MUTLU ET ZEYNEP MUTLU EGITIM VAKFI c. TURQUIE

MUTLU ET ZEYNEP MUTLU EGITIM VAKFI c. TURQUIE (CtEDO, 2009)

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 32310/04 prezentate de SERAD MUTLU și ZEYNEP MUTLU E judecători și a lui Sally Dolle, graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 12 august 2004, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Primul reclamant, dl Serdar Mutlu, este un resortisant turc născut în 1959 și rezident în Istanbul. A doua recurentă este fundația pentru domeniul de aplicare al dreptului de proprietate al lui Zeynep Mutlu E Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Prin hotărâre judecătorească care a devenit definitivă la 19 octombrie 1998, municipalitatea Dayüp (Istanbul) a fost recunoscută drept de proprietate pe terenuri care aparțin până în prezent Trezoreriei publice; terenuri printre care terenul nr. 3106, situat în satul Kemerburgaz la Eyüp. La 9 noiembrie 1999, înregistrarea transferului de proprietate asupra terenului în litigiu a fost introdusă pe registrul funciar. 1. Procedura civilă La 13 februarie 2001, reclamantul, acționând în numele și în numele recurentei, a introdus o acțiune în anulare a titlului de proprietate împotriva municipiului și reincluderea acestuia în numele Trezoreriei Publice, însoțită de o cerere de măsuri asigurătorii. Trezoreria a participat la procedură ca parte implicată. La 12 martie 2001, TGI a adoptat o decizie de adoptare a unor măsuri asigurătorii pe terenul nr. 3106. La 16 februarie 2006, TGI a respins cererea de anulare a titlului de proprietate al municipalității și a subliniat că, printr-o decizie definitivă a TGI, terenul nr. 3106 fusese înregistrat în numele municipalității și că această decizie avea caracter obligatoriu. La 5 iunie 2006, Curtea de Casație a confirmat această decizie, în special în ceea ce privește conformitatea cu procedura și legea motivelor reținute de instanța de primă instanță. La 18 ianuarie 2007, Curtea de Casație a respins acțiunea prin rectificarea reclamantei. La 22 martie 1999, reclamantei i s-a acordat de către Hotărârea Generală pentru Locuință a Ministerului de Finanțe un drept de servitute pe un teren situat pe terenul nr. 3106. Această autorizație de servitute era de o durată inițială de un an, care se reînnoia pentru douăzeci și nouă de ani în schimbul plății unei chirie. La o dată nespecificată, municipalitatea sesizează tribunalul administrativ din Jurisdicția Administrativă din Jurisdicția Administrativă a unei acțiuni în anulare a acestei execuții. La 15 iunie 2002, la încheierea unei proceduri la care reclamanta a participat în calitate de parte implicată alături de administrația pusă în discuție, instanța administrativă a acceptat această cerere. Procedură administrativă La 26 mai 1999, Ministerul Lucrărilor Publice și al Habitat (inclusiv Ministerul Agriculturii) a adoptat o decizie de anulare a limitelor zonelor nr. 2 și 3 de prevenire a construcției de gecekondu [1] , situate la Kemerburgaz, scoțându-le din domeniul de aplicare al Legii nr. 775. La 13 iulie 1999, municipalitatea sesizează Consiliul cu privire la o acțiune în anulare și suspendare a acestei decizii. La 9 noiembrie 1999, Consiliul de Primă Instanță a suspendat executarea măsurii în cauză, subliniind că adoptarea unei astfel de decizii bazată exclusiv pe utilizarea unei părți din zona în litigiu de către persoane private și juridice ar fi contrară dreptului. Acesta a reproșat Ministerului pentru că nu a verificat dacă zona în litigiu putea sau nu să constituie încă o zonă de prevenire a construcției de mailuri la 2 aprilie 2000, Ministerul a formulat o opoziție împotriva acestei decizii. La 2 aprilie 2001, reclamantul, acționând în numele și în numele recurentei, a depus la Consiliu o cerere de constituire a părților implicate alături de minister. La 29 mai 2001, Consiliul a dat dreptul la această cerere, considerând că reclamanta era La data de 27 martie 2002, s-a întocmit un raport de experiență pentru a stabili locul de muncă al zonei în cauză. La 10 aprilie 2002, recurenta a contestat concluziile acestui raport și a solicitat o nouă expertiză. La 4 iunie 2002, a șasea cameră a Consiliului d La 4 septembrie 2002, recurenta s-a opus hotărârii. La 16 septembrie 2002, ministerul a formulat, de asemenea, un recurs. Prin Hotărârea din 15 noiembrie 2002, Adunarea Plenară a Consiliului de Stat a respins recursurile astfel formulate. Motivația sa se poate citi după cum urmează: (...) Hotărârea celei de-a șasea camere a Consiliului din 04.06.2002 (...) a fost notificată Ministerului Lucrărilor Publice și al Muncii la 08.08.2002. Se pare că memoriul în recurs a fost predat la 16.09.2002. În aceste condiții, nu este posibil să se examineze cererea în recurs a administrației inițiate depusă după expirarea termenului de recurs prevăzut de Legea nr. 2577. În ceea ce privește cererile de recurs ale părților implicate alături de administrația inițiată la art. 31 din Legea nr. 2577 privind procedura administrativă prevede aplicarea Codului de procedură civilă în caz de intervenție terțială (...) la art. 57 din acest cod stabilește cu privire la el regula conform căreia partea implicată în procedură trebuie să acționeze împreună cu partea alături de care acționează. Întrucât cererea în recurs a administrației iscusite nu a fost examinată din motive de forcluzie, nu este posibil din același motiv de a examina cererea în recurs a părților implicate (...) La 12 martie 2003, recurenta a formulat o acțiune în soluționare împotriva acestei hotărâri, care contesta în special prezența a doi membri ai celei de-a șasea camere a Consiliului la Tribunalul în cadrul formării Adunării Plenare care a avut loc în recurs. La 25 decembrie 2003, Adunarea Plenară a Consiliului la Tribunalul de Stat a acceptat acțiunea în rectificare a recurentei privind prezența a două persoane În această privință, Comisia a amintit că un recurs împotriva unei hotărâri de primă instanță trebuia să fie formulat în termen de 30 de zile de la notificarea acesteia. Or, administraia imaturată, parte principală a litigiului, și-a formulat recursul în afara termenelor prevăzute pentru a face acest lucru. Recursul părții principale care urmează să fie respins din motive de forțare, recursurile formulate de părțile implicate nu au putut fi examinate, deoarece acestea sunt obligate să acționeze în comun cu partea din partea căreia intervin. Această hotărâre a fost notificată recurentei la 16 februarie 2004. La 17 martie 2004, recurenta sesizează Consiliul cu privire la un recurs în interesul legii în temeiul articolului 51 din Legea nr. 2577, subliniind că, la 3 iulie 2003, art. 3 din Legea nr. 775 a fost abrogat prin articolul (c) din Legea nr. 4916, astfel încât hotărârea Consiliului de Stat era de natură să creeze o situație contrară dreptului. La o dată nespecificată, procurorul general din apropierea Consiliului de Stat a respins această cerere. Dreptul intern relevant la art. 31 din Codul de procedură administrativă (Legea nr. 2577 din 6 ianuarie 1982) dispune, în partea sa relevantă în speță În cazul în care nu există o dispoziție specifică în prezentul cod, măsurile în cauză din Codul de procedură civilă se aplică în următoarele circumstanțe: (...) a treia intervenție (...) În conformitate cu art. 57 din Codul de procedură civilă, partea implicată acționează în comun cu partea căreia i se alătură. Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții se plâng de lipsa de echitate a procedurii administrative în anulare a limitelor zonelor de prevenire a construcției de În această privință, aceștia susțin că refuzul Consiliului de a lua în considerare recursul lor din cauza deschizării părții principale a procedurii și a conexității acțiunilor părților implicate și principale constituie o negare a drepturilor lor. Ei se plâng, de asemenea, de aplicarea eronată a legii de către instanțele administrative. În plus, acestea invocă lipsa de echitate a procedurii civile în anulare a titlului de proprietate intentată împotriva municipalității și denunță o încălcare a dreptului lor la apărare, instanțele civile care au pronunțat o hotărâre fără a fi luat timp pentru a-și colecta argumentele sau dovezile. În cele din urmă, ei se plâng de lipsa motivării deciziilor adoptate de instanțele civile și de respectarea principiului egalității armelor care rezultă din aceasta. Pe baza acelorași fapte, acestea se referă la art. 2 și 3 din Protocolul nr. Reclamanții se plâng de lipsa de echitate a procedurii în fața instanțelor administrative din cauza refuzului Consiliului de a-și examina recursul din cauza deschizării părții principale și se plâng, de asemenea, de o aplicare eronată a legii de către aceste instanțe. În plus, aceștia se plâng de lipsa de echitate a procedurii în fața instanțelor civile, cărora le reproșează deficiențe în aprecierea probelor și o lipsă de motivare a deciziilor adoptate, circumstanțe care aduc atingere dreptului la apărare și la egalitatea armelor. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Observații preliminare Curtea constată că numai fundația solicitantă era parte la procedurile diligente în fața instanțelor interne, reclamantul naionând întotdeauna în dreptul intern decât în numele și în numele fundației. Prin urmare, nu se poate pretinde personal victimă a infracțiunilor pretinse. cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (4) Excepție preliminară a guvernului Guvernul invită Curtea să respingă prezenta hotărâre pentru nerespectarea termenului de șase luni. În această privință, el contestă data de introducere a cererii luate în considerare de Curte. Recurenta se opune acestor argumente. Curtea amintește că, în conformitate cu practica stabilită, data la care a fost introdusă o cale de atac este data primei scrisori prin care se indică data la care a fost introdusă o cale de atac și se oferă câteva indicații cu privire la natura acesteia. În speță, Comisia constată, pe baza documentelor din dosar, că prima scrisoare a fost trimisă de recurentă la 12 august 2004 (ștampila poștei autentice), fie cu respectarea termenului de șase luni. Guvernul susține că rezultatul acțiunii deschise în fața Consiliului de Stat și care intenționează să anuleze decizia Ministerului Lucrărilor Publice și a Ministerului Lucrărilor Publice nu era în măsură să afecteze situația juridică a reclamantei, aceasta neavând nici un drept care ar fi putut depinde de rezultatul acestei acțiuni. Acesta adaugă că aceasta și-a pierdut deja dreptul de a fi servită în mod definitiv, înainte de această acțiune. Recurenta se opune acestor argumente și consideră că sistemul juridic care constă în a face parte din acțiunea părții implicate în acțiunea părții principale constituie o încălcare a drepturilor la apărare și a egalității armelor. În plus, Curtea adaugă că, în măsura în care Codul de procedură administrativă prevede posibilitatea de a se constitui pări interesate, lai da uza de acest drept aduce atingere echității procedurii. Curtea amintește că dreptul de acces la o instanță, recunoscut prin art. 6 alineatul (1) din Convenie, nu este absolut : este gata pentru limitări admise implicit, deoarece, prin însăși natura sa, acesta comandă o reglementare prin intermediul statului. O astfel de limitare la dreptul de acces la o instanță nu se referă la art. 6 alineatul (1) decât în cazul în care are un scop legitim și silențios există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (Waite și Kennedy c. Germania [GC], n 26083/94, § 59, CEDO 1999 I și T.P. și K.M. c. Regatul Unit [GC], n 28945/95, § 98, CEDH 2001 V (extrase)). În plus, compatibilitatea limitărilor prevăzute de dreptul intern cu dreptul de acces la o instanță recunoscută prin art. 6 alineatul (1) din convenție depinde de particularitățile procedurii în cauză și trebuie luată în considerare întregul proces desfășurat în ordinea juridică internă. Curtea reiterează apoi că acest lucru este în primul rând pentru autoritățile naționale, în special pentru instanțe și instanțe, că este de competența de a informa legislația internă (a se vedea mutatis mutandis Brualla Gómez de la Torre c. Spania, 19 decembrie 1997, § 31, Rec., 1997 VIII, și Saez Maeso c. Spania, 77837/01, § 22, 9 noiembrie 2004) și rolul său se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția privind efectele unei astfel de interpretări. Acest lucru este deosebit de real în ceea ce privește interpretarea de către instanțe a normelor procedurale, cum ar fi cele care stabilesc termenele care trebuie respectate pentru introducerea căii de atac (Tejedor García c. Spania, 16 decembrie 1997, § 31, Curtea subliniază, de asemenea, că reglementarea privind formalitățile și termenele care trebuie respectate pentru introducerea unei căi de atac vizează asigurarea bunei administrări a justiției și a respectării, în special, a securității juridice. În speță, Curtea constată mai întâi că partea terță intervenie constă pentru un terț în procedura principală, informat cu privire la existența unui proces care pune în discuție propriile interese, să prezinte o cerere al cărei obiect este acela de a-i permite să participe la proces. În acest sens, aceasta nu este admisibilă decât dacă se referă la pretențiile unei părți printr-o legătură suficientă, existența acestei legături fiind apreciată în mod suveran de judecătorii din fond. În plus, partea terță care intervine ia o poziție specifică în cadrul procesului, sprijinind concluziile lunii sau ale altei părți. Curtea constată apoi că recursul recurentei împotriva deciziei de primă instanță a fost respins, fără a fi examinat pe fond, în aplicarea principiului conexității acțiunilor între părțile principale și părțile implicate, în lipsa recursului în termenele prevăzute de partea principală inițiată. Cu toate acestea, este necesar să se constate că recurenta a fost admisă să participe la procedura administrativă împreună cu partea principală inițiată, Consiliul de Stat recunoscându-i interesul de a acționa în cadrul procedurii, oferind astfel posibilitatea de a-și prezenta argumentele, de a-și apăra interesele în fața instanțelor interne și de a interveni în sprijinul ministerului inițiat. Curtea subliniază, de asemenea, că reclamanta a avut, de asemenea, posibilitatea de a asigura controlul normelor de aplicare a prescripției, precum și al celei de a treia intervenții a Consiliului de Stat. Pe de altă parte, întrucât, prin natura sa, terța intervenție este subordonată acțiunii principale, Curtea consideră că, având în vedere particularitățile procedurii în cauză, interpretarea făcută de instanțele interne, potrivit căreia Prin urmare, în circumstanțele din speță, Curtea consideră că această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Cu privire la legalitatea procedurii în fața instanțelor civile și administrative și cu privire la lipsa motivării hotărârilor instanțelor civile În ceea ce privește lipsa de echitate a procedurilor în fața instanțelor interne, Curtea constată că recurenta se plânge în esență de soluția adoptată de aceste instanțe. În această privință, aceasta amintește că Õil n mai este de competența Curții să controleze ea însăși elementele de fapt care au determinat o instanță să adopte o astfel de decizie în locul altei decizii (Kemmache c. Franța (n , 24 noiembrie 1994, § 44, seria A n 296 C. De asemenea, nu este de competența sa să cunoască erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție ( García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDH 1999 I). În speță, aceasta arată că reclamanta a fost în măsură să își prezinte argumentele și că motivele pe care instanțele civile și administrative și-au întemeiat deciziile nu dezvăluie nicio formă de arbitrare. În consecință, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În ceea ce privește lipsa motivării hotărârilor pronunțate de instanțele civile, Curtea amintește că nu rezultă din art. 6 că motivele prezentate de o instanță trebuie să trateze în special toate punctele pe care le poate considera la nivelul uneia dintre părți fundamentale pentru argumentația sa. O parte nu are dreptul absolut de a cere tribunalului să prezinte motivele pe care trebuie să le respingă fiecare dintre argumentele sale ( Ibrahim Aksoy c. Turcia (dec.), 28635/95,30171/96 și 34535/97, 10 octombrie 2000).În același timp, Curtea constată că instanțele interne și-au motivat hotărârile. (7) Or, Curtea reamintește că Turcia nu a aderat la acest protocol și că, în consecință, dispozițiile acestuia nu se aplică. Prin urmare, aceste obiecții sunt incompatibile rațional rațional cu dispozițiile în cauză în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie respinse în temeiul art. 35 alin. (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că Sally Dolle Francoise Tulkens Modulul Președinte [1] Casa a fost construită într-o singură noapte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

32310/04

présentée par Serdar MUTLU et ZEYNEP MUTLU EĞİTİM VAKFI

contre la Turquie

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 27 janvier 2009 en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

Ireneu Cabral Barreto,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Ișıl Karakaș,

juges,

et de Sally Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 12 août 2004,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le premier requérant, M. Serdar Mutlu, est un ressortissant turc né en 1959 et résidant à Istanbul. La deuxième requérante est la fondation pour l’enseignement «

Zeynep Mutlu Eğitim Vakfı

» («

la requérante

»), créée en décembre 1998. Ils étaient tous deux représentés devant la Cour par M

e

N.

Bașaran, avocat à Istanbul.

Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») était représenté par son agent.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Par décision judiciaire devenue définitive le 19 octobre 1998, la municipalité d’Eyüp (Istanbul) se vit reconnaître un droit de propriété sur des terrains appartenant jusqu’alors au Trésor public

; terrains parmi lesquels la parcelle n

o

3106, sis dans le village de Kemerburgaz à Eyüp.

Le 9 novembre 1999, l’inscription du transfert de propriété du terrain litigieux fut portée sur le registre foncier.

Le 13 février 2001, le requérant, agissant au nom et pour le compte de la requérante, introduisit une action en annulation de titre de propriété contre la municipalité et en réinscription de celui-ci au nom du Trésor public, assortie d’une demande d’adoption de mesures conservatoires. Le Trésor participa à la procédure en tant que partie intervenante.

Le 12 mars 2001, le TGI adopta une décision portant adoption de mesures conservatoires sur la parcelle n

o

3106.

Le 16 février 2006, le TGI rejeta la demande tendant à l’annulation du titre de propriété de la municipalité. Il souligna que, par une décision devenue définitive du TGI, la parcelle n

o

3106 avait été enregistrée au nom de la municipalité et que cette décision avait force contraignante.

Le 5 juin 2006, la Cour de cassation confirma cette décision eu égard notamment à la conformité à la procédure et à la loi des motifs retenus par la juridiction de première instance.

Le 18 janvier 2007, la Cour de cassation rejeta le recours en rectification de la requérante.

2.

Autorisation de servitude

Le 22 mars 1999, la requérante se vit accorder par la direction générale de l’habitat rattachée au ministère des Finances un droit de servitude sur un terrain situé sur la parcelle n

o

A une date non précisée, la municipalité saisit le tribunal administratif d’Istanbul («

le tribunal administratif

») d’une action en annulation de cet octroi de servitude.

Le 15 juin 2002, au terme d’une procédure à laquelle la requérante participa au titre de partie intervenante aux côtés de l’administration mise en cause, le tribunal administratif fit droit à cette demande.

3.

Procédure administrative

Le 26 mai 1999, le ministère des Travaux public et de l’Habitat («

le ministère

») adopta une décision portant annulation des limites des zones n

os

2 et 3 de prévention de construction de «

gecekondu

»

[1]

, situées à Kemerburgaz, en les faisant sortir du champ d’application de la loi n

o

775.

Le 13 juillet 1999, la municipalité saisit le Conseil d’Etat d’un recours en annulation et suspension de cette décision.

Le 9 novembre 1999, le Conseil d’Etat sursit à l’exécution de la mesure litigieuse, soulignant que l’adoption d’une telle décision fondée uniquement sur l’utilisation d’une partie de la zone litigieuse par des personnes privées et morales serait contraire au droit. Il reprocha au ministère de ne pas avoir vérifié si la zone litigieuse pouvait ou non toujours constituer une zone de prévention de construction de «

gecekondu

».

Le 2 avril 2000, le ministère forma opposition contre cette décision.

Le 2 avril 2001, le requérant, agissant au nom et pour le compte de la requérante, déposa auprès du Conseil d’Etat une demande de constitution de partie intervenante aux côtés du ministère.

Le 29 mai 2001, le Conseil d’Etat fit droit à cette demande, estimant que la requérante était «

intéressée

» par l’issue au litige dans la mesure où elle avait bénéficié d’une location de vingt-neuf ans sur un terrain situé dans cette zone, dans le cadre d’un contrat de servitude passé avec l’administration intimée.

Le 27 mars 2002, un rapport d’expertise fut établi aux fins de déterminer l’affectation de la zone litigieuse.

Le 10 avril 2002, la requérante contesta les conclusions de ce rapport et demanda une nouvelle expertise.

Le 4 juin 2002, la sixième chambre du Conseil d’Etat prononça l’annulation de la mesure litigieuse, estimant que les caractéristiques ayant mené au classement de la parcelle litigieuse en une zone de prévention de construction de «

gecekondu

» n’avaient pas disparu, et que son maintien comme telle était conforme au principe de planification urbaine et à l’intérêt public. Il statua ainsi à la lumière du rapport d’expertise, après avoir relevé que la requérante ne l’avait pas contesté et que les contestations des autres parties n’étaient pas fondées.

Le 4 septembre 2002, la requérante se pourvut contre cet arrêt.

Le 16 septembre 2002, le ministère forma également un pourvoi.

Par un arrêt du 15 novembre 2002, l’Assemblée plénière du Conseil d’Etat rejeta les pourvois ainsi formés. Sa motivation peut se lire comme suit

:

«

(...) l’arrêt de la sixième chambre du Conseil d’Etat du 04.06.2002 (...) a été notifié au ministère des Travaux publics et de l’Habitat le 08.08.2002. Il apparaît que le mémoire en pourvoi a été remis le 16.09.2002.

Dans ces conditions, il n’est pas possible d’examiner la requête en pourvoi de l’administration intimée déposée après l’expiration du délai de pourvoi prévu par la loi n

o

2577.

Quant aux requêtes en pourvoi des parties intervenantes aux côtés de l’administration intimée

:

L’article 31 de la loi n

o

2577 relative à la procédure administrative prévoit l’application du code de procédure civile en cas de tierce intervention (...) l’article

57 de ce code énonce quant à lui la règle selon laquelle la partie intervenante à la procédure doit agir avec la partie aux côtés de laquelle elle intervient.

Puisque la requête en pourvoi de l’administration intimée n’a pas été examinée pour cause de forclusion, il n’est pas possible pour la même raison d’examiner la requête en pourvoi des parties intervenantes (...)

»

Le 12 mars 2003, la requérante forma un recours en rectification contre cet arrêt, contestant notamment la présence de deux membres de la sixième

chambre du Conseil d’Etat au sein de la formation de l’Assemblée plénière ayant connu du pourvoi.

Le 25 décembre 2003, l’Assemblée plénière du Conseil d’Etat accepta le recours en rectification de la requérante concernant la présence de deux

membres de la juridiction ayant statué. Elle procéda en conséquence à un nouvel examen de la requête en pourvoi. A cet égard, elle rappela qu’un pourvoi contre un jugement de première instance devait être formé dans les trente jours suivant sa notification. Or l’administration intimée, partie principale au litige, avait formé son pourvoi en dehors des délais prescrits pour ce faire. Le pourvoi de la partie principale devant être rejeté pour cause de forclusion, les pourvois formés par les parties intervenantes ne pouvaient être examinés car celles-ci sont tenues d’agir en commun avec la partie aux côtés de laquelle elles interviennent.

Cet arrêt fut notifiée à la requérante le 16 février 2004.

Le 17 mars 2004, la requérante saisit le Conseil d’Etat d’un pourvoi dans l’intérêt de la loi en vertu de l’article 51 de la loi n

o

2577, soulignant que, le 3

juillet 2003, l’article 3 de la loi n

o

775 avait été abrogé par l’article

38

c) de la loi n

o

4916, de sorte que l’arrêt du Conseil d’Etat était de nature à créer une situation contraire au droit.

A une date non précisée, le procureur général près le Conseil d’Etat rejeta cette demande.

B.

Le droit interne pertinent

L’article 31 du code de procédure administrative (loi n

o

2577 du 6

janvier 1982) dispose, dans sa partie pertinente en l’espèce

:

«

Dans les cas où il n’y a pas une disposition spécifique dans le présent code, les mesures concernées du code de procédure civile sont applicables pour les circonstances suivantes

: (...) tierce intervention (...)

»

Aux termes de l’article 57 du code de procédure civile, la partie intervenante agit en commun avec la partie à laquelle elle se joint.

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérants se plaignent du défaut d’équité de la procédure administrative en annulation des limites des zones de prévention de construction de «

gecekondu

». A cet égard, ils allèguent que le refus du Conseil d’Etat d’examiner leur pourvoi pour cause de forclusion de la partie principale à la procédure et connexité des actions des parties intervenantes et principales constitue une négation de leurs droits. Ils se plaignent également de l’application erronée de la loi par les juridictions administratives.

Ils allèguent en outre le défaut d’équité de la procédure civile en annulation de titre de propriété intentée contre la municipalité et dénoncent une atteinte à leur droit de la défense, les juridictions civiles ayant statué sans avoir pris le temps de recueillir leurs arguments ou éléments de preuve.

Enfin, ils se plaignent de l’absence de motivation des décisions adoptées par les juridictions civiles, et de l’atteinte au principe de l’égalité des armes en résultant.

2.

Se fondant sur les mêmes faits, ils invoquent les articles 2 et 3 du Protocole n

o

7.

EN DROIT

1.

Les requérants se plaignent du défaut d’équité de la procédure devant les juridictions administratives à raison du refus du Conseil d’Etat d’examiner leur pourvoi pour cause de forclusion de la partie principale. Ils se plaignent également d’une application erronée de la loi par ces juridictions.

Ils se plaignent en outre du défaut d’équité de la procédure devant les juridictions civiles, auxquelles ils reprochent des carences dans l’appréciation des preuves et une absence de motivation des décisions adoptées, circonstances portant atteinte au droit de la défense et à l’égalité des armes.

Ils invoquent l’article 6 de la Convention ainsi libellé en sa partie pertinente en l’espèce

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

(...)

»

A.

Observations liminaires

La Cour observe que seule la fondation requérante était partie aux procédures diligentées devant les juridictions internes, le requérant n’ayant toujours agi en droit interne qu’au nom et pour le compte de la fondation. Il ne saurait dès lors se prétendre personnellement victime des violations alléguées. Il s’ensuit que ses griefs sont incompatibles

ratione personae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doivent être rejetés en application de l’article 35 § 4.

B.

Exception préliminaire du Gouvernement

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la présente requête pour non-respect du délai de six mois. A cet égard, il conteste la date d’introduction de la requête prise en compte par la Cour.

La requérante combat ces arguments.

La Cour rappelle que selon la pratique établie, la date de l’introduction d’une requête est la date de la première lettre indiquant l’intention d’introduire une requête et donnant quelques indications quant à la nature de celle-ci. En l’espèce, elle constate au vu des pièces du dossier que cette première lettre a été expédiée par la requérante le 12 août 2004 (cachet de la poste faisant foi), soit dans le respect du délai de six mois. Il s’ensuit que l’exception préliminaire du Gouvernement sur ce point doit être rejetée.

C.

Sur le bien-fondé des griefs

1.

Sur l’atteinte alléguée au droit d’accès à un tribunal

Le Gouvernement soutient que le résultat de l’action ouverte devant le Conseil d’Etat et tendant à l’annulation de la décision du ministère des Travaux publics et de l’Habitat n’était pas en mesure d’affecter la situation juridique de la requérante, celle-ci n’ayant aucun droit qui aurait dépendu du résultat de cette action. Il ajoute qu’elle avait déjà perdu son droit de servitude de manière définitive, antérieurement à cette action.

La requérante combat ces arguments et estime que le système juridique qui consiste à faire dépendre l’action de la partie intervenante de celle de la partie principale constitue une atteinte aux droits de la défense et à l’égalité des armes. Elle ajoute que, dans la mesure où le code de procédure administrative prévoit la possibilité de se constituer partie intervenante, l’impossibilité d’user de ce droit porte atteinte à l’équité de la procédure.

La Cour rappelle que le droit d’accès à un tribunal, reconnu par l’article

6 § 1 de la Convention, n’est pas absolu

: il se prête à des limitations implicitement admises, car il commande de par sa nature même une réglementation par l’Etat. Pareille limitation au droit d’accès à un tribunal ne se concilie avec l’article 6 § 1 que si elle tend à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (

Waite et Kennedy c. Allemagne

[GC], n

o

26083/94, §

59, CEDH 1999

‑

I, et

T.P. et K.M. c. Royaume-Uni

[GC], n

o

28945/95, §

98, CEDH 2001

‑

V (extraits)). En outre, la compatibilité des limitations prévues par le droit interne avec le droit d’accès à un tribunal reconnu par l’article

6 § 1 de la Convention dépend des particularités de la procédure en cause et il faut prendre en compte l’ensemble du procès mené dans l’ordre juridique interne.

La Cour réitère ensuite que c’est au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir,

mutatis mutandis

,

Brualla Gómez de la Torre c.

Espagne

, 19 décembre 1997, § 31,

Recueil des arrêts et décisions

1997

‑

VIII, et

Saez Maeso c. Espagne

, n

o

77837/01, § 22, 9 novembre 2004) et que son rôle se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets d’une pareille interprétation. Cela est particulièrement vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux des règles de nature procédurales telles que celles fixant les délais à respecter pour l’introduction des recours (

Tejedor García c. Espagne

, 16 décembre 1997, § 31,

Recueil

1997

‑

VIII) ou celles relatives aux conditions de recevabilité d’un recours. La Cour souligne également que la réglementation relative aux formalités et délais à observer pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, de la sécurité juridique.

En l’espèce, la Cour observe d’abord que la tierce intervention consiste pour un tiers à la procédure principale, informé de l’existence d’un procès mettant en cause ses propres intérêts, à présenter une demande dont l’objet est de lui permettre de participer au procès. En ce sens, elle n’est recevable que si elle se rattache aux prétentions d’une partie par un lien suffisant, l’existence de ce lien étant souverainement appréciée par les juges du fond. En outre, le tiers intervenant prend une position spécifique dans le cadre du procès, en appuyant les conclusions de l’une ou l’autre des parties.

La Cour constate ensuite que le pourvoi de la requérante contre la décision de première instance a été rejeté, sans examen au fond, en application du principe de connexité des actions entre parties principales et parties intervenantes, faute de pourvoi dans les délais prescrits de la partie principale intimée. Cela étant, force est de constater que la requérante a été admise à participer à la procédure administrative aux côtés de la partie principale intimée, le Conseil d’Etat lui ayant reconnu un intérêt à agir dans la procédure. Elle s’est ainsi vu offrir la possibilité de soumettre ses arguments, défendre ses intérêts devant les juridictions internes et intervenir au soutien du ministère intimé.

La Cour souligne en outre que la requérante a également eu la possibilité de faire contrôler les modalités d’application des règles relatives à la prescription ainsi qu’à la tierce intervention par le Conseil d’Etat. Au demeurant, la tierce intervention étant, par nature, subordonnée à l’action principale, la Cour estime, eu égard aux particularités de la procédure en cause, que l’interprétation faite par les juridictions internes, selon laquelle l’intervenant ne peut se prévaloir d’un droit propre justifiant l’admission de son pourvoi, ne saurait être qualifiée d’arbitraire ou de déraisonnable au regard du droit d’accès à un tribunal tel que garanti par l’article 6 § 1 de la Convention. Dès lors, dans les circonstances de l’espèce, la Cour estime que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

2.

Sur l’équité de la procédure devant les juridictions civiles et administratives et sur l’absence de motivation des décisions des juridictions civiles

En ce qui concerne le défaut d’équité des procédures devant les juridictions internes, la Cour observe que la requérante se plaint en substance de la solution adoptée par ces juridictions. A cet égard, elle rappelle qu’il n’appartient pas à la Cour de contrôler elle-même les éléments de fait ayant conduit une juridiction à adopter telle décision plutôt que telle autre (

Kemmache c. France (n

o

3)

, 24 novembre 1994, § 44, série

A n

o

296

‑

C). De même, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (

García Ruiz c. Espagne

[GC], n

o

30544/96, §

28, CEDH 1999

‑

I). En l’espèce, elle relève que la requérante a été en mesure de présenter ses arguments et que les motifs sur lesquels les juridictions civiles et administratives ont fondé leurs décisions ne révèlent aucune apparence d’arbitraire. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article

35 §§

3 et 4 de la Convention.

En ce qui concerne le défaut de motivation des décisions rendues par les juridictions civiles, la Cour rappelle qu’il ne découle pas de l’article 6 que les motifs exposés par une juridiction doivent traiter en particulier de tous les points que l’une des parties peut estimer fondamentaux pour son argumentation. Une partie n’a pas le droit absolu d’exiger du tribunal qu’il expose les motifs qu’il a de rejeter chacun de ses arguments (

Ibrahim Aksoy c.

Turquie

(déc.), n

os

28635/95,30171/96 et 34535/97, 10 octobre 2000). Au demeurant, la Cour constate que les juridictions internes ont motivé leurs décisions. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

2.

Les requérants allèguent également une violation des articles 2 et 3 du Protocole n

o

ratione personae

avec les dispositions en question au sens de l’article 35 § 3 et doivent être rejetés en application de l’article 35 § 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Sally Dollé

Françoise Tulkens

Greffière

Présidente

[1]

.

«

Maison construite en une nuit

».