CRISTIAN c. ROUMANIE

CRISTIAN c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii n 36646/02 prezentate de Sorin Cristinel CRISTIAN împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 3 februarie 2009 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători; și de Santiago Quesada, grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 23 septembrie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, dl Sorin Cristinel Cristian, este un resortisant român, născut în 1968 și rezident la Baia Mare. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Gheorghe Cocuța, avocat la Baia Mare. Guvernul român ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: la 12 martie 1999, printr-o rechiziționare a Parchetului în apropierea Tribunalului de Primă Instanță din Baia Mare, reclamantul a fost trimis înapoi în fața Tribunalului de Primă Instanță la data de 1 iulie 1999, prin intermediul avocatului său, dl Cocuța. Trimiterea cauzei la Parchet, pe motiv, în special, că dosarul de urmărire penală nu i-a fost prezentat de către procuror și că cererea sa adresată acestuia din urmă în vederea redeschiderii martorului B.L. rămânea fără răspuns. printr-o hotărâre din 16 septembrie 1999, instanța de primă instanță a acceptat cererea reclamantului și a dispus trimiterea dosarului la Parchet. Prin hotărârea din 21 decembrie 1999, tribunalul departamental din Maramureș, într-o formare de judecată din care făcea parte judecătorul P.M., a primit recursul la Parchet și a retrimis cauza în fața Tribunalului de Primă Instanță instanță. El a considerat că instanța de primă instanță era competentă să interogheze el însuși martorul și că, în momentul în care rechiziționase rechiziționarea, legea nu a fost aplicată procurorului obligația de a prezenta reclamantului dosarul de urmărire penală. Recurentul, care nu a participat la ședința din 21 decembrie 1999, a formulat o cerere în anulare a hotărârii pronunțate la această dată (cu privire la t e n ia in anular ), susținând că a făcut obiectul unei citări periodice în cadrul procedurii de a c ț i un ea . În ș ia de la 4 aprilie 2000, domnul Cocuța, ac ț ionând în numele reclamantului, a recuzat judecătorul P.M., pe motiv că a fost deja pronunțat cu privire la Prin hotărârea din 12 aprilie 2000, Tribunalul, în aceeași formare care includea judecătorul P.M., a respins cererea reclamantului. În ceea ce privește fondul, Tribunalul a amânat cauza la 12 aprilie 2000, data la care aceeași formare de judecată a respins cererea în anulare. Prin hotărârea din 5 octombrie 2001, tribunalul de primă instanță, după examinarea probelor aflate în întreținere și cu descărcare de gestiune, l-a condamnat pe reclamant al șefului loviturilor și rănirilor voluntare la o pedeapsă de patru luni de închisoare cu suspendare și la plata despăgubirilor în beneficiul părților civile. Reclamantul a fost asistat de un avocat la alegerea sa la toate audierile. Reclamantul, cu sprijinul aceluiași avocat, a solicitat să fie achitat, pe motiv că nu a fost responsabil pentru faptele reproșate, și a pus la îndoială aprecierea probelor de către instanță. Printr-o hotărâre din 19 februarie 2002, tribunalul județ din Maramureș a respins apelul reclamantului, reținând că dovezile prezentate în speță, și anume expertiza, declarațiile martorilor și un certificat medical legal, au confirmat că reclamantul a fost responsabil de lovituri și răniri voluntare. La data de 22 februarie 2002, prin intermediul avocatului său, reclamantul s-a ocupat de casarea împotriva acestei hotărâri. La 12 aprilie 2002, a primit citația de a cita până la 9 mai 2002 în procedura de recurs în fața Tribunalului de apel din Cluj. La 30 aprilie 2002, acesta a făcut o cerere scrisă de amânare la curtea de apel, astfel încât să poată angaja un avocat pentru a formula motivele sale de recurs. Potrivit declarațiilor reclamantului, serviciile poștale de curierat rapid au depus cererea sa la grefa instanței de recurs la 8 mai 2002. Această cerere a fost înregistrată la grefa la 9 mai 2002, ora 12:30. Reclamantul nu a prezentat la cinã la 9 mai 2002 și nici un avocat nu a fost dat din oficiu pentru a-l reprezenta. Prin o hotărâre definitivă la 9 mai 2002, instanța de apel a Clujului reține că Reclamantul nu și-a prezentat motivele de recurs în termenul legal și că cererea sa de amânare a fost depusă la dosar după dezbaterea de fond. Ea și-a adresat din oficiu motivele de recurs de ordin public și le-a respins ca fiind vădit nefondate. Concluziile Curții au fost înscrise în registrul grefierului. La 11 iunie 2002, reclamantul, prin intermediul aceluiași avocat, a făcut o cerere de trasabilitate la Poste cu privire la trimiterea scrisorii sale din 30 aprilie 2002. La 25 iunie 2002, Poste a informat avocatul că scrisoarea fusese prezentată la 8 mai 2002, împotriva semnării și a ștampilei tribunalului de apel. GRIFS 1. Invocând art. 6 alin. (1) și (3) din Convenție, reclamantul se plânge, printre altele, de o încălcare a principiului egalității armelor, deoarece procurorul nu i-a prezentat dosarul de urmărire penală. 2. Citând aceleași texte, se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil și dreptul de a se apăra pe sine însuși, deoarece acțiunea din 21 decembrie 1999 a fost judecată în absența sa. 3.Întotdeauna pe baza articolului 6 alineatul (1) din Convenție, el susține că cauza sa nu a fost pronunțată de o instanță imparțială, în în măsura în care același judecător, și anume P.M., a făcut parte din formarea de judecată în cadrul procedurilor de recurs și de contestare în anulare. 4. Pe lângă art. 6 alineatul (3) litera (b) din convenție, acesta se plânge că drepturile la apărare nu au fost respectate de tribunalul de apel, în măsura în care aceasta și-a respins cererea de amânare a angajării unui avocat. Reclamantul invocă mai multe încălcări ale drepturilor sale garantate prin art. 6 alin. (1) și (3) din Convenție. Art. 6 se citește astfel în părțile sale relevante Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Orice persoană acuzată are dreptul în special la (...) să aibă timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale să se apere pe sine însuși sau să aibă la dispoziția unui susținător ales de el și, în cazul în care nu va avea mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției la interogarea sau interogarea martorilor acuzați și obținerea convocarii și interogarea martorilor cu descărcare în masă în aceleași condiții ca și martorii acuzați (...) Grief, obținută din respingerea cererii de amânare Teze a părților Guvernul pune în evidență faptul că cererea de amânare a fost înregistrată la grefa instanței de apel la 9 mai 2002, ora 12:30 și nu la 8 mai, după cum a declarat reclamanta. Cererea sa formulată la Poste după comunicarea acestei informări nu a dus la clarificarea situației de la adresa din 30 aprilie 2002, deoarece Poste a informat Comisia că a păstrat doar 18 luni documentele în arhivele sale. În al doilea rând, argüe din cauza faptului că perioada de patru săptămâni dintre data la care reclamantul a primit citația și cea din arest a fost suficient de lungă pentru a permite reclamantului fie să angajeze un avocat, fie să formuleze și să depună motivele de recurs. În opinia sa, reclamantul nu a furnizat niciun motiv pentru care nu ar fi putut acționa în acest termen. Guvernul obiectează în cele din urmă că instanța nu a declarat acțiunea inadmisibilă, dar a respins ca nefondată după examinarea motivelor care puteau fi invocate din oficiu. În ceea ce îl privește, reclamantul subliniază că cererea sa de amânare a procedurii a ajuns la grefa din 8 mai 2002, astfel cum rezultă din informațiile furnizate de Oficiul Poștei și că, prin urmare, faptul că formarea instanței nu a avut cunoștință la timp de această cerere nu îi este atribuită. El susține, de asemenea, că practica instanței judecătorești fiind aceea de a pronunța deciziile la ora 14:00, cererea sa ar fi trebuit să ajungă la judecători înainte, pentru a fi luată în considerare în decizia lor. Aprecierea Curții Deoarece cerințele de la alineatul (3) din art. 6 reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat prin alineatul (6) 1, Curtea va examina cauza invocată de reclamant în langul acestor două texte combinate (Doorson c. Țările de Jos, 26 martie 1996, § 66, Repertoriu al hotărârilor și deciziilor 1996 II). Aceasta ia act de faptul că reclamantul este prevăzut în cassation la 22 februarie 2002, a primit citatul de citat la 12 aprilie 2002 pentru ședința din 9 mai 2002 și-a trimis cererea de amânare pentru a angaja un avocat, la 30 aprilie 2002. Cu toate acestea, el nu este prezentat la tribunal la 9 mai și nici nu a trimis motivele recursului la timp. În plus, nu reiese din documentele dosarului pe care a încercat să contacteze Curtea prin telefon. Având în vedere că reclamantul și-a prezentat cererea de amânare cu întârziere, Curtea consideră că ar fi trebuit să fie mai atent și să se prezinte la ședința din 9 mai sau să încerce să ia legătura cu instanța pentru a se asigura că aceasta din urmă era conștientă de cererea sa. În plus, în cazul în care reclamantul ar fi fost prezent la această audiere, acesta ar fi putut să-și dezvolte motivele de recurs și să evite ca instana să soluioneze cauza fără a-și cunoaște poziia. O astfel de diligenă ar fi fost cu atât mai de dorit cu cât amânarea, în situaia concretă a reclamantului, nu este acordată automat în conformitate cu legea românească. Prin urmare, prin decizia de a nu se prezenta la tribunal la 9 mai 2002, reclamantul și-a asumat riscul de a-și vedea cauza judecată fără ca instanța să fie în posesia atât a cererii sale de amânare, cât și a motivelor sale de recurs. Cu toate acestea, acesta nu a furnizat, nici instanei de apel, nici acestei Curi o orice explicație cu privire la o posibilă împiedicare a prezentării în instanță sau a trimiterii motivelor menționate în termenele prevăzute. Curtea arată, de asemenea, că, de la începutul procedurii, reclamantul a fost reprezentat de același avocat, care a depus, de asemenea, cererea de acțiune, a făcut, după respingerea acțiunii, demersurile la poștă și îl reprezintă în prezent pe reclamant în fața Curții. Or, în aceste condiții, chiar presupunând că avocatul nu îl reprezenta pe reclamant între data depunerii cererii de recurs și cea a plângerii la Poste, este dificil de înțeles de ce acesta din urmă nu l-ar fi sfătuit atât pe solicitant să respecte termenele pentru prezentarea motivelor căii de atac la timp, cât și să se prezinte la ședința din 9 mai 2002. Această defecțiune, în conformitate cu standardele procedurale privind participarea la audieri și motivația recursului, nu sunt imputabile statului. În plus, cererea de amânare nu oferă nici o precizare cu privire la motivele unei eventuale împiedicari a reclamantului de a angaja la timp un avocat sau cu atât mai puțin să se prezinte personal la ședința celui de 9 mai, precizie care ar fi permis atât instanțelor interne, cât și Curții să verifice relevanța cererii de amânare. Curtea arată, de asemenea, că reclamantul nu a solicitat anularea hotărârii din 9 mai 2002 (constanța în anulă) ) pentru a pune sub semnul întrebării data la care cererea de amânare a fost primită judecătorilor, invocând, eventual, falsa înscriere în registrele grefierului cu privire la data și la ora la care cererea a fost înaintată, sau falsul notelor luate de grefier în temeiul articolului 304 din Codul de procedură penală, în cursul ședinței din 9 mai. Reclamantul nu a făcut astfel nici în fața instanțelor interne, nici în fața Curții dovada că cererea de amânare a fost primită la 8 mai. Curtea consideră că o simplă scrisoare din partea Poste, fără nicio dovadă care să susțină afirmațiile cu privire la data predării scrisorii la grefă, nu poate fi considerată suficientă pentru a ridica o îndoială cu privire la realitatea înregistrărilor din registrele instanței judecătorești și pentru a impune în consecință guvernului sarcina de a dovedi data la care a fost depusă cererea de amânare ( Galstyan c. Armenia, n 26986/03, § 76, 15 noiembrie 2007). Curtea constată, de asemenea, că instanța de judecată nu a declarat acțiunea reclamantului inadmisibilă pentru absența motivării, ci a examinat motivele invocate din oficiu. În plus, în ceea ce privește recursul introdus numai de solicitant, situația acestuia nu putea fi agravată de decizia instanței de apel. Or, ținând seama de faptul că modul în care art. 6 trebuie să se aplice procedurilor de apel și de Casație depinde de particularitățile acestor proceduri (Kudła Polonia [GC], n 30210/96, § 122, CEDH 2000 XI), Curtea consideră că, în cazul de față, nu există niciun indice de origine în modul în care instanța de apel a examinat acțiunea, având în vedere, de asemenea, lipsa de diligență a reclamantului pentru a respecta termenele stabilite și pentru a se prezenta în instanță. În consecință, acest aspect este în mod evident nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. În ceea ce privește celelalte motive care se referă la afirmațiile reclamantului cu privire la principiul egalității armelor, având în vedere că procurorul nu i-a prezentat dosarul de urmărire penală, Curtea constată că, deși art. 6 alineatul (1) din Convenție care garantează dreptul persoanei acuzate de a fi informată cu privire la cauza acuzării (adică faptele materiale care sunt puse în sarcina sa și pe care se bazează acuzația) și la calificarea juridică dată acestor fapte, acest articol nu impune nicio formă specială în ceea ce privește modul în care pârâtul trebuie informat (Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, §§ 51-54, CEDO 1999 Drassich c. Italia , n 25575/04, § 34, 11 decembrie 2007 ; și Zaicevs c. Letonia , n 65022/01 , § 44, CEDH 2007 ... (extracturi) . Or, Curtea constată că, deși procurorul nu a prezentat în mod oficial reclamantului și avocatului său dosarul de urmărire penală, acestea au putut consulta în mod liber documentele dosarului în timpul procedura în fața instanțelor, după cum reiese din faptul că nu au reiterat acest aspect în cursul procedurii pe fond sau în recursurile la recurs și recursurile la recurs. În plus, din hotărârile pronunțate în speță rezultă că reclamantul și-a putut prezenta apărarea și a prezentat dovezi, care au fost luate în considerare de instanțele judecătorești care acționează pe fondul cauzei atât în primul rând cât și în recurs (a se vedea, mutatis mutandis Galstyan, citată anterior, §; și Foucher c., 18 martie 1997, §§ 34-38, Rec., 1997 II). Prin urmare, acest aspect este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În ceea ce privește faptul că acțiunea din 21 decembrie 1999 a fost pronunțată în lipsa reclamantului, Curtea constată că acțiunea a vizat numai chestiuni de drept și că, după pronunțarea hotărârii din aceeași zi, dosarul a fost prezentat Tribunalului de Primă Instanță și procedura a continuat, reclamantul și avocatul său având posibilitatea de a-și exprima poziția și de a prezenta dovezi cu descărcare de gestiune care au fost luate în considerare de instanțe (a se vedea, mutatis mutandis Kudła, citată anterior, § 122. Prin urmare, rezultă că această cauză este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Curtea constată, în sfârșit, că judecătorul P.M., suspectat de recurentul de lipsă de culpabilitate, nu a fost chemat să se pronunțe cu privire la răspunderea reclamantului, având numai să soluționeze probleme de procedură. Prin urmare, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevell, președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

36646/02

présentée par Sorin Cristinel CRISTIAN

contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 3 février 2009 en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Elisabet Fura-Sandström,

Corneliu Bîrsan,

Boštjan M. Zupančič,

Alvina Gyulumyan,

Egbert Myjer,

Luis López Guerra,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 23 septembre 2002,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Sorin Cristinel Cristian, est un ressortissant roumain, né en 1968 et résidant à Baia Mare. Il est représenté devant la Cour par M

e

Gheorghe Cocuța, avocat à Baia Mare. Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Răzvan

‑

Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 12 mars 1999, par un réquisitoire du parquet près le tribunal de première instance de Baia Mare, le requérant fut renvoyé en jugement du chef de coups et blessures volontaires. Le 1

er

juillet 1999, par le biais de M

e

Cocuța, son avocat, il demanda au tribunal de première instance le

renvoi de l’affaire au parquet, au motif, notamment, que le dossier de poursuite pénale ne lui avait pas été présenté par le procureur et que sa

demande adressée à ce dernier en vue d’interroger à nouveau le témoin B.L. était restée sans réponse.

Par un jugement du 16 septembre 1999, le tribunal de première instance fit droit à la demande du requérant et ordonna le renvoi du dossier au parquet.

Le parquet se pourvut en cassation contre ce jugement. Par un arrêt du 21

décembre 1999, le tribunal départemental de Maramureș, dans une

formation de jugement dont faisait partie le juge P.M., fit droit au recours du parquet et renvoya l’affaire devant le tribunal de première

instance. Il jugea que le tribunal de première instance était compétent pour interroger lui-même le témoin et qu’au moment où le réquisitoire avait été dressé, la loi n’imposait pas au procureur l’obligation de présenter le dossier de poursuite pénale au requérant.

Le requérant, qui n’avait pas participé à l’audience du 21 décembre 1999, forma une demande en annulation de l’arrêt rendu à cette date (

contestație în anulare

), en faisant valoir qu’il n’avait pas été régulièrement cité dans la

procédure de recours.

Lors de l’audience du 4 avril 2000, M

e

Cocuța, agissant au nom du requérant, récusa le juge P.M., au motif qu’il s’était déjà prononcé sur la

légalité de la procédure en recours. Par un arrêt avant dire droit du même

jour, le tribunal, dans la même formation qui incluait le juge P.M., rejeta la demande du requérant. Quant au fond, il ajourna l’affaire au 12

avril 2000, date à laquelle la même formation de jugement rejeta la

demande en annulation.

Par un jugement du 5 octobre 2001, le tribunal de première instance, après avoir examiné les preuves à charge et à décharge, condamna le

requérant du chef de coups et blessures volontaires à une peine de quatre

mois d’emprisonnement avec sursis et au versement de dommages

‑

intérêts au bénéfice des parties civiles. Le requérant était assisté d’un avocat de son choix à toutes les audiences.

Le requérant, avec l’assistance du même avocat, interjeta appel, en demandant son acquittement, au motif qu’il n’était pas responsable des faits reprochés, et en contestant l’appréciation des preuves par le tribunal.

Par un arrêt du 19 février 2002, le tribunal départemental de Maramureș rejeta l’appel du requérant. Il retint que les preuves fournies en l’espèce, à savoir une expertise, les déclarations des témoins et un certificat médico

‑

légal, confirmaient que le requérant était responsable de coups et blessures volontaires.

Le 22 février 2002, par l’intermédiaire de son avocat, le requérant se pourvut en cassation contre cet arrêt.

Le 12 avril 2002, il reçut la citation à comparaître pour le 9 mai 2002 dans la procédure de recours devant la cour d’appel de Cluj.

Le 30 avril 2002, il fit une demande écrite d’ajournement auprès de la

cour d’appel afin de pouvoir engager un avocat pour formuler ses motifs de recours.

Selon les dires du requérant, les services postaux de courrier rapide déposèrent sa demande au greffe de la cour d’appel le 8 mai 2002. Cette

demande fut enregistrée au greffe le 9 mai 2002, à 12h30.

Le requérant ne se présenta pas à l’audience du 9 mai 2002 et aucun avocat ne fut commis d’office pour le représenter.

Par un arrêt définitif du 9 mai 2002, la cour d’appel de Cluj retint que le

requérant n’avait pas présenté ses motifs de recours dans le délai légal et que sa demande d’ajournement avait été déposée au dossier après le débat au fond. Elle souleva d’office les motifs de recours d’ordre public et les

rejeta comme manifestement mal fondés. Les conclusions de la cour furent inscrites dans le registre du greffier.

Le 11 juin 2002, le requérant, par l’intermédiaire du même avocat, fit une

demande de traçabilité auprès de la Poste concernant l’acheminement de son courrier du 30 avril 2002.

Le 25 juin 2002, la Poste informa l’avocat que la lettre avait été remise, le 8 mai 2002, contre la signature et le tampon de la cour d’appel.

GRIEFS

procureur ne lui a pas présenté le dossier de poursuite pénale.

procès équitable et du droit de se défendre lui-même en raison de ce que le recours du 21 décembre 1999 a été jugé en son absence.

allègue que sa cause n’a pas été tranchée par un tribunal impartial, dans la

mesure où le même juge, à savoir P.M., a fait partie de la formation de jugement lors des procédures de recours et de contestation en annulation.

avocat.

EN DROIT

Le requérant invoque plusieurs violations de ses droits garantis par l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention.

L’article 6 se lit ainsi dans ses parties pertinentes

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

(...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

(...)

b)

disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense

;

c)

se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il

n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent

;

d)

interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge

;

(...)

»

A.

Grief tiré du rejet de la demande d’ajournement

1.

Thèses des parties

Le Gouvernement met en avant le fait que la demande d’ajournement a été enregistrée au greffe de la cour d’appel le 9 mai 2002 à 12h30 et non le

8 mai, comme l’allègue le requérant. Sa demande formulée auprès de la

Poste après la communication de cette requête n’a pas abouti à la

clarification de la situation de l’envoi du 30 avril 2002, car la Poste a informé le Gouvernement qu’elle ne gardait que pendant 18 mois les documents dans ses archives.

Il argüe ensuite du fait que le délai de quatre semaines entre la date à laquelle le requérant a reçu la citation et celle de l’audience, a été suffisamment long pour permettre au requérant, soit d’engager un avocat, soit de formuler et déposer les motifs de recours. A son avis, le requérant n’a fourni aucun motif pour lequel il n’avait pu agir dans ce délai.

Le Gouvernement objecte enfin que la cour d’appel n’a pas déclaré le

recours irrecevable, mais l’a rejeté comme mal fondé après avoir procédé à l’examen des motifs qui pouvaient être soulevés d’office.

Le requérant, quant à lui, souligne que sa demande d’ajournement est arrivée au greffe le 8 mai 2002, tel qu’il résulte des informations fournies par le bureau de la Poste, et que, dès lors, le fait que la formation de jugement n’ait pas eu connaissance à temps de cette demande ne lui est pas imputable.

Il fait aussi valoir que la pratique de la cour d’appel étant de prononcer les décisions à 14 heures, sa demande aurait dû parvenir au juges avant, afin d’être prise en compte dans leur décision.

2.

Appréciation de la Cour

Comme les exigences du paragraphe 3 de l’article 6 représentent des

aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti par le

paragraphe

1, la Cour examinera le grief soulevé par le requérant sous l’angle de ces deux textes combinés (

Doorson c. Pays-Bas

, 26

mars 1996, §

66,

Recueil des arrêts et décisions

1996

‑

II).

Elle note que le requérant s’est pourvu en cassation le 22

février 2002, a reçu la citation à comparaître le 12 avril 2002 pour l’audience du 9

mai

2002 et a envoyé sa demande d’ajournement pour engager un avocat, le 30

avril 2002. Pourtant, il ne s’est pas présenté à l’audience du 9 mai ni n’a envoyé les motifs de recours à temps. Par ailleurs, il ne ressort pas des

pièces du dossier qu’il ait tenté de contacter la cour par téléphone.

Etant donné que le requérant a transmis sa demande d’ajournement tardivement, la Cour estime qu’il aurait dû se montrer plus diligent et se présenter à l’audience du 9 mai ou tenter de se mettre en contact avec la

cour afin de s’assurer que cette dernière était au courant de sa demande. En outre, si le requérant avait été présent à cette audience, il aurait pu développer ses motifs de recours et éviter que la cour examine l’affaire sans connaître sa position. Une telle diligence aurait été d’autant plus souhaitable que l’ajournement, dans la situation concrète du requérant, n’est pas automatiquement octroyé selon la loi roumaine.

Dès lors, en décidant de ne pas se présenter à l’audience du 9 mai 2002, le requérant a pris le risque de voir sa cause jugée sans que la cour ne soit en possession à la fois de sa demande d’ajournement et de ses motifs de recours. Pourtant, il n’a fourni, ni à la cour d’appel ni à cette Cour, une

explication quelconque sur un éventuel empêchement de se présenter à l’audience ou d’envoyer lesdits motifs dans les délais prescrits.

La Cour relève aussi que dès le début de la procédure, le requérant a été représenté par le même avocat, lequel a également introduit la demande de

recours, a fait, après le rejet du recours, les démarches auprès de la Poste et représente actuellement le requérant devant la Cour.

Or, dans ces conditions, à supposer même que l’avocat n’ait pas représenté le requérant entre la date du dépôt de demande de recours et celle de la réclamation auprès de la Poste, il est difficile de comprendre pourquoi celui-ci n’aurait pas conseillé au requérant aussi bien de respecter les délais pour présenter les motifs de recours à temps que de se présenter à l’audience du 9 mai 2002.

Cette défaillance dans le respect des normes procédurales concernant la

participation aux audiences et la motivation du recours ne sont pas imputables à l’Etat.

De surcroît, la demande d’ajournement n’offre aucune précision quant aux motifs d’un éventuel empêchement du requérant d’engager à temps un

avocat ou encore moins de se présenter personnellement à l’audience du 9

mai, précision qui aurait permis, à la fois aux juridictions internes et à la

Cour, de vérifier la pertinence de la demande d’ajournement.

La Cour relève en outre que le requérant n’a pas demandé l’annulation de l’arrêt du 9 mai 2002 (

contestație în anulare

) afin de remettre en question la date à laquelle la demande d’ajournement était parvenue aux juges, invoquant, éventuellement le faux des inscriptions dans les registres du greffier quant à la date et à l’heure de l’arrivée de cette demande, ou le faux des notes prises par le greffier en vertu de l’article 304 du code de procédure pénale, pendant l’audience du 9 mai.

Le requérant n’a fait, ainsi, ni devant les juridictions internes ni devant la

Cour, la preuve que la demande d’ajournement est arrivée le 8 mai. La Cour estime qu’une simple lettre de la part de la Poste, sans aucune preuve pour appuyer les affirmations quant à la date de la remise de la lettre au greffe, ne peut être considérée comme suffisante pour soulever un doute sur la réalité des enregistrements dans les registres de la cour d’appel et pour imposer en conséquence au Gouvernement la charge de prouver la date de l’arrivée de la demande d’ajournement (

Galstyan c. Arménie

, n

o

26986/03, §

76, 15

novembre 2007).

La Cour note aussi que la cour d’appel n’a pas déclaré le recours du requérant irrecevable pour absence de motivation, mais a procédé à l’examen des motifs soulevés d’office. De plus, s’agissant d’un pourvoi en recours introduit uniquement par le requérant, la situation de celui-ci ne pouvait être aggravée par la décision de la cour d’appel. Or, en gardant à l’esprit le fait que la manière dont l’article 6 doit s’appliquer aux procédures d’appel et de cassation dépend des particularités de ces procédures (

Kudła

c.

Pologne

[GC], n

o

30210/96, §

122, CEDH 2000

‑

XI), la Cour estime qu’il n’existe en l’espèce aucun indice d’iniquité dans la manière dont la cour d’appel a examiné le recours, compte tenu également du manque de diligence du requérant pour respecter les délais fixés et pour se présenter à l’audience.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

B.

Sur les autres griefs

S’agissant des allégations du requérant quant à l’atteinte au principe de l’égalité des armes en raison du fait que le procureur ne lui a pas présenté le

dossier de poursuite pénale, la Cour note que, bien que l’article 6 § 1 de la

Convention garantisse le droit de l’accusé d’être informé de la cause de l’accusation (c’est-à-dire des faits matériels qui sont mis à sa charge et sur lesquels se fonde l’accusation) et de la qualification juridique donnée à ces faits, cet article n’impose aucune forme particulière quant à la manière dont l’accusé doit être informé (

Pélissier et Sassi c. France

[GC], n

o

25444/94, §§

51-54, CEDH 1999

‑

II

;

Drassich c. Italie

, n

o

25575/04, §

34, 11

décembre 2007

; et

Zaicevs c. Lettonie

, n

o

65022/01, §

44, CEDH

2007

‑

... (extraits)).

Or, la Cour note que, bien que le procureur n’ait pas présenté formellement au requérant et à son avocat le dossier de poursuite pénale, ceux-ci ont pu librement consulter les pièces du dossier pendant la

procédure devant les juridictions, comme le montre le fait qu’ils n’ont pas réitéré ce grief pendant la procédure sur le fond ou dans leurs pourvois en appel et recours. De surcroît, il ressort des décisions rendues en l’espèce que le requérant a pu présenter sa défense et présenter des preuves, lesquelles ont été prises en compte par les juridictions statuant sur le fond de l’affaire aussi bien en premier degré qu’en appel (voir,

mutatis mutandis

,

Galstyan

, précité, §

84

; et

Foucher c. France

, 18 mars 1997, §§

34-38,

Recueil

1997

‑

II).

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Quant au fait que le recours du 21 décembre 1999 a été jugé en l’absence du requérant, la Cour note que le recours ne visait que des questions de droit et qu’après l’arrêt rendu le même jour, le dossier a été remis au tribunal de première instance et la procédure a continué, le requérant et son avocat ayant l’occasion d’exprimer leur position et de présenter des preuves à décharge qui ont été prises en compte par les juridictions (voir,

mutatis

mutandis

,

Kudła

, précité, § 122).

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

La Cour constate, enfin, que le juge P.M., soupçonné par le requérant de manque d’impartialité, n’a pas été appelé à se prononcer sur la

responsabilité du requérant, ayant uniquement à trancher des questions de procédure.

Il s’ensuit que ce grief est également manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président