SCHADLICH v. GERMANY

CINTIMEA SECȚIUNE PARTICIPALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 21423/07 de Ludwig SCHÄDLICH împotriva Germaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A Cincea Secțiune), care stă la 3 februarie 2009 în calitate de Cameră compusă din: Peer Lorenzen, Președinte, Rait Maruste, Karel Jungwiert, Renate Jaeger, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, Zdravka Kalaydjieva, judecători și Claudia Westerdiek, Secțiunea Grefier Având în vedere cererea depusă la 7 mai 2007, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Ludwig Schädlich, este un național german care s-a născut în 1953 și trăiește în Bautzen. Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost membru al serviciului de poliție al Republicii Democrate Germane din decembrie 1975. În 1990 a devenit angajat (Angestellter al serviciului de poliție al Republicii Federale a Germaniei și cu efect de la 1 ianuarie 1992 a fost desemnat ofițer de poliție în calitate de funcționar public în perioada de probă (Beamtenverhältnis auf Probe În ocazia unui accident de mașină care a avut loc la 8 august 1992, în timp ce reclamantul era în serviciu, umărul și capul lui au fost răniți. Accidentul a fost recunoscut ca un accident de muncă de către autoritățile relevante. Datorită rănirii sale, reclamantul a fost în concediu de boală până la 21 martie 1993. Începând cu 8 aprilie 1994, el a fost certificat permanent inapt pentru serviciu de către medicul său. Prin scrisoarea din 8 decembrie 1994, reclamantul a fost informat de Sediul Poliției Dresde ( Polizeipräsidium ) că intenționează să-l respingă din sarcinile sale din cauza lipsei calificărilor profesionale necesare pentru postul său. Prin decizia din 23 februarie 1995 perioada de probă a fost prelungită până la 31 decembrie 1995. Pe baza unui aviz de experți medicali obținut la cererea Serviciului Medical al Sediului Poliției Dresde din 27 ianuarie 1995, care a stabilit că reclamantul suferă de tulburări de personalitate și daune ale creierului organice, care erau puțin probabile consecințe ale respectivului accident auto, Serviciul Medical certificat la 26 Iulie 1995 că reclamantul a fost permanent inapt pentru serviciul de poliție și-a exprimat îngrijorările cu privire la numirea sa în calitate de funcționar public pentru viață. La 2 august 1995, reclamantul a fost informat că trebuia să-l respingă de la serviciul de poliție din cauză că nu are capacitatea fizică necesară pentru îndeplinirea sarcinilor sale. Reclamantul a solicitat implicarea Consiliului de Stat al Districtului (Bezirkspersonalrat Consiliul de Stat al districtului a aprobat concedierea la 15 august 1995. La 24 august 1995, sediul de poliție Dresden a ordonat concedierea reclamantului din cauză că era fizic incapabil să își îndeplinească funcțiile de ofițer de poliție. Acesta a ordonat, de asemenea, aplicarea imediată a deciziei sale. Procedura dinaintea instanțelor administrative Prin scrisoarea din 6 septembrie 1995 reclamantul a contestat notificarea de concediere a sediului de poliție, având drept motiv că starea sa de sănătate a fost o consecință a unui accident profesional și nu a fost vina sa. Prin decizia din 26 februarie 1996, care a fost servită la 1 martie la reclamant 1996, sediul de poliție Dresden a respins obiecția reclamantului și au constatat că incapacitatea reclamantului nu a fost o consecință de acest accident de autoturisme, ci de condiții fizice și psihice neasociate și că nu a fost astfel eligibil pentru pensionare și pentru a solicita pensii. La 18 martie 1996, reclamantul a depus o cerere de măsuri intermediare la Curtea Administrativă Dresden. La 27 martie 1996, el a interzis o acțiune împotriva statului liber al Saxoniei la Curtea Administrativă Dresden. La 29 aprilie 1996, Curtea Administrativă a reintegrat efectul suspensiv (Wiederherstellung der aufschiebenden Wirkungden ) din acțiunea împotriva ordinii de concediere din 24 august 1995. Curtea Administrativă a constatat că nu există niciun interes public care să justifice aplicarea imediată a concedierii. Cu privire la o plângere a statului liber de Saxonia, Curtea Administrativă Saxonă de Apel ( Oberverwaltungsgericht ) prin decizia din 1 februarie 1999 a modificat decizia Curții administrative și a restricționat suspendarea acestor decizii în sensul că Departamentul de Poliție a fost obligat să continue provizorie plățile salariale reclamantului într-o sumă egală cu dreptul la pensie și, pentru restul, a confirmat aplicarea lor imediată. Prin hotărârile din 27 iulie 1999 și 9 octombrie 2000 Curtea Administrativă a ordonat avize de experți cu privire la starea fizică și mentală a reclamantului, care au fost emise la 26 octombrie 1999 și, respectiv, 22 noiembrie 2000. La 12 iunie 2001, a avut loc o audiere. Prin hotărârea în aceeași zi, Curtea Administrativă a anulat ordinul de concediere din 24 august 1995. Curtea Administrativă a constatat că concedierea reclamantului este ilegală și că are dreptul la pensionare, deoarece tulburările sale fizice și mentale au fost o urmare a accidentului său ocupațional. La 16 aprilie 2003, statul liber de Saxonia a interzis un recurs împotriva hotărârii, având drept motiv că nu există dovezi că incapacitatea reclamantului a fost cauzată de accidentul profesional. Curtea administrativă saxonă de apel a permis recursul la aceeași dată. La 24 septembrie 2003, Curtea de Apel a ordonat un aviz de experți neurologici și psihologici și la 24 octombrie 2005 un aviz de expert psihiatric cu privire la întrebarea dacă tulburările psihice ale reclamantului au fost cauzate de accidentul ocupațional din 8 august 1992. Avizele de experți au fost emise la 7 și 18 februarie 2004 și, respectiv, la 6 martie 2006. La 10 iulie 2006, a avut loc o audiere cu ocazia cărora experții își explicau concluziile. La 12 iulie 2006, Curtea de Apel a anulat hotărârea Curții administrative Dresden. Acesta a afirmat că nu s-a stabilit că problemele fizice și mentale ale reclamantului au fost legate de accident și a respins acțiunea reclamantului. La 4 octombrie 2006, reclamantul a depus o plângere împotriva refuzului Curții de Apel de a-l acorda permisiunea de a face apel la Curtea Administrativă Federală. La 7 noiembrie 2006, Curtea Administrativă Federală (Budesverwaltungsgericht ) a respins plângerea reclamantului ca fiind inadmisibilă din cauza faptului că reclamantul nu a justificat afirmația sa că procedura a fost falsă prin deficiențe procedurale care ar putea fi afectat decizia Curții de Apel. Decizia a fost transmisă la avocatul reclamantului la 17 noiembrie 2006. COMPLAINTS 1. În baza articolului 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii în fața instanțelor administrative, în special în fața Curții administrative Dresden și a Curții administrative de Apel din Saxon. 2. El s-a mai plâns, în fond, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, cu privire la conduita și rezultatul procedurii și, în special, la decizia Curții Administrative Federale de a respinge plângerea cu privire la refuzul Curții de Apel de a-l concedia în apel. Reclamantul s-a plâns cu privire la durata procedurii judiciare, iar această plângere trebuie examinată în conformitate cu cerința de „tempă motivabilă”, prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție, care prevede, în măsura în care este cazul, după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o ... audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Curtea constată că nu poate determina, pe baza dosarului, admisibilitatea plângerii. Prin urmare, este necesar să se anunțe această parte a cererii guvernului contestat, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură. În baza articolului 6 § 1 din Convenție, reclamantul s-a plâns de conduita și rezultatul procedurii. Reclamantul a afirmat că atât Curtea Administrativă Dresden, cât și Curtea Administrativă de Apel Saxon nu au luat în considerare toate elementele de probă relevante și disponibile în evaluarea cazului. S-a plâns, în special, că Curtea de Apel în concluziile sale nu a luat în considerare avizele experților și conturile martorilor obținute în cursul procedurii de primă instanță. El s-a plâns în cele din urmă decizia Curții administrative federale de a respinge plângerea cu privire la refuzul Curții de Apel de a-i acorda permisiunea de recurs. Curtea constată că reclamantul nu a depus o plângere constituțională în acest sens și a susținut că el a fost informat că nu există căi de recurs interne împotriva hotărârii Curții Administrative Federale. Curtea reiterează că statul de epuizare a căilor de recurs interne menționat la art. 35 § 1 din Convenție obligă reclamanții să utilizeze în primul rând remediile care sunt în mod normal disponibile și suficiente în sistemul juridic intern pentru a le permite obținerea unei soluții pentru încălcări presupuse (a se vedea Hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, Serie A nr. 200, p. 18, § 34). Curtea observă că, în temeiul legislației germane, reclamantul ar fi avut posibilitatea de a depune o plângere constituțională împotriva hotărârii Curții Administrative Federale. Nu există nimic care să stabilească că reclamantul a fost împiedicat să recurgă la Curtea Constituțională Federală în acest caz. Reclamantul, reprezentat de avocatul pe parcursul procedurii, ar fi avut posibilitatea de a se întreba despre căile de recurs disponibile și condițiile admisibilității acestora. Prin urmare, Curtea constată că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, în acest sens. Prin urmare, Curtea consideră că această parte a plângerii reclamantului trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să suspende examinarea plângerii reclamantului privind durata procedurii; declara restul cererii inadmisibil. Claudia Westerdiek Peer Grefier Lorenzen Președintele

FIFTH SECTION

PARTIAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 21423/07

by Ludwig SCHÄDLICH

against Germany

The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting on 3

February

2009 as a Chamber composed of:

Peer Lorenzen,

President,

Rait Maruste,

Karel Jungwiert,

Renate Jaeger,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Zdravka Kalaydjieva,

judges,

and Claudia Westerdiek,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 7 May 2007,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Mr Ludwig Schädlich, is a German national who was born in 1953 and lives in Bautzen.

The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.

1.

Background to the case

The applicant had been a member of the German Democratic Republic police service since December 1975. In 1990 he became an employee (

Angestellter

)

of the police service of the Federal Republic of Germany and with effect from 1 January 1992 was appointed police officer in the capacity of civil servant on probation (

Beamtenverhältnis auf Probe

).

On the occasion of a car accident that occurred on 8 August 1992 while the applicant was on duty, his shoulder and head were injured. The accident was recognised as an occupational accident by the relevant authorities. Due to his injuries the applicant was on sick leave until 21

March

April

1994 he was certified permanently unfit for service by his doctor.

By a letter dated 8 December 1994 the applicant was informed by the Dresden Police Headquarters (

Polizeipräsidium

) that it was intending to dismiss him from his duties on the ground that he lacked the necessary professional qualifications for his post.

By a decision of 23 February 1995 his probationary period was extended until 31 December 1995.

On the basis of a medical expert opinion obtained at the request of the Medical Service of the Dresden Police Headquarters on 27 January 1995, which established that the applicant was suffering from personality disorders and organic brain damage which were unlikely to be consequences of the said car accident, the Medical Service certified on 26

July 1995 that the applicant was permanently unfit for the police service and expressed its concerns regarding his appointment as a civil servant for life.

On 2 August 1995 the applicant was informed that it was intended to dismiss him from the police service on the ground that he lacked the necessary physical fitness to carry out his duties. The applicant asked for the involvement of the District Staff Council (

Bezirkspersonalrat

)

and pointed out that his state of health would justify his retirement. The District Staff Council approved the dismissal on 15 August 1995.

On 24 August 1995 the Dresden Police Headquarters ordered the applicant’s dismissal on the ground that he was physically incapable of performing his functions as a police officer. It further ordered the immediate enforcement of its decision.

2.

The proceedings before the administrative courts

By a letter dated 6 September 1995 the applicant objected to the Police Headquarters’ notice of dismissal, giving as a reason that his state of health was a consequence of an occupational accident and was no fault of his own.

By a decision of 26 February 1996, which was served on the applicant on 1

March

1996, the Dresden Police Headquarters dismissed the applicant’s objection. They found that the applicant’s incapacity was not a consequence of the said car accident but of unrelated physical and mental conditions and that he was thus not eligible for retirement and to claim pension benefits.

On 18 March 1996 the applicant lodged a request for interim measures with the Dresden Administrative Court.

On 27 March 1996 he brought an action against the Free State of Saxony with the Dresden Administrative Court.

On 29 April 1996 the Administrative Court reinstated the suspensive effect (

Wiederherstellung der aufschiebendenden Wirkung

) of the action against the dismissal order of 24 August 1995. The Administrative Court found that there was no prevailing public interest that could justify the immediate enforcement of the dismissal.

On a complaint by the Free State of Saxony, the Saxon Administrative Court of Appeal (

Oberverwaltungsgericht

) by a decision of 1

February

1999 amended the decision of the Administrative Court and restricted the suspension of the said decisions to the effect that the Police Department was obliged to provisionally continue salary payments to the applicant in an amount equal to his pension entitlements and for the rest confirmed their immediate enforcement.

By decisions of 27 July 1999 and 9 October 2000 the Dresden Administrative Court ordered expert opinions on the applicant’s physical and mental condition, which were issued on 26 October 1999 and 22

November

2000 respectively.

On 12 June 2001 a hearing took place. By judgment of the same day the Administrative Court set aside the dismissal order of 24 August 1995. The

Administrative Court found that the applicant’s dismissal was unlawful and that he was entitled to retirement since his physical and mental disorders were a consequence of his occupational accident.

On 16 April 2003 the Free State of Saxony lodged an appeal against the judgment, giving as a reason that there was no evidence that the applicant’s incapacity had been caused by the occupational accident. The Saxon Administrative Court of Appeal allowed the appeal on the same date.

On 24 September 2003 the Court of Appeal ordered a neurological and a psychological expert opinion and on 24 October 2005 a psychiatric expert opinion on the question as to whether the applicant’s mental disorders had been caused by the occupational accident of 8 August 1992. The expert opinions were rendered on 7 and 18 February 2004 and on 6 March 2006 respectively.

On 10 July 2006 a hearing took place on the occasion of which the experts explained their findings.

On 12 July 2006 the Court of Appeal set aside the judgment of the Dresden Administrative Court. It held that it was not established that the applicant’s physical and mental troubles were related to the accident and dismissed the applicant’s action.

On 4 October 2006 the applicant lodged a complaint against the Court of Appeal’s refusal to grant him leave to appeal to the Federal Administrative Court.

On 7 November 2006 the Federal Administrative Court (

Bundesverwaltungsgericht

) rejected the applicant’s complaint as inadmissible on the ground that the applicant had failed to substantiate his allegation that the proceedings had been flawed by procedural shortcomings that might have affected the decision of the Court of Appeal. The decision was served on the applicant’s counsel on 17 November 2006.

COMPLAINTS

THE LAW

The applicant complained about the length of the administrative court proceedings. This complaint falls to be examined under the “reasonable time” requirement, laid down in Article 6 § 1 of the Convention which provides, in so far as relevant, as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”

The Court finds that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of the complaint. It is therefore necessary to give notice of this part of the application to the respondent Government in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court.

The remainder of the applicant’s complaints

Relying in substance on Article 6 § 1 of the Convention, the applicant complained about the conduct and outcome of the proceedings.

The applicant alleged that both the Dresden Administrative Court as well as the Saxon Administrative Court of Appeal did not take into account all the relevant and available evidence in their assessment of the case. He

complained in particular that the Court of Appeal in its findings did not take into consideration the expert opinions and witness accounts obtained in the course of the proceedings at first instance.

He finally complained about the Federal Administrative Court’s decision to reject his complaint about the Court of Appeal’s refusal to grant him leave to appeal.

The Court notes that the applicant has not lodged a constitutional complaint in this respect. He submitted that he had been informed that there were no domestic remedies available against the decision of the Federal Administrative Court.

The Court reiterates that the rule of exhaustion of domestic remedies referred to in Article 35 § 1 of the Convention obliges applicants to use first the remedies that are normally available and sufficient in the domestic legal system to enable them to obtain redress for the breaches alleged (see

Cardot v. France

, judgment of 19 March 1991, Series A no. 200, p. 18, § 34).

The Court observes that under German law the applicant would have had the opportunity to lodge a constitutional complaint against the Federal Administrative Court’s decision. There is nothing to establish that the applicant was prevented from having recourse to the Federal Constitutional Court in the instant case. The applicant, who was represented by counsel throughout the proceedings, would have had the opportunity to inquire about the available remedies and the conditions of their admissibility.

The Court thus finds that the applicant has not exhausted domestic remedies as required by Article 35 § 1 of the Convention in this respect.

The Court therefore holds that this part of the applicant’s complaint must be rejected in accordance with Article 35 § 4 of the Convention.

For these reasons, the Court unanimously

Decides

to adjourn

the examination of the applicant’s complaint concerning the length of proceedings;

Declares

the remainder of the application inadmissible.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Registrar

President