AFFAIRE CAYGAN c. TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable
AFFAIRE CAYGAN c. TURQUIE (CtEDO, 2009)
SECȚIA A DOUA
CAUZA
ÇAYĞAN c. TURCIEI
(Cererea nr. 61/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
27 ianuarie 2009
DEFINITIVĂ
27/04/2009
Această hotărâre poate suferi modificări de formă.
În cauza Çayğan c. Turciei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a doua), reunită într-o cameră compusă din:
Françoise Tulkens, președintă,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Işıl Karakaș, judecători,
și Sally Dollé, grefier de secție,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 6 ianuarie 2009,
Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere (nr. 61/04) îndreptată împotriva Republicii Turcia și prin care un cetățean al acestui Stat, dl. Halil İbrahim Çayğan («reclamantul»), născut în 1927, a sesizat Curtea la 18 noiembrie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).
Reclamantul este reprezentat de avocata C. Kayhan, avocată la Ankara. Guvernul turc («Guvernul») este reprezentat de agentul său.
La 21 iunie 2007, președinta secției a doua a decis să comunice cererea Guvernului. Așa cum permite articolul 29 § 3 din Convenție, s-a decis în plus că Curtea se va pronunța simultan asupra admisibilității și a fondului cauzei.
Printr-o scrisoare din 28 februarie 2008, reprezentantul reclamantului a informat Curtea cu privire la decesul clientului său, survenit la 20 noiembrie 2005. Prin aceeași scrisoare, moștenitorii reclamantului, dnele Ayșe Çayğan și Durdane Çayğan (Gök), domnii Durali Çayğan, Duran Çayğan, Dursun Çayğan, Hakkı İsmail Çayğan, și dna Meral Çayğan (Koç), născuți respectiv în 1946, 1959, 1962, 1963, 1965, 1977 și 1982, au informat Curtea cu privire la intenția lor de a continua cererea cu serviciile aceluiași avocat. Prima reclamantă este soția defunctului, ceilalți reclamanți sunt copiii săi.
Din motive de ordin practic, Curtea va continua să îl citeze pe dl. Halil İbrahim Çayğan ca «reclamantul», deși astăzi această calitate trebuie atribuită moștenitorilor săi (a se vedea Dalban c. României [MC], nr. 28114/95, § 1, CEDO 1999-VI).
ÎN FAPT
În 1948, tatăl reclamantului, dl. İsmail Çayğan, a introdus o acțiune în fața tribunalului de mare instanță din Çubuk cu privire la repartizarea a treisprezece terenuri, care erau în coproprietate. În urma decesului său la o dată necunoscută, reclamantul și fratele său au continuat cauza.
În cursul procedurii, terți și mai târziu descendenții lor s-au constituit ca parte intervenientă în această cauză sau au introdus alte acțiuni întemeiate pe diferite contestații. În 1951, primarul unui sat vecin a introdus mai multe acțiuni împotriva tuturor actorilor cauzei principale.
Toate aceste cauze, reunind peste 150 de participanți, au fost conexate în fața tribunalului de cadastru din Çubuk.
La 19 mai 2007, tribunalul a pronunțat decizia. A ordonat înregistrarea unei parcele din terenurile litigioase «în numele descendenților lui İsmail Çayğan», citând ca atare paisprezece persoane, printre care moștenitorii reclamantului menționați la paragraful 4 de mai sus.
Conform elementelor dosarului, cauza era încă pendinte în fața Curții de Casație la data adoptării acestei hotărâri.
ÎN DREPT
Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor sale pe motiv că nu a putut utiliza terenurile litigioase pe toată durata procedurii.
Curtea constată mai întâi că capătul de cerere al reclamantului rămâne vag având în vedere că nu a prezentat un titlu de proprietate și că peste 150 de persoane participă la procedură. De altfel, nicio hotărâre definitivă nu a fost pronunțată în materie. Dreptul său nu este deci suficient stabilit pentru a fi «exigibil» și nu poate constitui un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, 9 decembrie 1994, § 59, seria A nr. 301-B). Curtea respinge deci această parte a cererii pentru lipsă vădită de fundament, în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Invocând articolul 6 § 1 din Convenție, reclamantul denunță durata excesivă a procedurii.
Guvernul invită mai întâi Curtea să declare cererea inadmisibilă pentru incompetență ratione temporis având în vedere data recunoașterii dreptului de recurs individual de către Turcia. În caz contrar, subliniind complexitatea cauzei și numărul de părți la procedură, și susținând că nicio prelungire a termenelor nu este imputabilă inactivității autorităților judiciare însărcinate cu cauza, invită Curtea să concluzioneze la neîncălcarea articolului 6 § 1.
Curtea a examinat deja argumentele de competență ratione temporis în cauze similare și le-a respins ca atare. Această limitare temporală de competență nu determină inadmisibilitatea cererii întregi deoarece cauza este încă pendinte, ci doar inadmisibilitatea parțială a capătului de cerere privind durata în ceea ce privește partea procedurii anterioare datei de 28 ianuarie 1987 (Yazıcıoğlu c. Turciei, nr. 43709/98, § 39, 2 octombrie 2007). Curtea respinge deci excepția Guvernului. Ea constată de altfel că acest capăt de cerere, în măsura în care privește procedura ulterioară acestei date, nu se opune niciun motiv de inadmisibilitate înscris la articolul 35 din Convenție și îl declară admisibil.
În ceea ce privește fondul, perioada care trebuie luată în considerare nu a început decât cu intrarea în vigoare, la 28 ianuarie 1987, a recunoașterii dreptului de recurs individual de către Turcia.
Până în prezent, cauza, conform elementelor de care dispune Curtea, rămânând pendinte în fața Curții de Casație, procedura a durat aproape 22 de ani, pentru două instanțe.
Or, Curtea a tratat în repetate rânduri cauze ridicând întrebări similare cu cele din speță și a constatat o nerespectare a exigenței «termenului rezonabil», ținând cont de criteriile degajate de jurisprudența sa bine stabilită în materie (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franței [MC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).
Neidentificând nimic care să poată duce la o concluzie diferită în prezenta cauză, Curtea apreciază că este cazul să constate o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.
Rămâne aplicarea articolului 41, în temeiul căruia reclamantul se remite la înțelepciunea Curții pentru a determina sumele de acordat ca reparare a prejudiciilor materiale și morale pe care apreciază că le-a suferit.
Guvernul invită Curtea să respingă această cerere.
Prejudiciul material nefiind susținut, Curtea respinge această cerere. În schimb, apreciază că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, ea îi acordă cu acest titlu suma de 20.400 euro (EUR), care va fi plătită în comun moștenitorilor săi citați la paragraful 4 de mai sus.
Reclamantul solicită de asemenea 10.000 EUR pentru cheltuielile și costurile angajate în fața Curții. Ținând cont de absența documentelor justificative, Curtea respinge această cerere.
În sfârșit, Curtea amintește că Statul trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a asigura că această procedură este adusă în mod rapid la o concluzie, având grijă în același timp să păstreze o bună administrare a justiției (a se vedea mutatis mutandis, Yakıșan c. Turciei, nr. 11339/03, § 49, 6 martie 2007).
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere referitor la durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru rest;
Hotărăște că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție;
Hotărăște
a) că Statul pârât trebuie să plătească în comun moștenitorilor reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție, 20.400 EUR (douăzeci de mii patru sute de euro), de convertit în moneda națională a Guvernului pârât la rata aplicabilă la data plății, pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, începând de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe parcursul acestei perioade, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Întocmită în franceză, apoi comunicată în scris la 27 ianuarie 2009, în temeiul articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament.
Sally Dollé Françoise Tulkens
Grefier Președintă