personnes, dont les héritiers du requérant mentionnés au paragraphe 4 ci-dessus.

D’après les éléments du dossier, l’affaire était toujours pendante devant la Cour de cassation à la date d’adoption de cet arrêt. EN DROIT

Le requérant se plaint d’une violation du droit au respect de ses biens au motif qu’il n’a pas pu utiliser les terrains litigieux tout au long de la procédure.

La Cour relève d’emblée que le grief du requérant demeure vague étant donné qu’il n’a pas présenté de titre de propriété et que plus de 150 personnes participent à la procédure. Au demeurant, aucun arrêt définitif n’a été rendu en la matière. Son droit n’est donc pas suffisamment établi pour être « exigible » et ne peut constituer un bien au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir, mutatis mutandis , Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce , 9 décembre 1994, § 59, série A n o 301 ‑ B). La Cour rejette donc cette partie de la requête pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant dénonce la durée excessive de la procédure.

Le Gouvernement invite d’abord la Cour à déclarer la requête irrecevable pour incompétence ratione temporis au vu de la date de reconnaissance du droit de recours individuel par la Turquie. A défaut, soulignant la complexité de l’affaire et le nombre de parties à la procédure, et soutenant qu’aucun allongement des délais n’est imputable à l’inactivité des autorités judiciaires chargées de l’affaire, il invite la Cour à conclure à la non-violation de l’article 6 § 1.

La Cour a déjà examiné les arguments de compétence ratione temporis dans des affaires semblables et les a rejetés en tant que tels. Cette limitation temporelle de compétence n’entraîne pas l’irrecevabilité de la requête entière puisque l’affaire est encore pendante, mais uniquement l’irrecevabilité partielle du grief sur la durée en ce qu’il concerne la partie de la procédure antérieure au 28 janvier 1987 ( Yazıcıoğlu c. Turquie , n o 43709/98, § 39, 2 octobre 2007). La Cour rejette donc l’exception du Gouvernement. Elle constate par ailleurs que ce grief, dans la mesure où il porte sur la procédure ultérieure à cette date, ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité inscrit à l’article 35 de la Convention et le déclare recevable.

Quant au fond, la période à considérer n’a commencé qu’avec la prise d’effet, le 28 janvier 1987, de la reconnaissance du droit de recours individuel par la Turquie. A ce jour, l’affaire, d’après les éléments dont la Cour dispose, demeurant pendante devant la Cour de cassation, la procédure a duré presque 22 ans, pour deux instances.

Or, la Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté une méconnaissance de l’exigence du « délai raisonnable », compte tenu des critères dégagés par sa jurisprudence bien établie en la matière (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

N’apercevant rien qui puisse mener à une conclusion différente dans la présente affaire, la Cour estime qu’il y a lieu de constater une violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

Reste l’application de l’article 41, au titre duquel le requérant se remet à la sagesse de la Cour pour déterminer les montants à accorder en réparation des préjudices matériel et moral qu’il estime avoir subis. Le Gouvernement invite la Cour à rejeter cette demande.

Le dommage matériel n’étant pas étayé, la Cour rejette cette demande. En revanche, elle estime que le requérant a subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle lui accorde à ce titre la somme de 20 400 euros (EUR), qui sera versée conjointement à ses héritiers cités au paragraphe 4 ci-dessus.

Le requérant demande également 10 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour. Compte tenu de l’absence de justificatifs, la Cour rejette cette demande.

Enfin, la Cour rappelle que l’Etat doit prendre toutes les mesures nécessaires pour assurer que cette procédure soit promptement amenée à une conclusion, tout en veillant à préserver une bonne administration de la justice (voir mutatis mutandis, Yakıșan c. Turquie , n o 11339/03, § 49, 6 mars 2007). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser conjointement aux héritiers du requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention, 20 400 EUR (vingt mille quatre cent euros), à convertir en la monnaie nationale du Gouvernement défendeur au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 janvier 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente