AFFAIRE D'APOLITO c. ITALIE

AFFAIRE D'APOLITO c. ITALIE (CtEDO, 2009)

A DOUA SECȚIUNE PRIVIND D Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, judges, și Sally Dolle, graffière de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 17 februarie 2009, se pronunță că, adoptat la această dată procedural A la originea cauzei se află o cerere (n 33226/05) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Filomeno D La 7 septembrie 2005, a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăilor fundamentale (inclusiv Convenia privind drepturile omului). Reclamantul este reprezentat de domnul G. Romano, P. Genito și C. Guerrieo, avocai la Benevent. Guvernul italian ( Spatafora și co-agenții săi, dnii Esposito și F. Crisafolli, precum și de co-adjunctul său, dl Lettieri. La 13 iulie 2007, președintele secțiunii a decis să comunice obiecțiile prevăzute la art. 6 alin. (1), (8) și (13) din Convenția guvernului. După cum permite art. 29 alin. se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA L Acestea 1. Procedura de faliment Reclamantul s-a născut în 1949 și își are reședința în Sirignano (Avellino). printr-o hotărâre depusă la 3 ianuarie 1996, tribunalul dalvellino a declarat falimentul personal al reclamantului, exercitând o activitate de vânzare a mobilei. În urma acestei declarații, reclamantul a fost supus unei serii de decădere personală și patrimonială, cum ar fi limitarea dreptului său la corespondență, a bunurilor și a libertății sale de circulație, în conformitate cu articolele 48, 42 și 49 din Decretul regal nr 267 din 16 martie 1942, (denumită în continuare "legea privind falimentul") și la limitarea dreptului său de vot. La o dată care nu a fost precizată după declarația de faliment, grefa instanței a înscris numele reclamantului în registrul celor care au suferit un accident, în sensul art. 50 din Legea privind falimentul. Din cauza acestei înscrieri, reclamantul a fost supus automat unei serii de alte incapacități personale reglementate de legislația specială (a se vedea Italia 77955/01, § 54, 23 martie 2006). Spre deosebire de incapacitățile care derivă din declarația de faliment (care se încheie cu încheierea procedurii), incapacitatea care rezultă din înscrierea în registru a numelui celui ratat nu mai are loc decât după obținerea anulării acestei înscrieri. Această anulare are loc odată cu reabilitarea civilă, care, dincolo de ipotezele de plată integrală a creanțelor și de executare legală a concordatului de faliment, nu poate fi solicitată decât de către cel care a dat dovadă de o bună conduită efectivă și constantă, timp de cel puțin cinci ani de la încheierea procedurii (art. 143 din Legea privind falimentul). La 12 februarie 1996, reclamantul a formulat o opoziție în fața instanței din Davellino pentru a obține revocarea declarației sale de faliment. 11. Prin intermediul unei hotărâri depuse la 17 martie 2005, instanța a acceptat cererea reclamantului și-a revocat declarația de faliment. 2. Procedura introdusă în conformitate cu legea Pinto 12. La 9 septembrie 2005, reclamantul sesizează instanța de apel din Roma pentru a se plânge de durata procedurii de faliment. 13. printr-o decizie depusă la 19 decembrie 2006, instanța de apel a dat dreptul la cererea reclamantului și i-a alocat 3 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit. II. UL INTERNE PERTINENT14 Dreptul intern relevant este descris în Hotărârea Campagnano c. Italia (citată la §§ 19-22), Albanese c. Italia 77924/01, § 23-26, 23 martie 2006) și Vitiello c. Italia 77962/01, § 17-20, 23 martie 2006). ÎN DREPT 15. Invocând articolele 8 și 10 din Convenție, 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său de a-și respecta corespondența și libertatea de exprimare, de dreptul său la respectarea bunurilor și a libertății sale de circulație, în special din cauza duratei procedurii. Guvernul contestă această teză. În ceea ce privește aceste obiecțiuni, Curtea consideră că reclamantul ar fi putut să se aplice în mod eficient în casare în conformitate cu Legea Pinto (a se vedea Sgattoni c. Italia 77131/01, Hotărârea din 15 septembrie 2005, § 48). Prin urmare, Comisia constată că această parte a cererii este inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție (a se vedea, printre multe altele, Albanese c. Italia, citată anterior, § 38 și 39, Martellacci c. Italia, n 33347/02, §§ 32-40, 28 septembrie 2006). 16. Invocând art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul se plânge de limitarea dreptului său de vot ca urmare a eșecului său. În acest sens, Curtea constată că pierderea drepturilor electorale ca urmare a falimentului nu poate depăși cinci ani de la data hotărârii de declarare a falimentului. Or, având în vedere că hotărârea a fost depusă la 3 ianuarie 1996, reclamantul ar fi trebuit să-și prezinte cauza până la 3 iulie 2001, având în vedere, de asemenea, termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. Cererea a fost introdusă la 7 septembrie 2005, Curtea consideră că acest motiv este întârziat și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și cu art. 4 din convenție. 17. Invocând art. 8 din Convenție, sub aspectul dreptului la respectarea vieții private și de familie, reclamantul se plânge, de asemenea, de incapacitatea care decurge din înscrierea numelui său în registrul celor care au suferit un accident și de faptul că, în conformitate cu art. 143 din Legea privind falimentul, reabilitarea, care pune capăt acestor incapacități, nu poate fi solicitată decât la cinci ani de la încheierea procedurii. Guvernul contestă aceste afirmații și consideră că, având în vedere că hotărârea de revocare are efect retroactiv, incapacitatea personală de a deriva de la înscrierea numelui celui ratat în registrul celor faliți este ștearsă cu efect ex tunc, cum ar fi dacă acestea ar fi existat vreodată. În ceea ce privește partea din acest litigiu referitoare la dreptul la respectarea vieții de familie, Curtea constată că reclamantul a omis să-l lataieze și decide să-l respingă pentru neatenție vădită de temei în conformitate cu: art. 35 § 3 și art. 4 din Convenție. În ceea ce privește restul cauzei referitoare la dreptul la respectarea vieții private, Curtea arată mai întâi că, potrivit jurisprudenței Curții de Casație (hotărârea nr. 7937 din 1990), revocarea falimentului nu are niciun efect asupra incapacității de a deriva de la înscrierea numelui celui ratat în registrul celor faliți, care nu mai are legătură decât cu înregistrarea respectivă. Această ștergere are loc împreună cu hotărârea de reabilitare (a se vedea Pernici c. Italia, n 20662/02, § 15, 24 mai 2006). În continuare, Comisia constată că acest aspect nu se confruntă cu niciunul dintre motivele de la art. 35 alin. (4) din Convenție și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. 18. În ceea ce privește fondul, Curtea constată că a tratat deja cazuri similare celor din speță și a constatat încălcarea articolului 8 din Convenție, dat fiind că o astfel de ingerință nu era necesară într-o societate democratică, în sensul articolului 8 alineatul (2) din Convenție (a se vedea, printre altele, Campagnano c. Italia, citată anterior, §§ 50-66, Albanese c. Italia , citată anterior, §§ 50-66 și Vitiello c. Italia , citată anterior, §§ 44-62. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că . ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu dispune de o acțiune efectivă pentru a se plânge de incapacitatea sa de-a lungul întregii proceduri de faliment. În al doilea rând, în ceea ce privește partea plângerii referitoare la limitarea prelungită a dreptului la respectarea bunurilor (art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție), a corespondenței (articolele 8 și 10 din convenție) și a libertății de circulație a reclamantului (art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție), Curtea reamintește că a concluzionat mai sus în lacu-nă cu privire la aceste obiecții; prin urmare, Curtea consideră că, fără a se aduce atingere unor obiecții reprobabile în temeiul Convenției, această parte a iar art. 13 din Convenție trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. În ceea ce privește partea care privește lipsa unei căi de atac efective pentru a se plânge de incapacitatea personală care derivă din înscrierea numelui celui ratat în registrul celor care au suferit și care perseverează până la momentul reabilitării civile, Curtea constată că această cauză nu se confruntă cu niciunul dintre motivele de imputare prevăzute la art. 35 alineatul (4) din convenție. 20. În ceea ce privește fondul, Curtea arată că a tratat deja cazuri similare celor din speță și a constatat încălcarea articolului 13 din convenție (a se vedea, printre multe altele, Bottaro c. Italia, citată anterior, §§ 41-46 și Campagnano c. Italia, citată anterior, §§ 67-77). Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Prin urmare, Curtea concluzionează că Õ a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție. 21. În observațiile sale ca răspuns la observațiile guvernului, recurentul, invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, se plânge pentru prima dată de lungimea procedurii de faliment. Curtea constată că această cauză, introdusă după comunicarea cererii guvernului pârât, nu constituie un aspect al obiecțiunilor asupra cărora părțile și-au schimbat observațiile (a se vedea Gallucci c. Italia , n 10756/02, §§ 55-57, 12 iunie 2007, Piryanik c. Ucraina , n 75788/01, §§ 19-20, 19 aprilie 2005 și Nuray șen c. Turcia (n , n 25354/94, § 199-200, 30 martie 2004). Având în vedere aceste considerații, în această etapă a procedurii, Curtea consideră că nu are loc o examinare separată a acestui aspect. 22. În cele din urmă, în ceea ce privește aplicarea articolului 41 din Convenție, reclamantul solicită 6 000 EUR (EUR) ca despăgubire morală, precum și 15 651,78 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. încălcarea care figurează în prezenta hotărâre oferă în sine o satisfacție echitabilă suficientă. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR și acordul acordat reclamantului, însoțit de dobânzi cu o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile formulate în temeiul articolului 8 din convenție (cu privire la dreptul la respectarea vieții private) și al articolului 13 din convenție (cu privire la lipsa unei căi de atac pentru a se plânge de incompetențele personale care derivă din înscrierea numelui celui ratat în registrul celor care nu au reușit) și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenția spune că a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenție A declarat că constatările de încălcare care figurează în prezenta hotărâre oferă ele însele o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A declarat că nu este necesar să se ia în considerare ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 10 martie 2009, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și art. 3 din Regulamentul de procedură. Dolle F. Tulkens Grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

D’APOLITO c. ITALIE

(Requête n

o

33226/05)

ARRÊT

STRASBOURG

10 mars 2009

DÉFINITIF

10/06/2009

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire D’Apolito c. Italie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

President,

Ireneu Cabral Barreto,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Nona Tsotsoria,

judges,

et de Sally Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 17 février 2009,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

33226/05) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Filomeno D’Apolito («

le requérant

»), a saisi la Cour le 7

septembre

2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

es

G. Romano, P. Genito et C.

Guerriero, avocats à Bénévent. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») a été représenté successivement par ses agents, MM.

I.M.

Braguglia et R.

Adam et M

me

E.

Spatafora, et ses coagents, MM.

V.

Esposito et F.

Crisafulli, ainsi que par son coagent adjoint, M.

N.

Lettieri.

3.

Le 13 juillet 2007, le président de la deuxième section a décidé de communiquer les griefs tirés des articles 6 § 1, 8 et 13 de la Convention au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention,

il a en outre été

décidé que

la Chambre

se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1949 et réside à Sirignano (Avellino).

5.

Par un jugement déposé le 3 janvier 1996, le tribunal d’Avellino déclara la faillite personnelle du requérant, exerçant une activité de vente de meubles.

6.

A la suite de cette déclaration, le requérant fut soumis à une série d’incapacités personnelles et patrimoniales, telles que la limitation de son droit à la correspondance, de ses biens et de sa liberté de circulation, conformément aux article 48, 42 et 49 du décret royal n

o

267 du 16

mars

1942 (ci-après «

la loi sur la faillite

») ainsi qu’à la limitation de son droit de vote.

7.

A une date non précisée postérieure à la déclaration de faillite, le greffe du tribunal inscrivit le nom du requérant dans le registre des faillis, au sens de l’article 50 de la loi sur la faillite. En raison de cette inscription, le requérant fut soumis automatiquement à une série d’autres incapacités personnelles réglementées par la législation spéciale (voir

Campagnano c.

Italie

,

n

o

77955/01,

mars 2006).

8.

A la différence des incapacités dérivant de la déclaration de faillite (qui se terminent avec la clôture de la procédure), les incapacités découlant de l’inscription du nom du failli dans le registre ne cessent qu’une fois obtenue l’annulation de cette inscription.

9.

Cette annulation a lieu avec la réhabilitation civile, laquelle, au-delà des hypothèses de paiement intégral des créances et d’exécution régulière du concordat de faillite, ne peut être demandée que par le failli ayant fait preuve d’une «

bonne conduite effective et constante

» pendant au moins cinq ans à compter de la clôture de la procédure (article 143 de la loi sur la faillite).

10.

Le 12 février 1996, le requérant fit opposition devant le tribunal d’Avellino afin d’obtenir la révocation de sa déclaration de faillite.

11.

Par un jugement déposé le 17 mars 2005, le tribunal fit droit à la demande du requérant et révoqua sa déclaration de faillite.

12.

Le 9 septembre 2005, le requérant saisit la cour d’appel de Rome pour se plaindre de la durée de la procédure de faillite.

13.

Par une décision déposée le 19 décembre 2006, la cour d’appel fit droit à la demande du requérant et lui alloua 3

000 euros pour le dommage moral subi.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

14.

Le droit interne pertinent est décrit dans les arrêts

Campagnano c.

Italie

(précité, §§ 19-22),

Albanese c. Italie

(n

o

77924/01, §§ 23-26, 23

mars 2006) et

Vitiello c. Italie

(n

o

77962/01, §§

17-20, 23 mars 2006).

EN DROIT

15.

Invoquant les articles 8 et 10 de la Convention, 1 du Protocole n

o

1 à la Convention et 2 du Protocole n

o

4 à la Convention, le requérant se plaint de la violation de son droit au respect de sa correspondance et de sa liberté d’expression, de son droit au respect des biens et de sa liberté de circulation, notamment en raison de la durée de la procédure.

Le Gouvernement conteste cette thèse.

En ce qui concerne ces griefs, la Cour considère que le requérant aurait pu efficacement se pourvoir en cassation conformément à la loi Pinto (voir

Sgattoni c. Italie

,

n

o

77131/01, arrêt du 15

septembre 2005, §

48). Elle constate donc que cette partie de la requête est irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres,

Albanese

c. Italie

, précité, §§

38 et 39,

Martellacci c. Italie

, n

o

33447/02, §§

32-40, 28 septembre 2006).

16.

Invoquant l’article 3 du Protocole n

o

1 à la Convention, le requérant se plaint de la limitation de son droit de vote suite à sa mise en faillite.

Le Gouvernement s’oppose à ces arguments.

La Cour note que la perte des droits électoraux suite à la mise en faillite ne peut pas excéder cinq ans à partir de la date du jugement déclarant la faillite. Or, ce jugement ayant été déposé le 3 janvier 1996, le requérant aurait dû introduire son grief au plus tard le 3 juillet 2001, compte tenu aussi du délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 de la Convention. La requête ayant été introduite le 7 septembre 2005, la Cour considère que ce grief est tardif et doit être rejeté conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

17.

Invoquant l’article 8 de la Convention, sous l’angle du droit au respect de la vie privée et familiale, le requérant se plaint également des incapacités dérivant de l’inscription de son nom dans le registre des faillis et du fait que, selon l’article 143 de la loi sur la faillite, la réhabilitation, qui met fin à ces incapacités, ne peut être demandée que cinq ans après la clôture de la procédure.

Le Gouvernement conteste ces allégations et considère que, le jugement de révocation ayant effet rétroactif, les incapacités personnelles dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre des faillis sont effacées avec effet

ex tunc

, telles que si elles n’avaient jamais existé.

Quant à la partie de ce grief portant sur le droit au respect de la vie familiale, la Cour note que le requérant a omis de l’étayer et décide de le rejeter pour défaut manifeste de fondement selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Quant au restant du grief portant sur le droit au respect de la vie privée, la Cour relève d’abord que, selon la jurisprudence de la Cour de cassation (arrêt n

o

7937 de 1990), la révocation de la faillite n’a aucun effet sur les incapacités dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre des faillis, lesquelles ne cessent qu’avec l’effacement de ladite inscription. Cet effacement a lieu avec le jugement de réhabilitation (voir

Pernici c.

Italie

, n

o

20662/02, § 15, 24 mai 2006).

Elle constate ensuite que ce grief ne se heurte à aucun des motifs d’irrecevabilité inscrits à l’article 35 § 4 de la Convention. Il convient donc de le déclarer recevable.

18.

En ce qui concerne le fond, la Cour constate avoir déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 8 de la Convention, étant donné qu’une telle ingérence n’était pas «

nécessaire dans une société démocratique

» au sens de l’article 8 § 2 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres,

Campagnano c. Italie

, précité, §§

50-66,

Albanese c.

Italie

, précité, §§ 50-66 et

Vitiello c. Italie

, précité, §§

44-62).

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. La Cour estime donc qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention.

19.

Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas disposer d’un recours effectif pour se plaindre des incapacités le touchant tout au long de la procédure de faillite.

Le Gouvernement s’oppose à cet argument.

La Cour note d’emblée que ce grief doit être analysé uniquement sous l’angle de l’article 13 de la Convention (voir

Bottaro c. Italie

, n

o

56298/00, du 17

juillet 2003).

Ensuite, quant à la partie du grief lié à ceux concernant la limitation prolongée du droit au respect des biens (article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention), de la correspondance (articles 8 et 10 de la Convention) et de la liberté de circulation du requérant (article 2 du Protocole n

o

4 à la Convention), la Cour rappelle avoir conclu ci-dessus à l’irrecevabilité de ces griefs. Elle estime donc que, ne s’agissant pas de griefs «

défendables

» au regard de la Convention, cette partie du grief tiré de l’article 13 de la Convention doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée selon l’article 35 §§

3 et 4 de la Convention.

Quant à la partie du grief portant sur l’absence d’un recours effectif pour se plaindre des incapacités personnelles dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre des faillis et perdurant jusqu’à l’obtention de la réhabilitation civile, la Cour constate que ce grief ne se heurte à aucun des motifs d’irrecevabilité inscrits à l’article 35 § 4 de la Convention. Il convient donc de le déclarer recevable.

20.

En ce qui concerne le fond, la Cour relève avoir déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 13 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres,

Bottaro c. Italie

, précité, §§ 41-46 et

Campagnano c. Italie

, précité, §§ 67-77).

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention.

21.

Dans ses observations en réponse à celles du Gouvernement, le requérant, invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, se plaint pour la première fois de la longueur de la procédure de faillite.

La Cour constate que ce grief, introduit après la communication de la requête au gouvernement défendeur, ne constitue pas un aspect des griefs sur lesquels les parties ont échangé leurs observations (voir

Gallucci c. Italie

, n

o

10756/02, §§ 55-57, 12 juin 2007,

Piryanik c.

Ukraine

, n

o

75788/01, §§ 19-20, 19 avril 2005 et

Nuray Șen c. Turquie (n

o

2)

, n

o

25354/94, §§

199-200, 30 mars 2004). Compte tenu de ces considérations, à ce stade de la procédure, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément ce grief.

22.

Enfin, en ce qui concerne l’application de l’article 41 de la Convention, le requérant réclame 6

000 euros (EUR) à titre de dédommagement moral ainsi que 15

651,78 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour.

Le Gouvernement s’oppose à ces prétentions.

La Cour estime que, eu égard à l’ensemble des circonstances de l’affaire, les

constats de

violation figurant dans le présent arrêt fournissent en eux-mêmes une satisfaction équitable suffisante.

Quant au frais et dépens, selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2

000 EUR et l’accorde au requérant, assortie d’intérêts moratoires d’un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 8 de la Convention (quant au droit au respect de la vie privée) et 13 de la Convention (quant à l’absence d’un recours pour se plaindre des incapacités personnelles dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre des faillis) et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention

;

4.

Dit

que les constats de violation figurant dans le présent arrêt fournissent par eux-mêmes une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral

;

5.

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention, quant à la durée de la procédure

;

6.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, 2

000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

par le requérant

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

7.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

10 mars 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Dollé

F. Tulkens

Greffière

Présidente