SECȚIUNEA 2 CERINȚA DI PASQUALĂ c. ITALIA (solicitarea nr. 27522/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 iunie 2009 DEFINITIVF 09/09/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza di Pasquale c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinta Irene Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, judecători, și de Sally Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera consiliului la 19 mai 2009, a fost adoptat la această dată, la originea cauzei se află o cerere (n 27522/04) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Franco di Pasquale ( La 23 iulie 2004, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăilor fundamentale (inclusiv Convenia privind drepturile omului). Reclamantul este reprezentat de domnul F. Magro, avocat la Avola (Syracuse). Guvernul italian (atîlul) a fost reprezentat succesiv de agenii săi, dl I.M. Braguglia, dl R. Adam și dl M. Spatafora și co-agenții săi, dnii V. Esposito și F. Crisafolli, precum și de co-adjunctul său, dl N. Lettieri. La 13 noiembrie 2007, președintele celei de-a doua secțiuni a decis să comunice obiecțiile formulate în art. 8 și 13 din Convenția guvernului. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Reclamantul s-a născut în 1940 și își are reședința în Avola (Syracuse). 1. Procedura de faliment printr-o hotărâre pronunțată la 11 octombrie 1991, Tribunalul din Syracuse (denumit în continuare " tribunalul") a declarat falimentul personal al reclamantului, care conduce o întreprindere de transport rutier. În urma acestei declarații, reclamantul a fost supus unei serii de decădere personală și patrimonială, cum ar fi limitarea dreptului său la corespondență, a bunurilor și a libertății sale de circulație, în conformitate cu articolele 48, 42 și 49 din Decretul regal nr 267 din 16 martie 1942, (denumită în continuare "legea privind falimentul") și la limitarea dreptului său de vot. La o dată care nu a fost precizată după declarația de faliment, grefa instanței a înscris numele reclamantului în registrul celor care au suferit un accident, în sensul art. 50 din Legea privind falimentul. Din cauza acestei înscrieri, reclamantul a fost supus automat unei serii de alte incapacități personale reglementate de legislația specială (a se vedea Italia 77955/01, § 54, 23 martie 2006). Spre deosebire de incapacitățile care derivă din declarația de faliment (care se încheie cu încheierea procedurii), incapacitatea care rezultă din înscrierea în registru a numelui celui ratat nu mai are loc decât după obținerea anulării acestei înscrieri. Această anulare are loc odată cu reabilitarea civilă, care, dincolo de ipotezele de plată integrală a creanțelor și de executare legală a concordatului de faliment, nu poate fi solicitată decât de către cel care a dat dovadă de o bună conduită efectivă și constantă, timp de cel puțin cinci ani de la încheierea procedurii (art. 143 din Legea privind falimentul). Între 1992 și 1997, instanța de faliment a tratat mai multe cereri de admitere la pasivul falimentului, dintre care unele au fost întârziate. 11. Între 2000 și 2004, vânzarea anumitor bunuri care făceau parte din lacul falimentului a avut loc. 12. printr-o decizie depusă la 3 februarie 2005, tribunalul a încheiat procedura de insuficiență a activelor falimentului. 2. Procedura de revocare 13. Între timp, la 30 noiembrie 1995, lichidatorul a inițiat o acțiune de revocare împotriva băncii B.C.P. privind transferul unei sume de bani efectuate de reclamant în favoarea acestei bănci. Această procedură se încheie la 11 aprilie 2003 în urma unei soluționări amiabile. 3. Procedura introdusă în conformitate cu Legea Pinto 14. La 13 octombrie 2003, reclamantul sesizează instanța de judecată din Messina, în conformitate cu legea Pinto, care se plânge de încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza duratei procedurii de faliment, ținând cont și de incapacitatea de a-și deriva falimentul. La 12 februarie 2004, reclamantul a depus o memoriu suplimentar în care se plângea, printre altele, de durata procedurii de revocare. 16. Prin o decizie depusă la 20 iulie 2004 și notificată Ministerului Justiției la 3 august 2004, instanța de apel ajunge la concluzia încălcării articolului 6 alineatul (1) din Convenție, ținând seama și de consecințele importante ale declarației de faliment din punct de vedere juridic pentru reclamant și i-a acordat acestuia din urmă 5 000 EUR ca compensație morală, plus dobânda și cheltuielile de judecată. Această decizie a câștigat forță de lucru judecat la 60 de zile după notificarea sa, adică la 2 octombrie 2004. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârea Campagnano c. Italia 77955/01, § 19-22, 23 martie 2006), Albanese c. Italia 77924/01, §§ 23-26, 23 martie 2006) și Vitiello c. Italia 77962/01, §§ 17-20, 23 martie 2006). Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii de faliment și de revocare. Prin urmare, Comisia consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în sensul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. 20. Invocând articolele 1 din Protocolul nr 1 la Convenție, 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție și, respectiv, 8 la Convenție, reclamantul se plânge de limitarea dreptului său la respectarea bunurilor, a libertății sale de circulație și a dreptului său la respectarea corespondenței, în special din cauza duratei procedurii. 21. Curtea consideră că reclamantul ar fi putut fi în mod eficient utilizat în casare în conformitate cu legea Pinto (a se vedea Sgattoni c. Italia 7131/01, Hotărârea din 15 septembrie 2005, § 48). Prin urmare, Comisia constată că această parte a cererii este inadmisibilă și pentru neobosirea căilor de atac interne și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție (a se vedea, printre multe altele, Albanese c. Italia, menționat anterior, § 38 și 39, Collarile c. Italia, citată anterior, § 20 și Falzarano și Balletta Italia, n 66833/03, § 31, 12 iunie 2007 23. Invocând art. 8 din Convenție, sub aspectul dreptului la respectarea vieții private și de familie, reclamantul se plânge apoi de incapacitatea de a-și deduce numele din registrul celor care au eșuat și de faptul că, în conformitate cu art. 143 din Legea privind falimentul, reabilitarea, care pune capăt acestor incapacități, nu poate fi solicitată decât la cinci ani de la încheierea procedurii. De asemenea, reclamantul denunță încălcarea dreptului său la muncă 24. Guvernul contestă aceste afirmații. 25. În ceea ce privește partea din această cauză referitoare la dreptul la respectarea vieții de familie și la dreptul la muncă În ceea ce privește restul plângerii referitoare la dreptul la respectarea vieții private, Curtea constată că acest lucru nu se referă la niciunul dintre motivele de refuz prevăzute la art. 35 alineatul (4) din convenție și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. 27. În ceea ce privește fondul, Curtea constată că a tratat deja cazuri similare celor din speță și a constatat încălcarea articolului 8 din Convenție, dat fiind că o astfel de ingerință nu era necesară într-o societate democratică, în sensul articolului 8 alineatul (2) din Convenție (a se vedea, printre altele, Campagnano c. Italia, citată anterior, §§ 50-66, Albanese c. Italia , citată anterior, §§ 50-66 și Vitiello c. Italia , citată anterior, §§ 44-62). 28. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, în funcție de dreptul de acces la o instanță și art. 13 din Convenție, reclamantul denunță lipsa unei acțiuni efective pentru a se plânge de durata procedurii de faliment și de cea în revocare, precum și de prelungirea incapacităților care derivă din falimentul acesteia. 30. Guvernul contestă aceste afirmații. 31. Curtea ia notă de faptul că aceasta trebuie să fie analizată numai sub aspectul articolului 13 din Convenție (a se vedea Bottaro c. Italia, nr. 56298/00, din 17 iulie 2003). 32. Apoi, în ceea ce privește partea din litigiu legată de cele referitoare la limitarea prelungită a dreptului la respectarea bunurilor (art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție), a corespondenței (art. 8 din Convenție) și a libertății de circulație a reclamantului (art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție), Curtea reamintește că a încheiat mai sus, la data de: În ceea ce privește Convenția, această parte a spătarului trasă din art. 13 trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată conform art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. 33. În ceea ce privește partea care privește lipsa unei căi de atac efective pentru a se plânge de incapacitatea personală care derivă din înscrierea numelui celui ratat în registrul celor care au suferit și care perseverează până la momentul reabilitării civile, Curtea constată că această cauză nu se confruntă cu niciunul dintre motivele de imputare prevăzute la art. 35 alineatul (4) din convenție. 34. În ceea ce privește fondul, Curtea arată că a tratat deja cazuri similare celor din speță și a constatat încălcarea articolului 13 din convenție (a se vedea, printre multe altele, Bottaro c. Italia, citată anterior, §§ 41-46 și Campagnano c. Italia , citată anterior, §§ 67-77. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită. Prin urmare, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție. 35. Fără a invoca niciun articol din Convenție, reclamantul se plânge în sfârșit de limitarea dreptului său de vot ca urmare a falimentului său. În continuare, Comisia constată că pierderea dreptului de vot ca urmare a falimentului nu poate depăși cinci ani de la data hotărârii de declarare a falimentului. Or, în cazul de față, această hotărâre fiind depusă la 11 octombrie 1991, reclamantul ar fi trebuit să își prezinte cauza până la 11 aprilie 1997 cel târziu, având în vedere, de asemenea, termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. Întrucât cererea a fost formulată la 23 iulie 2004, Curtea constată că aceaceasta a fost introdusă cu întârziere și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție. 37. În cele din urmă, în ceea ce privește aplicarea articolului 41 din Convenție, reclamantul solicită 25 000 EUR (EUR) ca despăgubiri morale și 12 180,68 EUR ca despăgubiri materiale. Reclamantul solicită, de asemenea, 1 509,86 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața organismelor interne, precum și 3 506,25 EUR pentru cele angajate în fața Curții, plus taxa pe valoarea adăugată și contribuția pentru fondul de pensii al avocaților (C.P.A.). 38. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, având în vedere toate circumstanțele cauzei, constatările privind încălcarea prevăzute în prezenta hotărâre oferă în sine o satisfacție echitabilă suficientă. 40. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR în privința procedurii în fața Curții și a procedurii la care se acordă reclamantului. Această sumă trebuie să fie însoțită de dobânzi cu o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile formulate în temeiul articolului 8 din convenție (în ceea ce privește dreptul la respectarea vieții private) și al articolului 13 din convenție (în ceea ce privește lipsa unei căi de atac pentru a se plânge de incompetențele personale care derivă din înscrierea numelui celui ratat în registrul celor afectați) și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 8 din convenție; A spus că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție A spus că constatările de încălcare care figurează în prezenta hotărâre oferă ele însele o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 2 000 EUR (două mii de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant că de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, această sumă va fi majorată dintr-un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 9 iunie 2009, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Françoise Tulkens Modulul Președinte
DEUXIÈME SECTION
DI PASQUALE c. ITALIE
(Requête n
o
27522/04)
ARRÊT
9 juin 2009
09/09/2009
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
En l’affaire di Pasquale c. Italie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
juges,
et de Sally Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 19 mai 2009,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
27522/04) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Franco di Pasquale («
le requérant
»), a saisi la Cour le 23 juillet 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») a été représenté successivement par ses agents, M. I.M.
Braguglia, M. R.
Adam et M
me
E.
Spatafora, et ses coagents, MM. V.
Esposito et F.
Crisafulli, ainsi que par son coagent adjoint, M. N.
Lettieri.
3.
Le 13 novembre 2007, le président de la deuxième section a décidé de communiquer les griefs tirés des articles 8 et 13 de la Convention au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
I.
4.
Le requérant est né en 1940 et réside à Avola (Syracuse).
1.La procédure de faillite
5.
Par un jugement déposé le 11 octobre 1991, le tribunal de Syracuse (ci-après «
le tribunal
») déclara la faillite personnelle du requérant, gérant une entreprise de transports routiers.
6.
A la suite de cette déclaration, le requérant fut soumis à une série d’incapacités personnelles et patrimoniales, telles que la limitation de son droit à la correspondance, de ses biens et de sa liberté de circulation, conformément aux article 48, 42 et 49 du décret royal n
o
267 du 16
mars
1942 (ci-après «
la loi sur la faillite
») ainsi qu’à la limitation de son droit de vote.
7.
A une date non précisée postérieure à la déclaration de faillite, le greffe du tribunal inscrivit le nom du requérant dans le registre des faillis, au sens de l’article 50 de la loi sur la faillite. En raison de cette inscription, le requérant fut soumis automatiquement à une série d’autres incapacités personnelles réglementées par la législation spéciale (voir
Campagnano c.
Italie
,
n
o
77955/01,
mars 2006).
8.
A la différence des incapacités dérivant de la déclaration de faillite (qui se terminent avec la clôture de la procédure), les incapacités découlant de l’inscription du nom du failli dans le registre ne cessent qu’une fois obtenue l’annulation de cette inscription.
9.
Cette annulation a lieu avec la réhabilitation civile, laquelle, au-delà des hypothèses de paiement intégral des créances et d’exécution régulière du concordat de faillite, ne peut être demandée que par le failli ayant fait preuve d’une «
bonne conduite effective et constante
» pendant au moins cinq ans à compter de la clôture de la procédure (article 143 de la loi sur la faillite).
10.
Entre 1992 et 1997, le juge de la faillite traita plusieurs demandes d’admission au passif de la faillite, dont certaines étaient tardives.
11.
Entre 2000 et 2004, la vente de certains biens faisant partie de l’actif de la faillite eut lieu.
12.
Par une décision déposée le 3 février 2005, le tribunal clôtura la procédure pour insuffisance de l’actif de la faillite.
2.La procédure en révocation
13.
Entre-temps, le 30 novembre 1995, le syndic entama une action en révocation à l’encontre de la banque
portant sur le transfert d’une somme d’argent effectué par le requérant en faveur de cette banque. Cette procédure se conclut le 11 avril 2003 à la suite à un règlement amiable.
3.La procédure introduite conformément à la loi Pinto
14.
Le 13 octobre 2003, le requérant saisit la cour d’appel de Messine, conformément à la loi Pinto, se plaignant de la violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la durée de la procédure de faillite, compte tenu aussi des incapacités dérivant de sa mise en faillite. Il demanda d’obtenir 5
000 euros (EUR)
à titre de dédommagement moral, plus les int
érêts et les frais de justice.
15.
Le 12 février 2004, le requérant déposa un mémoire complémentaire dans lequel il se plaignit, entre autres, de la durée de la procédure en révocation.
16.
Par une décision déposée le 20 juillet 2004 et notifiée au ministère de la Justice le 3 août 2004, la cour d’appel conclut à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention, compte tenu aussi «
des importantes conséquences de la déclaration de faillite sur le plan juridique pour le requérant
» et accorda à ce dernier 5
000 EUR à titre de dédommagement moral, plus les intérêts et les frais de justice. Cette décision acquit force de chose jugée soixante jours après sa notification, c’est-à-dire le 2 octobre 2004.
II.
17.
Le droit interne pertinent est décrit dans les arrêts
Campagnano c.
Italie
(n
o
77955/01,
§§ 19-22, 23
mars 2006),
Albanese c. Italie
(n
o
77924/01, §§ 23-26, 23 mars 2006) et
Vitiello c. Italie
(n
o
77962/01, §§
17-20, 23 mars 2006).
18.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure de faillite et de celle en révocation. Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
19.
La Cour note que le requérant aurait pu efficacement se pourvoir en cassation conformément à la «
loi Pinto
» (
Di Sante c. Italie,
n
o
56079/00, décision du 24
juin 2004). Elle estime partant que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, au sens de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
20.
Invoquant les articles 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, 2 du Protocole n
o
4 à la Convention et 8 de la Convention, le requérant se plaint respectivement de la limitation de son droit au respect des biens, de sa liberté de circulation et de son droit au respect de la correspondance, notamment en raison de la durée de la procédure.
21.
Le Gouvernement s’oppose à ces arguments.
22.
La Cour considère que le requérant aurait pu efficacement se pourvoir en cassation conformément à la «
loi Pinto
» (voir
Sgattoni c. Italie
,
n
o
7131/01, arrêt du 15 septembre 2005, §
48). Elle constate donc que cette partie de la requête est également irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres,
Albanese
c. Italie
, précité, §§
38 et 39,
Collarile
c. Italie
, précité, §
20 et
Falzarano et Balletta
c.
Italie
, n
o
6683/03, § 31, 12
juin
2007).
23.
Invoquant l’article 8 de la Convention, sous l’angle du droit au respect de la vie privée et familiale, le requérant se plaint ensuite des incapacités dérivant de l’inscription de son nom dans le registre des faillis et du fait que, selon l’article 143 de la loi sur la faillite, la réhabilitation, qui met fin à ces incapacités, ne peut être demandée que cinq ans après la clôture de la procédure. Le requérant dénonce aussi la violation de son «
droit au travail
».
24.
Le Gouvernement conteste ces allégations.
25.
Quant à la partie de ce grief portant sur le droit au respect de la vie familiale et sur le «
droit au travail
», la Cour note que le requérant a omis de l’étayer et la rejette pour défaut manifeste de fondement selon l’article 35 §§
3 et 4 de la Convention.
26.
Quant au restant du grief portant sur le droit au respect de la vie privée, la Cour constate que ceci ne se heurte à aucun des motifs d’irrecevabilité inscrits à l’article 35 § 4 de la Convention. Il convient donc de le déclarer recevable.
27.
En ce qui concerne le fond, la Cour constate avoir déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 8 de la Convention, étant donné qu’une telle ingérence n’était pas «
nécessaire dans une société démocratique
» au sens de l’article 8 § 2 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres,
Campagnano c. Italie
, précité, §§
50-66,
Albanese c.
Italie
, précité, §§ 50-66 et
Vitiello c. Italie
, précité, §§
44-62).
28.
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente. La Cour estime donc qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention.
29.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, sous l’angle du droit d’accès à un tribunal, et l’article 13 de la Convention, le requérant dénonce le manque d’un recours effectif pour se plaindre de la durée de la procédure de faillite et de celle en révocation ainsi que du prolongement des incapacités dérivant de sa mise en faillite.
30.
Le Gouvernement conteste ces allégations.
31.
La Cour note d’emblée que ce grief doit être analysé uniquement sous l’angle de l’article 13 de la Convention (voir
Bottaro c. Italie
, n
o
56298/00, du 17
juillet 2003).
32.
Ensuite, quant à la partie du grief lié à ceux concernant la limitation prolongée du droit au respect des biens (article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention), de la correspondance (article 8 de la Convention) et de la liberté de circulation du requérant (article 2 du Protocole n
o
4 à la Convention), la Cour rappelle avoir conclu ci-dessus à l’irrecevabilité de ces griefs. Elle estime donc que, ne s’agissant pas de griefs «
défendables
» au regard de la Convention, cette partie du grief tiré de l’article 13 doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée selon l’article 35 §§
3 et 4 de la Convention.
33.
Quant à la partie du grief portant sur l’absence d’un recours effectif pour se plaindre des incapacités personnelles dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre des faillis et perdurant jusqu’à l’obtention de la réhabilitation civile, la Cour constate que ce grief ne se heurte à aucun des motifs d’irrecevabilité inscrits à l’article 35 § 4 de la Convention. Il convient donc de le déclarer recevable.
34.
En ce qui concerne le fond, la Cour relève avoir déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 13 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres,
Bottaro c. Italie
, précité, §§ 41-46 et
Campagnano c. Italie
, précité, §§ 67-77). La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente. Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention.
35.
Sans invoquer aucun article de la Convention, le requérant se plaint enfin de la limitation de son droit de vote à la suite de sa mise en faillite. Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
36.
La Cour considère d’emblée que ce grief doit être analysé sous l’angle de l’article 3 du Protocole n
o
1 à la Convention. Elle note ensuite que la perte du droit de vote suite à la mise en faillite ne peut pas excéder cinq ans à partir de la date du jugement déclarant la faillite. Or, dans le cas d’espèce, ce jugement ayant été déposé le 11 octobre 1991, le requérant aurait dû introduire son grief au plus tard le 11 avril 1997, compte aussi du délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 de la Convention. La requête ayant été introduite le 23 juillet 2004, la Cour constate que celle-ci a été introduite tardivement et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
37.
Enfin, en ce qui concerne l’application de l’article 41 de la Convention, le requérant réclame 25
000 euros (EUR) à titre de dédommagement moral et 12
180,68 EUR à titre de dédommagement matériel. Le requérant demande aussi 1
509,86 EUR pour les frais et dépens engagés devant les instances internes ainsi que 3
506,25 pour ceux engagés devant la Cour, plus la taxe sur la valeur ajoutée et la contribution pour la caisse des avocats (C.P.A.).
38.
Le Gouvernement s’oppose à ces prétentions.
39.
N’apercevant pas de lien de causalité entre les violations constatées et le dommage matériel allégué, la Cour rejette la première demande. Quant au préjudice moral, elle estime que, eu égard à l’ensemble des circonstances de l’affaire, les constats de violation figurant dans le présent arrêt fournissent en eux-mêmes une satisfaction équitable suffisante.
40.
Quant au frais et dépens, selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 2
000 EUR quant à la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. Cette somme doit être assortie d’intérêts moratoires d’un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 8 de la Convention (en ce qui concerne le droit au respect de la vie privée) et 13 de la Convention (quant à l’absence d’un recours pour se plaindre des incapacités personnelles dérivant de l’inscription du nom du failli dans le registre des faillis) et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention
;
3.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention
;
4.
Dit
que les constats de violation figurant dans le présent arrêt fournissent par eux-mêmes une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral
;
5.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 2
000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
par le requérant
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
6.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
9 juin 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente