Marin împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 30699/02) depusă împotriva României și de care o cetățeană a acestui stat, doamna Emilia Marilena Marin ("reclamanta"), a sesizat Curtea la 2 august 2002 în temeiul articolului 34 al Convenției de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, d-l Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamanta susține că faptul că nu a fost audiată de instanța de ultimă instanță în urma condamnării sale pentru injurii a afectat dreptul la libertatea de exprimare și dreptul la procesul echitabil.

La 30 martie 2007, președintele secțiunii a treia a hotărât comunicarea cererii Guvernului. Cum permite art. 29 § 3 al Convenției, s-a hotărât, de asemenea, examinarea simultană a admisibilității și fondului cauzei. FAPT

În februarie 1998, reclamanta, care era profesoară la época acestor fapte, a adresat o scrisoare ministrului Educației. În aceasta critica d-l M.N., inspector la ministerul Educației, pe plan profesional și cerea ca o mare atenție să fie acordată numirilor adjuncților d-lui M.N., care prin prezența lor alături de el ar fi putut să-l împiedice să comită ilegalități. Făcea, de asemenea, aluzie la un tratament pentru alcoolism pe care d-l M.N. ar fi urmat acum douăzeci de ani.

Scrisoarea, purtând semnătura reclamantei, a fost trimisă și redacției revistei Școala românească ("redacția"), care a publicat-o integral la 3 februarie 1998.

Părțile relevante ale scrisorei se citesc după cum urmează: "(...) în anii 1980, domnul [M.N.] a fost profesor examinator [pentru probele examenului de admitere în al treilea an de liceu] și a modificat notarea unei probe scrise de fiul unui lider al partidului comunist (...) Aceste fapte sunt cunoscute de toți profesorii din Alexandria și de mulți dintre profesorii care predau în departamentul [Teleorman] care au mai mult de 17-18 ani vechime (sunt foarte mulți), și autoritatea unui asemenea om [M.N.] este evident viciată, deși mulți dintre acești profesori admiră [M.N.] pentru că a reușit, după ce a urmat un tratament pentru alcoolism, să se abțină mai bine de douăzeci de ani de a bea alcool." B. Procedura penală împotriva reclamantei

La 26 februarie 1998, d-l M.N. a depus la tribunalul din prima instanță Alexandria o plângere penală pentru defăimare (art. 206 din codul penal). S-a constituit parte civilă și a solicitat o despăgubire de 150.000.000 de lei români (ROL).

Plângerea a fost supusă mai multor retrimiteri între tribunal și parchet, primul considerând că faptele trebuie examinate din perspectiva infracțiunii de ofensă publică, ținând seama de calitatea de funcționar a d-lui M.N., al doilea considerând că d-l M.N. nu putea fi subiect pasiv al infracțiunii de ofensă publică și că intenția reclamantei de a vedea publicată scrisoarea nu era stabilită cu certitudine.

Printr-o hotărâre din 30 octombrie 2001, tribunalul din prima instanță a examinat pe fond plângerea d-lui M.N. și a achitat reclamanta de acuzația de defăimare. Bazându-se pe dovezile prezentate de părți, a judecat că elementele constitutive ale infracțiunii de defăimare nu au fost întrunite în măsura în care intenția reclamantei de a vedea publicată scrisoarea nu a fost stabilită. D-l M.N. a depus recurs împotriva acestei hotărâri.

La ședința din 20 decembrie 2001 din fața tribunalului județean Teleorman, au fost prezenți reclamanta, care nu era reprezentată de avocat, avocatul părții vătămate și procurorul. Reclamanta s-a exprimat asupra cererilor de probe formulate de partea vătămată. Nu a propus probe noi în apărare. Dezbaterile au avut loc în aceeași zi. Inculpata nu a fost audiată de tribunal în cursul dezbaterilor, dar a folosit posibilitatea "ultimului cuvânt al inculpatului" (ultimul cuvânt al inculpatului) înainte de închiderea dezbaterilor.

După dezbaterilor, reclamanta a depus o plăcere la dosar, în care susținea că nici nu a trimis nici nu a depozitat personal scrisoarea la redacție în vederea publicării, că a adresat această scrisoare doar ministrului Educației și că publicitatea dată cuvintelor sale nu era din fapta ei.

La 21 decembrie 2001, tribunalul județean, pronunțând în ultimă instanță, a pronunțat hotărârea. A considerat că afirmațiile făcute de reclamanta, privitoare la tratamentul medical urmat de d-l M.N. pentru alcoolism, au constituit elementul material al infracțiunii de injurii (art. 205 din codul penal). Părțile relevante ale acestei hotărâri se citesc după cum urmează: "Cu privire la condițiile necesare articolului 206 din codul penal, tribunalul constată că (...) informațiile furnizate de redacție atestă intenția reclamantei de a vedea publicată scrisoarea; totuși, o altă condiție esențială prevăzută de acest text nu este îndeplinită, deoarece acuzația că partea vătămată a modificat notarea unui elev nu se referă la fapte și persoane care pot fi identificate. Afirmația reclamantei conform căreia partea vătămată a urmat acum douăzeci de ani un tratament pentru alcoolism este o expresie injurioasă privind conduita morală a părții vătămate. Tribunalul concluzionează că aceste [ulterioare] acuzații (...) constituie infracțiunea de injurii." Ca urmare, tribunalul a admis recursul, a desființat hotărârea și a condamnat reclamanta pentru injurii. Ținând seama de circumstanțele concrete ale cauzei și de rea-credință a reclamantei, care a negat constant că a trimis scrisoarea la redacție, i-a impus o amendă penală de 3.000.000 de ROL, o valoare aproape de pragul minim legal. Prin aceeași hotărâre, tribunalul a condamnat reclamanta să plătească 12.000.000 de ROL d-lui M.N. cu titlu de daune morale (în temeiul articolului 998 și următori ai codului civil) și 5.000.000 de ROL statului pentru taxe de justiție. C. Redactarea hotărârii din 21 decembrie 2001

Conform indicațiilor figurând pe hotărârea din 21 decembrie 2001, aceasta a fost redactată la 28 decembrie 2001.

La 7 ianuarie 2002, reclamanta a solicitat grefei tribunalului județean eliberarea unei atestații conținând dispozitivul hotărârii. Această atestat i-a fost înmânată în ziua respectivă.

La 11 februarie 2002, tribunalul județean a predat reclamantei o copie a hotărârii din 21 decembrie 2001.

La 13 februarie 2002, reclamanta a solicitat procurorului general inițierea unui recurs în anulare a acestei hotărâri, cerere care a fost respinsă la 18 februarie 2002. D. Execuția hotărârii din 21 decembrie 2001

La 17 septembrie 2002, reclamanta a primit o somație de a se conforma hotărârii din 21 decembrie 2001. La 25 septembrie 2002, a plătit d-lui M.N., prin intermediul executorului de hotărâri, o sumă de 13.109.500 ROL corespunzând daunelor morale și cheltuielilor de execuție. De asemenea, a achitat taxele de justiție stabilite prin hotărârea din 21 decembrie 2001, în trei tranșe: la 21 noiembrie 2002, la 6 februarie 2003 și la 30 aprilie 2004. A obținut, în sfârșit, eșalonarea plății amendei penale și a achitat în șase tranșe, între aprilie și septembrie 2002, jumătate din amendă. Ulterior, restul amendei a fost amnistiat.

Articolele relevante ale codului civil sunt formulate după cum urmează: art. 998 "Orice fapt oarecare al omului care cauzeaza daună altuia obliga pe cel prin a cărui vină s-a întâmplat s-o repareze." art. 999 "Fiecare este răspunzător pentru dauna pe care a cauzat-o nu numai prin fapta sa, ci și prin neglijență sau imprudență." DREPT

Guvernul susține că prin introducerea cererii la 2 august 2002, reclamanta nu a respectat termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 al Convenției. După opinia sa, acest termen începe să curgă cel târziu la 28 decembrie 2001, data la care hotărârea definitivă a fost redactată.

Reclamanta se opune acestei teze și consideră că răspunsul primit la 18 februarie 2002 din partea procurorului general constituie punctul de plecare al termenului de șase luni. 2. Aprecierea Curții

Curtea constată mai întâi că respingerea de către procurorul general a cererii de recurs în anulare nu poate fi luată în considerare în calculul termenului de șase luni, deoarece nu se agită de un recurs efectiv în sensul articolului 35 § 1 al Convenției. Curtea observă apoi că decizia definitivă este hotărârea tribunalului județean Teleorman din 21 decembrie 2001. Rămâne de stabilit, în lipsa datei de notificare, data la care această hotărâre a fost pusă la dispoziția părților (Partidul comuniștilor (nepecerești) și Ungureanu c. România (decizie), nr. 46626/99, 16 decembrie 2003, și Potop c. România, nr. 35882/97, § 32, 25 noiembrie 2003).

Curtea reamintește că a concluzionat, în cauza Potop citată mai sus (§§ 32-34), că le aparținea statului, care se prevala de nerespectarea termenului de șase luni, să stabilească data la care reclamanta ar fi trebuit să aibă cunoștință de decizia internă definitivă.

În prezenta cauză, dacă data redactării sale, și anume 28 decembrie 2001, figurează într-adevăr pe hotărâre, nimic nu permite să se știe dacă hotărârea a fost de asemenea dactilografiată și, prin urmare, pusă la dispoziția părților în aceeași zi. Guvernul nu a furnizat niciun element care să permită clarificarea acestui aspect, în special copii ale registrelor ținute de grefare care ar fi făcut dovadă.

În plus, Curtea nu vede de ce reclamanta ar fi solicitat și de ce greafa ar fi eliberat, la 7 ianuarie 2002, o copie a dispozitivului hotărârii în loc de copie a hotărârii întregi dacă aceasta ar fi fost într-adevăr disponibilă la acea dată. În cele din urmă, reclamanta avea nevoie de hotărârea întreagă, incluzând motivele date de tribunal, pentru a putea motiva recursurile ulterioare, așa cum demonstrează faptul că a inițiat cererea de recurs în anulare către procurorul general imediat după ce a luat cunoștință de textul complet al hotărârii. În lipsa dovezii contrare din partea Guvernului, Curtea consideră că hotărârea a fost disponibilă doar la 11 februarie 2002.

Reclamanta a respectat prin urmare termenul de șase luni impus de art. 35 § 1 al Convenției. Ca urmare, trebuie respinsă excepția preliminară a Guvernului privind tardivitatea cererii. B. Asupra fondului cererii

Curtea constată că cererea nu este manifestă fără temei în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Constată, de asemenea, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.

Guvernul susține că absența dezbaterilor publice în apel poate fi justificată atunci când o ședință a avut loc în prima instanță. După opinia sa, în orice caz, tribunalul județean a acceptat faptele așa cum au fost reținute de tribunalul din prima instanță, doar calificarea lor juridică fiind examinată în recurs. Adaugă că reclamanta nu a solicitat să fie audiată de tribunalul județean și nici nu a depus cereri noi de probe la ședința din 20 decembrie 2001.

Reclamanta susține că faptul că a putut să se exprime în ultimul rând nu reparează imposibilitatea în care s-a găsit de a fi ascultată cu privire la argumentele sale în cursul dezbaterilor. O reproșează, de asemenea, tribunalului că nu a explorat toate căile care ar fi putut duce la descoperirea modului în care scrisoarea sa, conform ei adresată exclusiv ministrului Educației, a ajuns la redacția unei reviste pe care nu o cunoștea anterior. 2. Aprecierea Curții

Curtea constată că tribunalul județean, procedând la recaracterizarea faptelor, a condamnat reclamanta pentru injurii fără i-a oferi oportunitatea de a-și prezenta mijloacele de apărare cu privire la noua calificare a faptelor imputate.

Curtea a deja judecat că faptul că instanța pronunțând în ultimă instanță schimbă calificarea dată faptelor fără a-i oferi reclamantului oportunitatea de a depune și apăra cauza a violar drepturile prevăzute de art. 6 § 1 al Convenției, în particular dacă acea instanță a fost prima care l-a condamnat pe reclamant în cadrul procedurii având scopul de a decide asupra fondului acuzației în materie penală adusă împotriva lui (Constantinescu c. România, nr. 28871/95, § 59, CEDO 2000-VIII).

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cauza de față.

Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte pentru a concluziona că condamnarea pentru injurii pronunțată de tribunalul județean împotriva reclamantei a violar dreptul la procesul echitabil. Ca urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției.

Această concluzie îi dispensează pe Curte de a examina restul greului ridicat de reclamanta.

Guvernul afirmă că ingerința suferită de reclamanta în exercitarea libertății de exprimare a fost prevăzută prin lege, urmărea un scop legitim, și anume protecția reputației altuia, și era necesară într-o societate democratică. Este, de asemenea, de opinia că instanțele și-au amplu motivat decizia de a condamna reclamanta. Subliniază, în sfârșit, că sumele pe care inculpata a fost obligată să le plătească nu au fost excesive și că în orice caz nicio cerere de execuție forțată privind aceste sume nu a fost formulată.

Făcând referință la hotărârea Kanellopoulou c. Grecia (nr. 28504/05, 11 octombrie 2007), reclamanta susține că o condamnare penală este incompatibilă cu dispozițiile articolului 10 al Convenției. Adaugă că a achitat sumele fixate de tribunalul județean. 2. Aprecierea Curții

Curtea dorește înainte de toate să reamintească principiile fundamentale care rezultă din jurisprudența sa în materie de libertate de exprimare (v., printre altele, Guja c. Moldova [Marea Cameră], nr. 14277/04, §§ 69-78, CEDO 2008-...). În particular, subliniază limitele criticii admisibile la adresa funcționarilor care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale (Janowski c. Polonia [Marea Cameră], nr. 25716/94, § 33, CEDO 1999-I) și limitele protecției acordate unei persoane non-jurnalist a cărei libertate de exprimare este afectată (Kanellopoulou, citată mai sus, §§ 34-37 și 39).

În cauza de față, Curtea constată mai întâi că existența unei ingeri în dreptul reclamantei la libertatea de exprimare nu este contestată de părți. Reamintește apoi că a deja judecat că textele pe care s-au bazat instanțele interne în prezenta cauză constituiau o "lege" în sensul jurisprudenței Curții (Sabou și Pircalab c. România, nr. 46572/99, § 37, 28 septembrie 2004). Observă, de asemenea, că această ingerință urmărea un scop legitim, și anume protecția reputației altuia. Curtea trebuie apoi să verifice dacă această ingerință a fost justificată și "necesară într-o societate democratică".

Curtea observă mai întâi că tribunalul de ultimă instanță a condamnat reclamanta pentru injurii, având judecat că afirmația sa privind un tratament pentru alcoolism urmat de partea vătămată a atins onoarea acesteia.

În plus, deși reclamanta neagă că a consimțit la publicarea scrisorei sale, Curtea nu vede motive care să o determine să se abată de la concluzia la care a ajuns instanța națională pe acest punct. În acest sens, constată că inculpata a avut oportunitatea de a propune probe pe acest punct atât în fața tribunalului din prima instanță cât și în fața tribunalului județean, ambele instanțe luând în considerare toate elementele din dosar.

În circumstanțele concrete ale cazului, Curtea nu poate considera că scrisoarea în cauză era o simplă scrisoare privată, ținând seama în special de faptul că reclamanta a sesizat ministerul învățământului în virtutea rolului său de angajator al d-lui M.N., contând că acesta va lua măsuri odată ce situația a fost adusă la cunoștința sa. Curtea observă, în sfârșit, că reclamanta ar fi putut depune plângere împotriva redacției pentru publicarea scrisorei sale, ridicând de exemplu un prejudiciu cauzat de o ingerință în dreptul la viață privată, ceea ce nu a făcut.

Referitor la contextul în care au fost formulate declarațiile (Nikula c. Finlanda, nr. 31611/96, § 44, CEDO 2002-II), Curtea observă că o parte a scrisorei în cauză purta pe o temă de interes general, deosebit de sensibilă pentru societatea română actuală, și anume problema corupției funcționarilor. Observă totuși că afirmațiile care au condus la condamnarea inculpatei privau exclusiv aspectele vieții private a d-lui M.N. și nu comportamente și atitudini implicând calitatea sa de funcționar (v., mutatis mutandis, Constantinescu, § 74; Sabou și Pircalab, §§ 38-39; Nikula, § 51; și Janowski, § 33, hotărâri citate mai sus, precum și De Diego Nafría c. Spania, nr. 46833/99, §§ 35 și 38, 14 martie 2002).

Referitor la natura și severitatea pedepselor infligite (Stoll c. Elveția [Marea Cameră], nr. 69698/01, § 153, CEDO 2007-...), Curtea observă că, deși reclamanta fusese condamnată la plata unei amenzi penale, ceea ce în sine dă măsurilor luate împotriva sa un grad de gravitate, a plătit în final, în urma amnistiei de care a beneficiat sancțiunea, o sumă relativ modestă. De asemenea, Curtea constată caracterul modic al indemnizației infligite cu titlu de daune și prejudicii (Stângu c. România (decizie), nr. 57551/00, 9 noiembrie 2004, și Constantinescu, citată mai sus, § 77).

Din aceste motive, Curtea consideră că, în circumstanțele concrete ale cauzei, ingerința suferită de reclamanta a fost proporțională cu scopul legitim urmărit și "necesară într-o societate democratică". Ca urmare, nu a existat o violare a articolului 10 în cauza de față.

Reclamanta cere următoarele sume pentru prejudiciu material: – 15.000 de euro (EUR), reprezentând venitul net pe care l-ar fi obținut dacă ar fi putut accepta o ofertă de angajare în Italia, ceea ce nu a fost posibil din cauza cazierului judiciar în care figurava condamnarea sa penală; – 342 EUR și 2.000 EUR, corespunzând costului tratamentelor pe care a trebuit să le urmeze pentru boala pe care pretinde că a contractat-o din cauza procesului penal derulat împotriva sa. Cere, de asemenea, 10.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

Guvernul consideră că suma de 15.000 EUR este excesivă și pur speculativă. Argumentează, de asemenea, că reclamanta nu a putut dovedi o vreun legătură între procesul penal și boala sa. Referitor la prejudiciul moral, Guvernul susține că suma cerută este excesivă, și că legătura de cauzalitate între procesul penal și prejudiciul pretins nu a fost dovedită. După opinia sa, o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui în sine o reparație satisfăcătoare.

Curtea constată că singurul temei pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în prezenta cauză în faptul că reclamanta nu a beneficiat de un proces echitabil în fața tribunalului județean Teleorman. Nepercepe o legătură de cauzalitate între violarea constatată și prejudiciul material pretins, respinge această cerere. Pe de altă parte, consideră că trebuie acordată reclamantei 1.500 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Taxe și cheltuieli

Reclamanta cere, de asemenea, rambursarea sumelor plătite cu titlu de daune și prejudicii, amendă penală și taxe de justiție în urma condamnării sale de instanțele interne, estimate la 753 EUR, și rambursarea a 200 de lei noi români (RON) pentru onorariile avocatului, 208 EUR pentru deplasări între Alexandria și București legate de procesul penal, și 500 EUR pentru alte cheltuieli suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții. Furnizează diverse justificative, în special privind plata a 200 RON unui avocat la 5 iulie 2008.

Guvernul contestă pretențiile reclamantei și remarcă absența justificativelor pentru majoritatea cererilor formulate.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea taxelor și cheltuielilor sale decât în măsura în care realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor sunt stabilite. În cauza de față, ținând seama de elementele în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 100 EUR pentru toate cheltuielile și o acordă reclamantei. C. Dobânzi de moratoriu

Curtea consideră oportun să calculeze rata dobânzilor de moratoriu după rata dobânzii facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Declară că nu a existat o violare a articolului 10 al Convenției; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termenul de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, următoarele sume, convertite în moneda Statului pârât la cursul aplicabil la data plății: i. 1.500 EUR (o mie cinci sute de euro), cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă datorată cu titlu de impozit, ii. 100 EUR (o sută de euro), cu titlu de taxe și cheltuieli, plus orice sumă datorată cu titlu de impozit de reclamantă; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 3 februarie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 30699/02) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Emilia Marilena Marin (« la requérante »), a saisi la Cour le 2 août 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

La requérante allègue que le fait de n’avoir pas été entendue par la juridiction de dernier ressort à la suite de sa condamnation pour injure a porté atteinte à son droit à la liberté d’expression et son droit de voir juger sa cause équitablement.

Le 30 mars 2007, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

En février 1998, la requérante, qui était enseignante à l’époque des faits, adressa une lettre au ministre de l’Enseignement. Elle y critiquait M.N., inspecteur au ministère de l’Enseignement, sur le terrain professionnel et demandait qu’une grande attention soit portée à la nomination des adjoints de M.N., qui, par leur présence à ses côtés, seraient en mesure de l’empêcher de commettre des illégalités. Elle faisait aussi allusion à un traitement contre l’alcoolisme que M.N. aurait suivi vingt ans auparavant.

La lettre, portant la signature de la requérante, fut également envoyée à la rédaction de la revue Școala românească (« la rédaction »), qui la publia dans son intégralité le 3 février 1998.

Les parties pertinentes en l’espèce de la lettre se lisent ainsi : « (...) dans les années 1980, monsieur [M.N.] a été professeur examinateur [pour les épreuves de l’examen d’admission à la troisième année de lycée] et a modifié la notation d’une épreuve écrite par le fils d’un dirigeant du parti communiste (...) Ces faits sont connus par tous les professeurs d’Alexandria et par beaucoup des professeurs enseignant dans le département [de Teleorman] qui ont plus de 17-18 ans d’ancienneté (ils sont très nombreux), et l’autorité d’un tel homme [M.N.] en est évidement entachée, bien que beaucoup de ces professeurs admirent [M.N.] parce qu’il a réussi, après avoir suivi un traitement contre l’alcoolisme, à s’abstenir pendant plus de vingt ans de boire de l’alcool. » B. La procédure pénale contre la requérante

Le 26 février 1998, M.N. déposa devant le tribunal de première instance d’Alexandria une plainte pénale pour diffamation (article 206 du code pénal). Il se constitua partie civile et sollicita un dédommagement de 150 000 000 de lei roumains (ROL).

La plainte fut soumise à plusieurs renvois entre le tribunal et le parquet, le premier estimant que les faits devaient être examinés sous l’angle de l’infraction d’outrage, compte tenu de la qualité de fonctionnaire de M.N., le second considérant que M.N. ne pouvait être sujet passif de l’infraction d’outrage et que l’intention de la requérante de voir publier sa lettre n’était pas établie avec certitude.

Par un jugement du 30 octobre 2001, le tribunal de première instance examina au fond la plainte de M.N. et acquitta la requérante du chef de diffamation. Se fondant sur les preuves soumises par les parties, il jugea que les éléments constitutifs de l’infraction de diffamation n’étaient pas réunis dans la mesure où l’intention de la requérante de voir publier sa lettre n’avait pas été établie. M.N. forma un recours contre ce jugement.

Lors de l’audience du 20 décembre 2001 devant le tribunal départemental de Teleorman, étaient présents la requérante, qui n’était pas représentée par un avocat, le conseil de la partie lésée et le procureur. La requérante s’exprima sur les demandes de preuves formulées par la partie lésée. Elle ne proposa pas de nouvelles preuves à décharge. Les débats eurent lieu le même jour. L’intéressée ne fut pas entendue par le tribunal au cours des débats, mais elle utilisa la possibilité de « la dernière parole de l’inculpé » ( ultimul cuvânt al inculpatului ) avant la clôture des débats.

Après les débats, la requérante déposa un mémoire au dossier, dans lequel elle plaidait qu’elle n’avait ni envoyé ni déposé personnellement la lettre à la rédaction en vue de sa publication, qu’elle avait adressé cette lettre uniquement au ministre de l’Enseignement et que la publicité donnée à ses propos n’était pas de son fait.

Le 21 décembre 2001, le tribunal départemental statuant en dernier ressort, rendit son arrêt. Il estima que les affirmations proférées par la requérante, portant sur le traitement médical suivi par M.N. contre l’alcoolisme, étaient constitutives de l’élément matériel de l’infraction d’injure (article 205 du code pénal). Les parties pertinentes en l’espèce de cet arrêt se lisent ainsi : « S’agissant des conditions requises par l’article 206 du code pénal, le tribunal constate que (...) les informations fournies par la rédaction attestent l’intention de la requérante de voir publier sa lettre ; cependant, une autre condition essentielle prévue par ce texte n’est pas remplie, car l’allégation que la partie lésée a modifié la notation d’un élève ne se réfère pas à des faits et personnes qui peuvent être identifiés. L’allégation de la requérante selon laquelle la partie lésée a suivi il y a vingt ans un traitement contre l’alcoolisme est une expression injurieuse portant sur la conduite morale de la partie lésée. Le tribunal conclut que ces [dernières] allégations (...) constituent l’infraction d’injure. » Par conséquent, le tribunal accueillit le recours, cassa le jugement et condamna la requérante pour injure. Compte tenu des circonstances concrètes de l’affaire et de la mauvaise foi de la requérante, laquelle avait constamment nié avoir envoyé la lettre à la rédaction, il lui infligea une amende pénale de 3 000 000 de ROL, un montant proche du seuil minimum légal. Par le même arrêt, le tribunal condamna la requérante à payer 12 000 000 de ROL à M.N. au titre du dommage moral (en vertu de l’article 998 et suivants du code civil) et 5 000 000 de ROL à l’Etat pour frais de justice. C. La mise au net de l’arrêt du 21 décembre 2001

Selon les mentions figurant sur l’arrêt du 21 décembre 2001, celui-ci a été rédigé le 28 décembre 2001.

Le 7 janvier 2002, la requérante demanda au greffe du tribunal départemental la délivrance d’une attestation contenant le dispositif de l’arrêt. Cette attestation lui fut remise le jour même.

Le 11 février 2002, le tribunal départemental délivra à la requérante une copie de l’arrêt du 21 décembre 2001.

Le 13 février 2002, la requérante demanda au procureur général d’entamer un recours en annulation de cet arrêt, demande qui fut rejetée le 18 février 2002. D. L’exécution de l’arrêt du 21 décembre 2001

Le 17 septembre 2002, la requérante fut mise en demeure d’obtempérer à l’arrêt du 21 décembre 2001. Le 25 septembre 2002, elle versa à M.N., par l’intermédiaire de l’huissier de justice, une somme de 13 109 500 ROL correspondant au dommage moral et aux frais d’exécution. Elle acquitta également les frais de justice établis par l’arrêt du 21 décembre 2001, en trois versements : le 21 novembre 2002, le 6 février 2003 et le 30 avril 2004. Elle obtint enfin l’échelonnement du paiement de l’amende pénale, et acquitta en six versements, entre avril et septembre 2002, la moitié de l’amende. Par la suite, le restant de l’amende fut amnistié. II.

Les articles pertinents du code civil sont libellés comme suit : Article 998 « Tout fait quelconque de l’homme qui cause à autrui un dommage oblige celui par la faute duquel il est arrivé à le réparer. » Article 999 « Chacun est responsable du dommage qu’il a causé non seulement par son fait, mais encore par sa négligence ou par son imprudence. » EN DROIT I.

Le Gouvernement soutient qu’en introduisant sa requête le 2 août 2002, la requérante n’a pas respecté le délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 de la Convention. A son avis, ce délai commence à courir au plus tard le 28 décembre 2001, date à laquelle l’arrêt définitif a été rédigé.

La requérante combat cette thèse et considère que la réponse reçue le 18 février 2002 de la part du procureur général constitue le point de départ du délai de six mois. 2. Appréciation de la Cour

La Cour estime tout d’abord que le rejet par le procureur général de la demande de recours en annulation ne saurait être pris en compte dans le calcul du délai de six mois, car il ne s’agit pas d’un recours effectif au sens de l’article 35 § 1 de la Convention. La Cour observe ensuite que la décision définitive est l’arrêt du tribunal départemental de Teleorman du 21 décembre 2001. Reste à établir, à défaut de date de notification, la date à laquelle cet arrêt a été mis à la disposition des parties ( Partidul comunistilor (nepeceristi) et Ungureanu c. Roumanie (déc.), n o 46626/99, 16 décembre 2003, et Potop c. Roumanie, n o 35882/97, § 32, 25 novembre 2003).

La Cour rappelle avoir conclu, dans l’affaire Potop précitée (§§ 32 ‑ 34), qu’il appartenait à l’Etat, qui excipait du non-respect du délai de six mois, d’établir la date à laquelle la requérante aurait dû avoir connaissance de la décision interne définitive.

Dans la présente affaire, si la date de sa rédaction, à savoir le 28 décembre 2001, figure bien sur l’arrêt, rien ne permet de savoir si l’arrêt a été également dactylographié et, dès lors, mis à la disposition des parties le même jour. Le Gouvernement n’a fourni aucun élément permettant d’éclaircir cet aspect, en particulier des copies des registres tenus par le greffe qui auraient fait foi.

En outre, la Cour ne voit pas pourquoi la requérante aurait demandé et pourquoi le greffe aurait délivré, le 7 janvier 2001, une copie du dispositif de l’arrêt au lieu de la copie de l’arrêt entier si celui-ci avait vraiment été disponible à cette date. En définitive, la requérante avait besoin de l’arrêt entier, comprenant les raisons données par le tribunal, afin de pouvoir motiver ses recours ultérieurs, comme le démontre le fait qu’elle a introduit la demande de recours en annulation auprès du procureur général aussitôt après avoir pris connaissance du texte de l’arrêt entier. A défaut de preuve contraire de la part du Gouvernement, la Cour considère que l’arrêt n’a été disponible que le 11 février 2002.

La requérante a dès lors respecté le délai de six mois imposé par l’article 35 § 1 Convention. Partant, il convient de rejeter l’exception préliminaire du Gouvernement tirée de la tardiveté de la requête. B. Sur le bien-fondé de la requête

La Cour relève que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. II.

La requérante estime que la procédure pénale diligentée à son encontre n’a pas été équitable, au motif, notamment, qu’elle a été condamnée par la juridiction de dernier ressort sans avoir été informée de la requalification des faits et sans avoir été entendue par le tribunal, et que les juges n’ont pas examiné toutes les preuves du dossier. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé dans ses parties pertinentes en l’espèce : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » 1. Thèses des parties

Le Gouvernement soutient que l’absence de débats publics en appel peut se justifier lorsqu’une audience a eu lieu en premier ressort. Selon lui, en tout état de cause, le tribunal départemental a admis les faits tels qu’ils avaient été retenus par le tribunal de première instance, seule leur qualification juridique ayant été examinée en recours. Il ajoute que la requérante n’a pas demandé à être entendue par le tribunal départemental ni n’a fait de nouvelles demandes de preuve à l’audience du 20 décembre 2001.

La requérante allègue que le fait d’avoir pu s’exprimer en dernier lieu ne redresse pas l’impossibilité dans laquelle est s’est trouvée de faire entendre ses arguments lors des débats. Elle reproche en outre au tribunal de n’avoir pas exploré toutes les pistes qui auraient pu conduire à découvrir comment sa lettre, selon elle adressée exclusivement au ministre de l’Enseignement, est arrivée à la rédaction d’une revue dont elle ne connaissait pas l’existence auparavant. 2. Appréciation de la Cour

La Cour relève que le tribunal départemental, procédant à la requalification des faits, a condamné la requérante pour injure sans lui donné l’opportunité de présenter ses moyens de défense sur la nouvelle qualification des faits reprochés.

La Cour a déjà jugé que le fait pour la juridiction statuant en dernier ressort de changer la qualification donnée aux faits sans donner au requérant la possibilité de déposer et défendre sa cause a porté atteinte aux droits prévus par l’article 6 § 1 de la Convention, en particulier si ladite juridiction a été la première à condamner le requérant dans le cadre de la procédure visant à décider du bien-fondé de l’accusation en matière pénale dirigée contre lui ( Constantinescu c. Roumanie , n o 28871/95, § 59, CEDH 2000 ‑ VIII).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que la condamnation pour injure prononcée par le tribunal départemental à l’encontre de la requérante a porté atteinte à son droit à un procès équitable. Partant il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

Cette conclusion dispense la Cour d’examiner le restant du grief soulevé par la requérante. III.

Le Gouvernement affirme que l’ingérence subie par la requérante dans l’exercice de sa liberté d’expression a été prévue par loi, poursuivait un but légitime, à savoir la protection de la réputation d’autrui, et était nécessaire dans une société démocratique. Il est en outre d’avis que les juridictions ont amplement motivé leur décision de condamner la requérante. Il souligne enfin que les sommes que l’intéressée a été obligée de payer n’étaient pas excessives et qu’en tout état de cause aucune demande d’exécution forcée concernant ces sommes n’a été formulée.

Faisant référence à l’arrêt Kanellopoulou c. Grèce (n o 28504/05, 11 octobre 2007), la requérante prétend qu’une condamnation pénale est incompatible avec les dispositions de l’article 10 de la Convention. Elle ajoute qu’elle a acquitté les sommes fixées par le tribunal départemental. 2. Appréciation de la Cour

La Cour entend d’emblée rappeler les principes fondamentaux qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de liberté d’expression (voir, parmi beaucoup d’autres, Guja c. Moldova [GC], n o 14277/04, § 69-78, CEDH 2008 ‑ ...). En particulier, elle met l’accent sur les limites de la critique admissible envers des fonctionnaires agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles ( Janowski c. Pologne [GC], n o 25716/94, § 33, CEDH 1999 ‑ I ) et sur les limites de la protection accordée à un particulier non journaliste dont la liberté d’expression se trouve atteinte ( Kanellopoulou , précité, §§ 34-37 et 39).

En l’espèce, la Cour relève tout d’abord que l’existence d’une ingérence dans le droit de la requérante à la liberté d’expression ne prête pas à controverse entre les parties. Elle rappelle ensuite avoir déjà jugé que les textes sur lesquels se sont appuyées les juridictions internes dans la présente affaire constituaient une « loi » au sens de la jurisprudence de la Cour ( Sabou et Pircalab c. Roumanie , n o 46572/99, § 37, 28 septembre 2004). Elle note également que cette ingérence poursuivait un but légitime, à savoir la protection de la réputation d’autrui. La Cour doit ensuite vérifier si cette ingérence était justifiée et « nécessaire dans une société démocratique ».

La Cour note d’abord que le tribunal de dernier ressort a condamné la requérante pour injure, ayant jugé que son allégation au sujet d’un traitement contre l’alcoolisme suivi par la partie lésée avait porté atteinte à l’honneur de celle-ci.

Par ailleurs, bien que la requérante démente avoir consenti à la publication de sa lettre, la Cour n’aperçoit pas de motifs pouvant l’amener à s’écarter de la conclusion à laquelle a aboutie sur ce point la juridiction nationale. A cet égard, elle constate que l’intéressée a eu la possibilité de proposer des preuves sur ce point à la fois devant le tribunal de première instance et devant le tribunal départemental, les deux juridictions ayant pris en compte tous les éléments du dossier.

Dans les circonstances concrètes de l’espèce, la Cour ne saurait considérer que la lettre en cause était une simple lettre privée, étant donné notamment le fait que la requérante en a saisi le ministre de l’enseignement en vertu de son rôle d’employeur de M.N., en comptant qu’il prendrait des mesures une fois la situation portée à sa connaissance. La Cour note enfin que la requérante aurait pu porter plainte contre la rédaction pour la publication de sa lettre, en soulevant par exemple un préjudice causé par une ingérence dans son droit à la vie privée, ce qu’elle n’a pas fait.

Quant au contexte dans lequel les propos ont été libellés ( Nikula c. Finlande , n o 31611/96, § 44, CEDH 2002 ‑ II ), la Cour note qu’une partie de la lettre en question portait sur un thème d’intérêt général, particulièrement sensible pour la société roumaine actuelle, à savoir la question de la corruption des fonctionnaires. Elle observe toutefois que les affirmations qui ont valu la condamnation de l’intéressée portaient exclusivement sur des aspects de la vie privée de M.N. et non pas sur ses comportements et attitudes impliquant sa qualité de fonctionnaire (voir, mutatis mutandis , Constantinescu , § 74 ; Sabou et Pircalab , §§ 38 ‑ 39 ; Nikula , § 51 ; et Janowski , § 33, arrêts précités, ainsi que De Diego Nafría c. Espagne , n o 46833/99, §§ 35 et 38, 14 mars 2002).

S’agissant de la nature et la lourdeur des peines infligées ( Stoll c. Suisse [GC], n o 69698/01, § 153, CEDH 2007 ‑ ...), la Cour note que, bien que la requérante eût été condamnée au paiement d’une amende pénale, ce qui, en soi, confère aux mesures prises à son égard un degré de gravité, elle a finalement, à la suite de l’amnistie dont a bénéficié la sanction, payé un montant relativement modéré. De même, la Cour relève le caractère modique du l’indemnité infligée au titre des dommages et intérêts ( Stângu c. Roumanie (déc.), n o 57551/00, 9 novembre 2004, et Constantinescu , précité, § 77).

Pour ces raisons, la Cour estime que, dans les circonstances concrètes de l’affaire, l’ingérence subie par la requérante a été proportionnée au but légitime poursuivi et « nécessaire dans une société démocratique ». Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 10 en l’espèce. IV.

La requérante réclame les sommes suivantes pour préjudice matériel : – 15 000 euros (EUR), représentant le revenu net qu’elle aurait obtenu si elle avait pu accepter une offre d’emploi en Italie, ce qui n’a pas été possible en raison de son casier judiciaire où figurait sa condamnation pénale ; – 342 EUR et 2 000 EUR, correspondant au coût des traitements qu’elle a dû suivre pour la maladie qu’elle allègue avoir contractée en raison du procès pénal mené à son encontre. Elle réclame également 10 000 EUR pour préjudice moral.

Le Gouvernement considère que la somme de 15 000 EUR est excessive et purement spéculative. Il argüe aussi que la requérante n’a pu prouver un quelconque lien entre le procès pénal et sa maladie. Quant au préjudice moral, le Gouvernement avance que la somme demandée est excessive, et que le lien de causalité entre le procès pénal et le préjudice allégué n’a pas été prouvé. A ses yeux, un éventuel arrêt de condamnation pourrait constituer en soi une réparation satisfaisante.

La Cour relève que la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside en l’espèce dans le fait que la requérante n’a pas bénéficié d’un procès équitable devant le tribunal départemental de Teleorman. N’apercevant pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué, elle rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 1 500 EUR au titre du dommage moral. B. Frais et dépens

La requérante demande également le remboursement des sommes payées au titre des dommages et intérêts, amende pénale et frais de justice à la suite de sa condamnation par les tribunaux internes, estimées à 753 EUR, et le remboursement de 200 nouveaux lei roumains (RON) pour honoraires d’avocat, 208 EUR pour les déplacements entre Alexandria et Bucarest liés au procès pénal, et 500 EUR pour d’autres frais engagés devant les juridictions internes et devant la Cour. Elle fournit divers justificatifs, notamment concernant le paiement des 200 RON à une avocate le 5 juillet 2008.

Le Gouvernement conteste les prétentions de la requérante et note l’absence de justificatifs pour la plupart des demandes formulées.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 100 EUR tous frais confondus et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 10 de la Convention ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement : i. 1 500 EUR (mille cinq cents euros), pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, et ii. 100 EUR (cent euros), pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par la requérante ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 février 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président