AFFAIRE LUMINITA-ANTOANETA MARINESCU c. ROUMANIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 32174/02) îndreptată împotriva României și depusă de o cetățeancă a acestui stat, Doamna Luminița-Antoaneta Marinescu (« reclamanta »), care a sesizat Curtea pe 9 august 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamanta este reprezentată de Doamna avocat Oana-Mihaela Giurea, avocat la București. Guvernul român (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, dl. Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

Pe 3 aprilie 2007, președintele secțiunii a treia a hotărât comunicarea cererii Guvernului. Potrivit articolului 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate simultan. FAPTELE I.

Reclamanta și sora sa sunt moștenitoarele bunicului lor. Un teren aparținând acestuia din urmă, cu o suprafață de 14,51 ha, fusese luat de stat înainte de 1989.

Ca urmare a intrării în vigoare a legii nr. 18/1991 privind fondul fonciar, reclamanta s-a adresat, în nume propriu și în numele surorii sale, primariei Adunații-Copăceni, cerând restituirea terenului care aparținuse bunicului lor.

Pe 17 octombrie 1991, două atestări de proprietate au fost emise în numele ei și surorii sale, cu numerele 587 și 588, privind terenuri de 2,70 ha și 1,35 ha respectiv. A. Acțiunea de contencios administrativ care să obligă punerea în posesie a reclamantei

Pe 12 ianuarie 1995, reclamanta a introdus o acțiune de contencios administrativ devant tribunalul județean București, cu scopul de a obliga comisia locală Adunații-Copăceni pentru aplicarea legii nr. 18/1991 (« comisia locală ») să procedeze la punerea în posesie pe terenurile atribuite în 1991 și să-i emită titlul de proprietate.

Pe 22 ianuarie 1996 și respectiv pe 21 martie 1996, două titluri de proprietate au fost emise în numele B.S. și P.G.

La o dată neprecizată, un proces-verbal a fost întocmit de comisia locală. Aceasta din urmă a atribuit reclamantei și surorii sale, ca urmare a atestării nr. 587 (§7 mai sus), terenuri totalizând 3,10 ha pe amplasamente stabilite în același proces-verbal. O parte, cu suprafață de 0,60 ha, se găsea în intra muros. Semnăturile reclamantei și surorii sale nu apar pe procesul-verbal astfel întocmit. Pe 3 decembrie 1996, un titlu de proprietate pentru totalul de 3,10 ha a fost emis în numele reclamantei și surorii sale, în calitate de moștenitoare ale bunicului lor.

Printr-o hotărâre din 18 decembrie 1996, care a devenit definitivă pe 28 ianuarie 1997 din lipsă de cale de atac, tribunalul județean București a acceptat acțiunea reclamantei și a obligat comisia locală să procedeze la punerea în posesie a reclamantei și surorii sale pe terenurile de 3,10 ha. În motivare, tribunalul a constatat că procesul-verbal nu fusese întocmit în mod corespunzător și în consecință punerea în posesie nu era valabilă. Într-adevăr, mențiunea prezenței reclamantei și surorii sale, precum și cea a părerilor acestora privind amplasamentele propuse, lipseau din document.

Amplasamentele terenurilor stabilite în titlul de proprietate emis pe 3 decembrie 1996 au fost confirmate de tribunal; și anume, un teren de 2,50 ha situat în extra muros și un teren de 0,60 ha în intra muros. Această hotărâre a fost revêtută a formulei executare, dar nu a fost executată.

Prin două scrisori din 17 noiembrie 1998, adresate primariei Adunații-Copăceni și prefecturii Giurgiu, reclamanta a cerut să fie pusă în posesie a terenurilor identificate de tribunalul județean București.

Prin două scrisori adresate președintelui tribunalului de prim grad Giurgiu, datate respectiv 29 iunie 1999 și 15 decembrie 1999, reclamanta a cerut în zadar execuția hotărârii din 18 decembrie 1996 a tribunalului județean București. B. Anularea parțială a titlului de proprietate al reclamantei

Pe 17 noiembrie 1998, reclamanta a sesizat tribunalul de prim grad Giurgiu cu o acțiune de anulare parțială a titlurilor de proprietate emise pentru P.G., B.S., M.C. și M.I., pentru terenul de 0,60 ha intra muros. Aceștia au depus o cerere reconvențională cu scopul anulării parțiale a titlului de proprietate emis în numele reclamantei și surorii sale. Ei au susținut că pe o parte a terenului menționat în titlul de proprietate al reclamantei, și anume 0,60 ha intra muros, comisia județeană Giurgiu pentru aplicarea legii nr. 18/1991 (« comisia județeană ») le-a emis titluri de proprietate. Sora reclamantei a fost introdusă în procedură de către aceasta, ținând seama de faptul că aveau aceleași drepturi. Comisia județeană a fost de asemenea parte la procedură. O expertiză tehnică a fost efectuată în speță.

Printr-o hotărâre din 30 noiembrie 1999, tribunalul de prim grad Giurgiu a respins acțiunea reclamantei și surorii sale, a acceptat cererea reconvențională a lui P.G., B.S., M.C. și M.I. și a anulat parțial titlul de proprietate al reclamantei și surorii sale pentru suprafață de 0,60 ha. Pentru a ajunge la această concluzie, tribunalul a reținut, printre altele, că hotărârea pronunțată pe 18 decembrie 1996 de tribunalul județean București nu era opozabilă lui P.G., B.S., M.C. și M.I., din lipsă pentru aceștia din urmă de a fi parți în procedură și că, pe de altă parte, titlurile lor de proprietate fusiseră emise înainte celui al reclamantei. De plus, tribunalul a constatat că titlul de proprietate fusese emis reclamantei înainte ca hotărârea din 18 decembrie 1996 să devină definitivă și în virtutea unui proces-verbal considerat nul de aceeași hotărâre. Deci, din punctul de vedere al tribunalului, cel puțin din perspectivă formală, titlul de proprietate precitat nu respecta condițiile prevăzute de lege pentru emiterea lui. În final, titlurile de proprietate ale terților au fost judecate legale.

Reclamanta a appeal-at. Printr-o hotărâre din 28 martie 2001, tribunalul județean Giurgiu a acceptat apelul și a anulat parțial titlurile de proprietate ale lui P.G. și B.S., conform cererii reclamantei.

Părțile adverse au depus un curs de recurs împotriva acestei hotărâri. Printr-o hotărâre definitivă din 28 martie 2002, curtea de apel București a acceptat recursul și a confirmat soluția pronunțată în prima instanță. Curtea, în aplicarea articolului 24 §§ 1 și 2 din legea nr. 18/1991, a apreciat că din cauza construcțiilor situate pe terenul atribuit reclamantei, aceasta din urmă avea doar dreptul la un teren echivalent, pe un amplasament diferit, proprietarii construcțiilor devenind, în virtutea prevederilor precitate, proprietari ai terenului pe care construiseră.

Reclamanta a depus o nouă cerere, de data aceasta pe baza legii nr. 247/2005, care modifică legea nr. 18/1991 privind fondul fonciar, cerere cu scopul de a obține, printre altele, atribuirea unui teren de 0,60 ha pe un alt amplasament. Potrivit reclamantei, primarul Adunații-Copăceni i-a răspuns, verbal, că nu mai exista teren disponibil dar că ar fi despăgubită. Nu i-a fost plătită însă nicio despăgubire până la moment. Cererea a fost respinsă de comisiile locală și județeană. Pe 13 iulie 2007, contestația reclamantei împotriva deciziilor celor două comisii a fost respinsă de tribunalul de prim grad Giurgiu. Din dosar nu rezultă dacă reclamanta a appeal-at această hotărâre. II.

Reclamanta susține că neexecutarea hotărârii definitive din 18 decembrie 1996 în ceea ce privește terenul de 2,50 ha a încălcat dreptul de acces la tribunal, așa cum prevede art. 6 § 1 din Convenție, precum și dreptul de a respecta bunurile, așa cum este garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. Ea susține, de asemenea, o atingere a dreptului de a respecta bunurile, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, din cauza anulării parțiale a titlului de proprietate emis în numele ei pe 3 decembrie 1996, în ceea ce privește terenul de 0,60 ha în intra muros pe care ar fi trebuit să îl primească, și imposibilitatea de a-l folosi. Articolele invocate sunt redactate după cum urmează: art. 6 § 1 « Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...) » art. 1 al Protocolului nr. 1 « Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Niciun drog nu poate fi desposedat de proprietate decât din cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Prevederile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor. » A. Asupra admisibilității

Curtea constată că cererea nu este manifestă lipsă de temei în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă, de altfel, că nu se lovește de alt motiv de inadmisibilitate și deci o declară admisibilă. B. Asupra fondului 1. Privind presupusa încălcare a articolelor 6 § 1 din Convenție și 1 al Protocolului nr. 1 din cauza neexecutării unei hotărâri judiciare definitive

Guvernul susține că dreptul de proprietate al reclamantei asupra parcelei de 2,50 ha a fost recunoscut prin emiterea titlului de proprietate.

Reclamanta se opune acestei poziții. Ea consideră că Guvernul face o confuzie între emiterea unui titlu de proprietate și punerea în posesie, care sunt două aspecte diferite din punct de vedere procedural și legal.

Curtea reamintește că în prezenta cauză, deși reclamanta a obținut pe 18 decembrie 1996 o hotărâre definitivă care obligă comisia locală să procedeze la punerea în posesie pe un teren precis, această hotărâre nu a fost nici executată nici anulată sau modificată ca urmare a exercitării unei căi de atac prevăzute de lege. Or numai printr-o asemenea anulare, sau prin înlocuirea de către tribunal a obligației datorate în virtutea hotărârii în cauză prin altă obligație echivalentă, situația continuă de neexecutare ar putea înceta (a se vedea Sabin Popescu , precitată, § 54).

Curtea observă că părțile au opinii divergente asupra chestiunii dacă reclamanta avea posesia efectivă a terenului înscris în titlul de proprietate. Reamintind că Convenția are drept scop protejarea drepturilor care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective ( Airey c. Irlanda , 9 octombrie 1979, § 24, seria A nr. 32), Curtea nu poate admite că doar emiterea titlului de proprietate să poată fi considerată o execuție integrală și efectivă. În acest sens, Curtea constată că titlul de proprietate suscitase speranța justificată de a putea obține punerea în posesie a terenului în aplicarea prevederilor relevante ale legislației interne ( Drăculeț c. România , nr. 20294/02, §§ 29 și 41, 6 decembrie 2007). Ea nu poate decât să constate că de acum douăsprezece ani punerea în posesie a reclamantei pe terenul în cauză nu este sigură, Guvernul neproducând niciun document probant în acest sens.

Curtea a tratat de numeroase ori cauze ridicând chestiuni similare cu cea a prezentei cauze și a constatat încălcarea articolelor 6 § 1 din Convenție și 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (a se vedea, printre altele, Sabin Popescu , precitată; Dragne și alții c. România , nr. 78047/01, 7 aprilie 2005).

După examinarea tuturor elementelor prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt nici argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cazul de speță. Ținând cont de jurisprudența în materie, Curtea apreciază că în speță statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a face executa hotărârile judiciare favorabile reclamantei și pentru a asigura respectarea dreptului de proprietate al acesteia. Prin urmare, a existat încălcare a articolelor 6 § 1 din Convenție și 1 al Protocolului nr. 1. 2. Privind presupusa încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 în ceea ce privește anularea unei părți a titlului de proprietate al reclamantei

Guvernul apreciază că ingerința în dreptul de proprietate al reclamantei se justifică prin necesitatea de a proteja construcțiile și proprietarii construcțiilor. Potrivit acestuia, această ingerință este proporțională în măsura în care reclamanta avea posibilitatea de a obține un teren echivalent intra muros sau extra muros; el adaugă că ea a deja inceput o nouă acțiune de restituire privind terenul în cauză în temeiul legii nr. 247/2005.

Reclamanta combate această poziție, argumentând că în loc să primească un teren echivalent sau despăgubiri, nu a obținut prin demersurile în temeiul legii nr. 247/2005 altceva decât un nou refuz din partea autorităților administrative și judiciare. a) Asupra existenței unui bun

Curtea reamintește jurisprudența constantă a organelor Convenției potrivit căreia « bunurile » în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 pot fi fie « bunuri existente » (a se vedea Van der Mussele c. Belgia , 23 noiembrie 1983, § 48, seria A nr. 70, și Malhous c. Republica Cehă (decizie) [GC], nr. 33071/96, CEDO 2000-XII), fie valori patrimoniale, inclusiv creanțe, pentru care un reclamant poate pretinde că are cel puțin o « speranță legitimă » să le vede concrețizate (a se vedea, de exemplu, Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgia , 20 noiembrie 1995, § 31, seria A nr. 332, și Ouzounis și alții c. Grecia , nr. 49144/99, § 24, 18 aprilie 2002).

În speță, Curtea constată că pe 3 decembrie 1996, un titlu de proprietate administrativ pe terenul litigios a fost emis în numele reclamantei și surorii sale. Câteva zile mai târziu, pe 18 decembrie 1996, tribunalul județean București a obligat comisia locală Adunații-Copăceni să procedeze la punerea în posesie pe terenurile totalizând 3,10 ha menționat mai sus, din care un teren intra muros de 0,60 ha, individualizat prin amplasament și vecini. Ținând seama de aceste constatări, Curtea apreciază că reclamanta dobândise, cel puțin până la anularea de către curtea de apel București a titlului de proprietate, o valoare patrimonială și deci o speranță legitimă de a se bucura de teren (a se vedea hotărârea Ioachimescu și Ion c. România , nr. 18013/03, § 32, 12 octombrie 2006). b) Asupra existenței unei cauze legitime de utilitate publică

În speță, Curtea apreciază că anularea titlului de proprietate al reclamantei era prevăzută de legea nr. 18/1991 și urmărea un scop legitim, și anume atribuirea în proprietate a terenului care constituie baza construcțiilor proprietate a terților. Curtea reamintește, în această privință, că autoritățile naționale se bucură de o anumită marjă de discreție în aprecierea a ceea ce constituie interesul general (a se vedea, printre altele, James și alții c. Regatul Unit , 21 februarie 1986, § 46, seria A nr. 98). c) Asupra proporționalității ingerințe

În speță, Curtea constată că ingerința în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor se analizează într-o privare în sensul celei de-a doua propoziții din primul alineat al articolului 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Velikovi și alții c. Bulgaria , nr. 43278/98, 45437/99, 48014/99, 48380/99, 51362/99, 53367/99, 60036/00, 73465/01 și 194/02, §§ 159-161, 15 martie 2007).

Curtea observă că titlul de proprietate al reclamantei a fost anulat cu motivul că nu respecta condițiile legii interne, în special pentru că fusese emis înainte ca decizia care obligă comisia la punerea în posesie să devină definitivă și pentru că titlurile terților erau anterioare titlului de proprietate al reclamantei. În măsura în care motivul anulării privea nerespectarea cerințelor legii, Curtea nu poate decât observa că titlul pe care se prevala reclamanta emana de la autoritatea administrativă competentă pentru a ordona restituirea terenurilor în temeiul legii nr. 18/1991 și că această autoritate era obligată să verifice dacă cerințele prevăzute de lege erau îndeplinite înainte de a emite acest titlu ( Drăculeț , precitată, § 40). De plus, niciun reproș nu i fusese adus reclamantei atunci când încerca să-și facă valabile drepturile pe terenurile în cauză, ceea ce i-ar fi dat cunoaștere faptului că nu avea drept la restituția pe care o cerea pe terenul în cauză. Curtea apreciază deci că anularea titlului de proprietate al reclamantei găsește exclusiv cauza în fapte imputabile autorităților.

Mai mult, Curtea constată că reclamanta nu a primit până astazi nici despăgubire nici teren echivalent ca urmare a anulării parțiale a titlului de proprietate. Guvernul susține în acest sens că reclamanta avea posibilitatea de a obține un teren echivalent intra muros sau extra muros și că ea deja a inceput o nouă acțiune de restituire privind terenul în cauză în temeiul legii nr. 247/2005. Deși nu îi aparține Curții să se pronunțe asupra modalităților de restituire sau compensație, ea constată totuși că din 2002, când titlul a fost anulat, posibilitatea de a obține un teren nu a putut să se materializeze (§19 mai sus). Oricum, ea nu ar putea să speculeze asupra eventualei posibilități a reclamantei de a primi o despăgubire ca urmare a imposibilității restituirii terenului.

Curtea apreciază deci că imposibilitatea de a se bucura de teren combinată cu absența totală de despăgubire a făcut ca reclamanta să suporte o sarcină specială și exorbitantă. Prin urmare, a existat încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1. II.

Reclamanta cere, ca prejudiciu material, 120 000 EUR, reprezentând valoarea terenului de 0,60 ha pe baza unui raport de expertiză, și 48 000 EUR pentru pierderea de câștig aferentă. Ea cere, de asemenea, pierderea de câștig care ar corespunde terenului de 2,50 ha, fără a o cifra, și cere în esență să fie pusă în posesie a acestui teren. Ea cere, în final, 17 000 EUR ca prejudiciu moral.

Guvernul susține că valoarea terenului de 0,60 ha este de 72 000 EUR și prezintă o expertiză în acest sens. Se opune acordării unei sume ca titlu de pierdere de câștig și consideră că constatarea eventualului unei încălcări ar constituii o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral pretins.

Curtea reamintește că o hotărâre care constată o încălcare determină pentru Statul pârât obligația juridică în raport cu Convenția de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia. Dacă legea internă permite să șterge doar parțial consecințele acestei încălcări, art. 41 din Convenție conferi Curții puterea de a acorda o reparație părții prejudiciate de actul sau omisiunea cu privire la care s-a constatat o încălcare a Convenției.

Printre elementele luate în considerare de Curt atunci când se pronunță în materie figureaza prejudiciul material, adică pierderile efectiv suferite ca urmare directă a încălcării pretinse, și prejudiciul moral, adică reparația stării de anxietate, dezavantajelor și incertitudinilor rezultând din această încălcare, precum și alte prejudicii nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo c. Italia , nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).

Deci, ea apreciază, în circumstanțele cauzei, că execuția integrală a hotărârii din 18 decembrie 1996 în ceea ce privește terenul de 2,50 ha, adică punerea în posesie a reclamantei a acestui teren ar plasa pe aceasta cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar găsi dacă cerințele articolelor 6 § 1 din Convenție și 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate.

Pentru ceea ce privește terenul de 0,60 ha, Curtea decide, în circumstanțele cauzei și ținând seama de informațiile de care dispune privind prețurile de piață imobiliară locală și elementele furnizate de părți, că Statul pârât va trebui să verseze reclamantei, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzând valorii actuale a bunului, și anume 80 000 EUR.

Curtea precizează că nu ignora faptul că sora reclamantei figurează de asemenea ca titulară a unui drept de proprietate pe cele două terenuri. Cu toate acestea, ținând seama că aceasta nu este parte la procedura devant Curt și că nu sunt în dosar elemente care să-i permită să cunoască intenția acesteia privind exercitarea dreptului de proprietate, sau cota-parte, Curtea consideră că sora reclamantei dispune de instrumentele specifice ale dreptului comun pentru a rezolva orice diferend eventual sau potențial cu reclamanta.

Privind pierderea de câștig cauzată de imposibilitatea de a se bucura de teren, Curtea observă că reclamanta nu a însoțit pretențiile cu justificative relevante care ar fi permis Curții să stabilească valoarea prejudiciului. Deci, ea nu a trimis nici expertiză nici decizie judiciară eventual care ar atesta montantul prejudiciului. Prin urmare, în absența justificativelor relevante, Curtea nu ar putea specula asupra valorii pierderii de câștig. Deci, nu este loc de a acorda reclamantei o indemnizație în acest sens ( Luca c. România , nr. 1204/03, § 40, 13 mai 2008).

Curtea apreciază că evenimentele în cauză ar fi putut provoca la reclamantă o stare de incertitudine care nu poate fi compensată de constatarea încălcării. Hotărând în echitate, cum cere art. 41, aceasta i acordă 4 000 EUR ca titlu. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta nu cere nicio sumă pentru cheltuieli și costuri. C. Dobânzi de întârziere

Curtea apreciază că este corespunzător ca rata dobânzilor de întârziere să urmeze rata dobânzii din facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Statuează că a existat o încălcare a articolelor 6 § 1 din Convenție și 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție din cauza neexecutării hotărârii din 18 decembrie 1996 în ceea ce privește terenul de 2,50 ha; 3. Statuează că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție privind anularea parțială a titlului de proprietate pentru ceea ce privește terenul de 0,60 ha; 4. Statuează a) că Statul pârât trebuie să pună reclamanta în posesie a terenului de 2,50 ha, în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, conform articolului 44 § 2 din Convenție; b) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în același termen de trei luni, următoarele sume convertite în moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data plății: i. 80 000 EUR (optzeci de mii euro), plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit, pentru prejudiciu material; ii. 4 000 EUR (patru mii euro), plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit, pentru prejudiciu moral; c) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor purta o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii din facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restu. Pronunțată în limba franceză, apoi comunicată în scris pe 31 martie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 32174/02) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Luminița-Antoaneta Marinescu (« la requérante »), a saisi la Cour le 9 août 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e Oana-Mihaela Giurea, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 3 avril 2007, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

La requérante et sa sœur sont les héritières de leur grand-père. Un terrain appartenant à ce dernier, d’une superficie de 14,51 ha, avait été pris par l’Etat avant 1989.

Suite à l’intervention de la loi n o 18/1991 sur le fonds foncier, la requérante s’adressa, en son nom propre et au nom de sa sœur, à la mairie d’Adunații-Copăceni, demandant la restitution du terrain ayant appartenu à leur grand-père.

Le 17 octobre 1991, deux attestations de propriété furent délivrées à son nom et celui de sa sœur, portant les n os 587 et 588, sur des terrains de 2,70 ha et 1,35 ha respectivement. A. L’action en contentieux administratif tendant à la mise en possession de la requérante

Le 12 janvier 1995, la requérante introduisit une action de contentieux administratif devant le tribunal départemental de Bucarest visant à obliger la commission locale d’Adunații-Copăceni pour l’application de la loi n o 18/1991 (« la commission locale ») à procéder à la mise en possession sur les terrains attribués en 1991, et à lui délivrer le titre de propriété.

Le 22 janvier 1996 et respectivement le 21 mars 1996, deux titres de propriété furent délivrés au nom de B.S. et P.G.

A une date non précisée, un procès-verbal fut dressé par la commission locale. Cette dernière attribua à la requérante et à sa sœur, comme suite à l’attestation n o 587 (paragraphe 7 ci-dessus), des terrains totalisant 3,10 ha sur des emplacements établis dans le même procès-verbal. Une partie, d’une superficie de 0,60 ha, se trouvait en intra muros . Les signatures de la requérante et de sa sœur ne figurent pas sur le procès-verbal ainsi dressé. Le 3 décembre 1996, un titre de propriété pour le total de 3,10 ha fut émis au nom de la requérante et de sa sœur, en tant qu’héritières de leur grand-père.

Par une décision du 18 décembre 1996 , devenue définitive le 28 janvier 1997 à défaut de recours, le tribunal départemental de Bucarest accueillit l’action de la requérante et obligea la commission locale à procéder à la mise en possession de la requérante et de sa sœur sur les terrains de 3,10 ha. Dans sa motivation, le tribunal constata que le procès-verbal n’avait pas été dressé en bonne et due forme et que par conséquent l’envoi en possession n’était pas valable. En effet, la mention de la présence de la requérante et de sa sœur, ainsi que celle de leur avis concernant les emplacements proposés, étaient absentes du document.

Les emplacements des terrains établis dans le titre de propriété délivré le 3 décembre 1996 furent confirmés par le tribunal ; à savoir, un terrain de 2,50 ha se trouvant en extra muros et un terrain de 0,60 ha en intra muros . Cette décision fut revêtue de la formule exécutoire, mais elle ne fut pas exécutée.

Par deux lettres du 17 novembre 1998, adressées à la mairie d’Adunații-Copăceni et à la préfecture de Giurgiu, la requérante demanda à être mise en possession des terrains identifiés par le tribunal départemental de Bucarest.

Par deux lettres adressées au président du tribunal de première instance de Giurgiu, en date respectivement du 29 juin 1999 et du 15 décembre 1999, la requérante demanda en vain l’exécution de la décision du 18 décembre 1996 du tribunal départemental de Bucarest. B. L’annulation partielle du titre de propriété de la requérante

Le 17 novembre 1998, la requérante saisit le tribunal de première instance de Giurgiu d’une action en annulation partielle des titres de propriété délivrés à P.G., B.S., M.C. et M.I. , pour le terrain de 0,60 ha intra muros . Ces derniers déposèrent une demande reconventionnelle visant à l’annulation partielle du titre de propriété délivré au nom de la requérante et de sa sœur. Ils firent valoir que sur une partie du terrain mentionné dans le titre de propriété de la requérante, à savoir 0,60 ha intra muros , la commission départementale de Giurgiu pour l’application de la loi n o 18/1991 (« la commission départementale ») leur avait délivré des titres de propriété. La sœur de la requérante fut introduite dans la procédure par cette dernière, eu égard au fait qu’elles avaient toutes les deux les mêmes droits. La commission départementale fut également partie à la procédure. Une expertise technique fut dressée en l’espèce.

Par une décision du 30 novembre 1999 , le tribunal de première instance de Giurgiu rejeta l’action de la requérante et de sa sœur, accueillit la demande reconventionnelle de P.G., B.S., M.C. et M.I. et annula en partie le titre de propriété de la requérante et de sa sœur pour la superficie de 0,60 ha. Pour arriver à cette conclusion le tribunal retint, entre autres, que le jugement rendu le 18 décembre 1996 par le tribunal départemental de Bucarest n’était pas opposable à P.G., B.S., M.C. et M.I., à défaut pour ces derniers d’avoir été parties dans la procédure, et que, d’autre part, leurs titres de propriété avaient été délivrés avant celui de la requérante. De plus, le tribunal releva que le titre de propriété avait été délivré à la requérante avant que le jugement du 18 décembre 1996 soit définitif et en vertu d’un procès-verbal considéré comme nul par la même décision. Ainsi, aux yeux du tribunal, au moins du point de vue formel, le titre de propriété précité ne respectait pas les conditions prévues par la loi pour sa délivrance. Enfin, les titres de propriété des tierces personnes étaient jugés légaux.

La requérante fit appel. Par un arrêt du 28 mars 2001, le tribunal départemental de Giurgiu accueillit son appel et annula en partie les titres de propriété de P.G. et B.S., conformément à la demande de la requérante.

Les parties adverses formèrent un pourvoi en recours contre cette décision. Par un arrêt définitif du 28 mars 2002, la cour d’appel de Bucarest accueillit le recours et confirma la solution rendue en premier ressort. La cour, en application de l’article 24 §§ 1 et 2 de la loi n o 18/1991, jugea qu’en raison des constructions se trouvant sur le terrain attribué à la requérante, cette dernière avait seulement droit à un terrain équivalent, sur un emplacement différent, les propriétaires des constructions étant devenus, en vertu des dispositions précitées, propriétaires du terrain sur lequel ils avaient construit.

La requérante fit une nouvelle demande en vertu cette fois de la loi n o 247/2005, modifiant la loi n o 18/1991 sur le fonds foncier, demande visant à obtenir, entre autres, l’attribution d’un terrain de 0,60 ha sur un autre emplacement. Selon la requérante, le maire d’Adunații-Copăceni lui répondit, verbalement, qu’il n’y avait plus de terrain disponible mais qu’elle serait dédommagée. Aucun dédommagement ne lui a toutefois été payé à ce jour. Sa demande fut rejetée par les commissions locale et départementale. Le 13 juillet 2007, la contestation de la requérante contre les décisions des deux commissions fut rejetée par le tribunal de première instance de Giurgiu. Il ne ressort pas du dossier si la requérante a interjeté un pourvoi en recours contre ce jugement. II.

La requérante allègue que l’inexécution de la décision définitive du 18 décembre 1996 pour ce qui est du terrain de 2,50 ha a enfreint son droit d’accès à un tribunal, tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi que son droit au respect de ses biens, tel qu’il est garanti par l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. Elle allègue également une atteinte à son droit au respect de ses biens, au sens de l’article 1 du Protocole n o 1, en raison de l’annulation partielle du titre de propriété délivré à son nom le 3 décembre 1996, pour ce qui est du terrain de 0,60 ha en intra muros qui aurait dû lui être attribué, et de l’impossibilité d’en jouir. Les articles invoqués sont ainsi libellés : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle observe par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité et la déclare donc recevable. B. Sur le fond 1. Sur la violation alléguée des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 à raison de la non-exécution d’une décision de justice définitive

Le Gouvernement fait valoir que le droit de propriété de la requérante sur la parcelle de 2,50 ha a été reconnu par l’émission du titre de propriété.

La requérante s’oppose à cette thèse. Elle estime que le Gouvernement fait une confusion entre l’émission d’un titre de propriété et la mise en possession, qui sont deux aspects différents d’un point de vue procédural et légal.

La Cour rappelle que, dans la présente affaire, bien que la requérante ait obtenu, le 18 décembre 1996, un jugement définitif condamnant la commission locale à procéder à la mise en possession sur un terrain précis, cette décision n’a été ni exécutée, ni annulée ou modifiée à la suite de l’exercice d’une voie de recours prévue par la loi. Or ce n’est que par une telle annulation, ou par le remplacement par le tribunal de l’obligation due en vertu du jugement en cause par une autre obligation équivalente, que la situation continue de non-exécution pourrait cesser (voir Sabin Popescu , précité, § 54).

La Cour observe que les parties ont des vues divergentes sur la question de savoir si la requérante avait la possession effective du terrain inscrit sur le titre de propriété. Rappelant que la Convention a pour but de protéger des droits non pas théoriques ou illusoires, mais concrets et effectifs ( Airey c. Irlande , 9 octobre 1979, § 24, série A n o 32), la Cour ne saurait admettre que la seule émission du titre de propriété puisse passer pour une exécution intégrale et effective. A cet égard la Cour note que le titre de propriété avait suscité l’espoir justifié de pouvoir obtenir la mise en possession du terrain en application des dispositions pertinentes de la législation interne ( Drăculeț c. Roumanie , n o 20294/02, §§ 29 et 41, 6 décembre 2007). Elle ne peut que constater que depuis douze ans maintenant la mise en possession de la requérante sur le terrain en question n’est pas certaine, le Gouvernement n’ayant produit aucun document probant à cet égard.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 à la Convention (voir parmi beaucoup d’autres, Sabin Popescu , précité ; Dragne et autres c. Roumanie , n o 78047/01, 7 avril 2005).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce l’Etat, par le biais de ses organes spécialisés, n’a pas déployé tous les efforts nécessaires afin de faire exécuter les décisions judiciaires favorables à la requérante et d’assurer le respect de son droit de propriété. Partant, il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1. 2. Sur la violation alléguée de l’article 1 du Protocole n o 1 en ce qui concerne l’annulation d’une partie du titre de propriété de la requérante

Le Gouvernement estime que l’ingérence dans le droit de propriété de la requérante se justifie par le besoin de protéger les constructions et les propriétaires de constructions. De son avis, cette ingérence est proportionnée dans la mesure où la requérante avait la possibilité d’obtenir un terrain équivalent intra muros ou extra muros ; il ajoute qu’elle a déjà entamé une nouvelle action en restitution portant sur le terrain en question en vertu de la loi n o 247/2005.

La requérante combat cette thèse, mettant en l’avant qu’au lieu de se voir attribuer un terrain équivalent ou des dédommagements, elle n’a obtenu dans le cadre de ses démarches en vertu de la loi n o 247/2005 rien d’autre qu’un nouveau refus de la part des autorités administratives et judiciaires. a) Sur l’existence d’un bien

La Cour rappelle la jurisprudence constante des organes de la Convention selon laquelle les « biens » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 peuvent être soit des « biens existants » (voir Van der Mussele c. Belgique , 23 novembre 1983, § 48, série A n o 70, et Malhous c. République tchèque (déc.) [GC], n o 33071/96, CEDH 2000-XII), soit des valeurs patrimoniales, y compris des créances, pour lesquelles un requérant peut prétendre avoir au moins une « espérance légitime » de les voir concrétiser (voir, par exemple, Pressos Compania Naviera S.A. et autres c. Belgique , 20 novembre 1995, § 31, série A n o 332, et Ouzounis et autres c. Grèce , n o 49144/99, § 24, 18 avril 2002).

En l’espèce, la Cour relève que le 3 décembre 1996, un titre de propriété administratif sur le terrain litigieux fut délivré au nom de la requérante et de celui de sa sœur. Quelques jours après, le 18 décembre 1996, le tribunal départemental de Bucarest obligea la commission locale d’Adunații-Copăceni à procéder à la mise en possession sur les terrains totalisant 3,10 ha susmentionnés, dont un terrain intra muros de 0,60 ha, individualisé par son emplacement et ses voisins. Eu égard à ces constats, la Cour estime que la requérante avait acquis, au moins jusqu’à l’annulation par la cour d’appel de Bucarest de son titre de propriété, une valeur patrimoniale et donc une espérance légitime de jouir du terrain (voir l’arrêt Ioachimescu et Ion c. Roumanie , n o 18013/03, § 32, 12 octobre 2006). b) Sur l’existence d’une cause légitime d’utilité publique

En l’espèce, la Cour considère que l’annulation du titre de propriété de la requérante était prévue par la loi n o 18/1991 et poursuivait un but légitime, à savoir l’attribution en propriété du terrain d’assiette des constructions propriété de tierces personnes. La Cour rappelle, à ce propos, que les autorités nationales jouissent d’une certaine marge de discrétion dans l’appréciation de ce qui constitue l’intérêt général (voir, entre autres, James et autres c. Royaume-Uni , 21 février 1986, § 46, série A n o 98). c) Sur la proportionnalité de l’ingérence

En l’occurrence la Cour constate que l’ingérence dans le droit de la requérante au respect de ses biens s’analyse en une privation au sens de la seconde phrase du premier alinéa de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir, mutatis mutandis , Velikovi et autres c. Bulgarie , n os 43278/98, 45437/99, 48014/99, 48380/99, 51362/99, 53367/99, 60036/00, 73465/01 et 194/02, §§ 159-161, 15 mars 2007).

La Cour observe que le titre de propriété de la requérante a été annulé au motif qu’il méconnaissait les conditions de la loi interne, notamment parce qu’il avait été délivré avant que la décision ordonnant à la commission la mise en possession devienne définitive et parce que les titres des tiers étaient antérieurs au titre de propriété de la requérante. Pour autant que le motif de l’annulation portait sur le non-respect des exigences de la loi, la Cour ne peut qu’observer que le titre dont se prévalait la requérante émanait de l’autorité administrative compétente pour ordonner la restitution des terrains en vertu de la loi n o 18/1991 et que cette autorité était tenue de vérifier que les exigences requises par la loi étaient réunies avant de délivrer ce titre ( Drăculeț , précité, § 40). Par ailleurs, aucun reproche n’avait été fait à la requérante lorsqu’elle tentait de faire valoir ses droits sur les terrains en cause, qui lui aurait donné connaissance du fait qu’elle n’avait pas droit à la restitution qu’elle demandait sur le terrain en question. La Cour estime en conséquence que l’annulation du titre de propriété de la requérante trouve exclusivement sa cause dans des faits imputables aux autorités.

Qui plus est, la Cour constate que la requérante n’a reçu à ce jour ni d’indemnité ni terrain équivalent suite à l’annulation partielle de son titre de propriété. Le Gouvernement fait valoir à cet égard que la requérante avait la possibilité d’obtenir un terrain équivalent intra muros ou extra muros et qu’elle a déjà entamée une nouvelle action en restitution dudit terrain en vertu de la loi n o 247/2005. Bien qu’il n’appartienne pas à la Cour de statuer sur les modalités de restitution ou de compensation, elle note néanmoins que depuis 2002, où le titre fut annulé, la possibilité d’obtenir un terrain n’a pas pu se concrétiser (paragraphe 19 ci-dessus). Cela étant, elle ne saurait se livrer à des spéculations sur l’éventuelle possibilité de la requérante de toucher une indemnité suite à l’impossibilité de restitution du terrain.

La Cour considère en conséquence que l’impossibilité de jouir de son terrain combinée à l’absence totale d’indemnité a fait supporter à la requérante une charge spéciale et exorbitante. Dès lors il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. II.

La requérante réclame, au titre du préjudice matériel, 120 000 euros (EUR), représentant la valeur du terrain de 0,60 ha sur la base d’un rapport d’expertise, et 48 000 EUR pour le manque à gagner y afférent. Elle réclame également le manque à gagner qui correspondrait au terrain de 2,50 ha, sans le chiffrer, et demande en substance sa mise en possession de ce terrain. Elle réclame enfin 17 000 EUR au titre du préjudice moral.

Le Gouvernement avance que la valeur du terrain de 0,60 ha est de 72 000 EUR et présente en ce sens une expertise. Il s’oppose à l’octroi d’une somme au titre du manque à gagner et considère que le constat éventuel d’une violation constituerait une satisfaction équitable pour le préjudice moral allégué.

La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique au regard de la Convention de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences. Si le droit interne ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, l’article 41 de la Convention confère à la Cour le pouvoir d’accorder une réparation à la partie lésée par l’acte ou l’omission à propos desquels une violation de la Convention a été constatée.

Parmi les éléments pris en considération par la Cour lorsqu’elle statue en la matière figurent le dommage matériel, c’est-à-dire les pertes effectivement subies en conséquence directe de la violation alléguée, et le dommage moral, c’est-à-dire la réparation de l’état d’angoisse, des désagréments et des incertitudes résultant de cette violation, ainsi que d’autres dommages non matériels (voir, parmi d’autres, Ernestina Zullo c. Italie , n o 64897/01, § 25, 10 novembre 2004).

Ainsi, elle estime, dans les circonstances de l’espèce, que l’exécution intégrale du jugement du 18 décembre 1996 pour ce qui est du terrain de 2,50 ha, c’est-à-dire la mise en possession de la requérante de ce terrain placerait cette dernière autant que possible dans une situation équivalant à celle où elle se trouverait si les exigences des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 n’avaient pas été méconnues.

Pour ce qui est du terrain de 0,60 ha, la Cour décide, dans les circonstances de l’espèce et compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local et des éléments fournis par les parties, que l’Etat défendeur devra verser à la requérante, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle du bien, à savoir 80 000 EUR.

La Cour précise qu’elle n’ignore pas le fait que la sœur de la requérante figure également comme titulaire d’un droit de propriété sur les deux terrains. Toutefois, vu que celle-ci n’est pas partie dans la procédure devant la Cour et qu’il n’y a pas dans le dossier d’éléments permettant de connaître sa volonté quant à l’exercice de son droit de propriété, ou encore sa quote-part, la Cour considère que la sœur de la requérante a à sa disposition les instruments spécifiques du droit commun pour régler tout différend éventuel ou potentiel avec la requérante.

S’agissant du manque à gagner causé par l’impossibilité de jouir du terrain, la Cour observe que la requérante n’a pas accompagné ses prétentions des justificatifs pertinents qui auraient permis à la Cour d’établir la valeur du préjudice. Ainsi, elle n’a envoyé ni expertise ni décision judiciaire éventuelle attestant le montant du préjudice. Dès lors, en l’absence de justificatifs pertinents, la Cour ne saurait spéculer sur la valeur du manque à gagner. Il n’y a donc pas lieu d’accorder à la requérante une indemnité à ce titre ( Luca c. Roumanie , n o 1204/03, § 40, 13 mai 2008).

La Cour considère que les événements en cause ont pu provoquer chez la requérante un état d’incertitude qui ne peut pas être compensé par le constat de violation. Statuant en équité, comme le veut l’article 41, elle lui alloue 4 000 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

La requérante ne demande aucune somme pour frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 à la Convention à raison de la non-exécution de l’arrêt du 18 décembre 1996 pour ce qui est du terrain de 2,50 ha ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention s’agissant de l’annulation partielle du titre de propriété pour ce qui est du terrain de 0,60 ha ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit mettre la requérante en possession de son terrain de 2,50 ha, dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention ; b) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les mêmes trois mois, les sommes suivantes à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement : i. 80 000 EUR (quatre-vingt mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel ; ii. 4 000 EUR (quatre mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; c) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 31 mars 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président