SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 3125/06 prezentată de Lubomír SLUNSKI împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care se află la 10 martie 2009 într-o cameră compusă din Rait Maruste, președinte, Karel Jungwiert, Renate Jaeger, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefevre, Mirjana Lazarova Trajkovska, Zdravka Kalaydjieva, judecătorii și ale Claudiei Westerdiek, graffière de section, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 24 iulie 2006, după ce a deliberat, pronunțând următoarea decizie: recurentul, dl Lubomír Slunský, este un resortisant ceh, născut în 1952 și rezident în Frýdek-Místek. El este reprezentat în fața Curții de către domnul L. Slunská, jurist.
Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Fapte în litigiu În temeiul actelor de acuzare din 28 februarie 1995, 11 septembrie 1996 și 10 și 12 martie 1997, reclamantul a fost acuzat de fraudă și deturnare. Între 18 decembrie 1997 și 18 septembrie 1998, acesta a fost pus în detenție provizorie. La 30 iunie 1998, referindu-se la urmărirea penală împotriva reclamantului la 28 februarie 1995, autoritatea de poliție din Frýdek-Místek a decis, în temeiul articolului 17 litera (b) din Legea nr. 216/1991, să-i retragă pașaportul. Această decizie a fost susceptibilă de a fi solicitată la autoritatea de poliție superioară; din dosar nu reiese dacă persoana interesată se prevalează de această posibilitate.
La 21 decembrie 1998, reclamantul a solicitat poliției să-i restituie pașaportul. A doua zi a fost informat că, în conformitate cu art. 17 litera (b) din Legea 216/1991, pașaportul nu i s-ar restitui decât după decizia cu privire la temeinicia acuzației sale. După multe peripeții, reclamantul a fost acuzat oficial la 22 octombrie 2003 în fața Tribunalului Regional (Krajský soud) din Ostrava.
La 2 august 2005, o colegă acuzată a reclamantului a formulat o acțiune constituțională împotriva instanței regionale, în care se plângea că cauza sa nu a fost examinată într-un termen rezonabil și că, prin urmare, a suferit o încălcare a libertății sale de circulație, întrucât rămânea privată de pașaportul său din 1998. (Ústavní soud) a constatat că, având în vedere micumul său, acțiunea constituțională a vizat numai conducerea instanței regionale; în orice caz, eventualele obiecții privind retragerea pașaportului sau durata fazei pregătitoare în fața autorităților de anchetă ar fi fost întârziate.
Apoi, întrucât persoana interesată nu a contestat durata procedurii nici printr-o acțiune ierarhică, nici printr-o cerere de stabilire a unui termen pentru realizarea unui act de procedură, Curtea Constituțională și-a declarat acțiunea inadmisibilă; totuși, a considerat că, de la traducerea inculpaților în fața Tribunalului, la 22 octombrie 2003, Curtea Constituțională și-a declarat acțiunea inadmisibilă. Tribunalul Regional l-a recunoscut pe reclamant și pe coinculții săi vinovați de fraudă și de deturnare; persoana în cauză a fost condamnată la cinci ani de închisoare. În urma unei ședințe de apel desfășurate la 12 februarie 2009, Înalta Curte (Vrchní soud) din Olomouc a condamnat persoana în cauză la șase ani și jumătate de închisoare.
Se pare că reclamantul se pregătește pentru casare. Procedura de despăgubire în conformitate cu Legea nr. 82/1998 la 20 aprilie 2007, care se prevalează de Legea nr. 82/1998, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 160/2006, reclamantul a solicitat Ministerului Justiției să-i aloce 35 000 EUR pentru prejudiciile materiale și morale cauzate de durata procedurilor penale și de imposibilitatea de a-și exercita libertatea de circulație de nouă ani. La 20 decembrie 2007, Ministerul Justiției a recunoscut că în speță a existat o conduită neregulamentară în sensul articolului 13 alineatul (1) din lege 82/1998, întrucât procedura inițiată la 11 septembrie 1996 a rămas în curs de desfășurare și faza pregătitoare a durat aproximativ șapte ani.
Având în vedere complexitatea cazului, având în vedere faptul că persoana interesată nu a încercat să accelereze procedura și că instanța regională a acționat fără întârziere, ministerul i-a acordat reclamantului suma de 61 000 CZK (2 200 EUR). Deși nu a fost satisfăcut de această sumă, reclamantul a renunțat la cererea sa în fața instanței competente. Dreptul și practica internă relevante Legea nr. 216/1991 (abrogată, 1 iulie 2000, prin Legea nr. 329/1999) În conformitate cu art. 17 litera (b), eliberarea unui pașaport ar putea fi refuzată sau un pașaport eliberat ar putea fi retras celui care a făcut obiectul unei urmăriri penale sau care nu a executat pedeapsa cu închisoarea impusă de un tribunal.
Legea nr. 329/1999 (în versiunea în vigoare până la 31 decembrie 2004) art. 23 litera (b) prevedea că eliberarea unui pașaport poate fi refuzată sau că un pașaport eliberat poate fi retras, la cererea autorității care acționează în materie penală, celui care a fost acuzat penal pentru o infracțiune comisă cu intenție. II. ÚS 95/98 din 7 septembrie 1999, Curtea Constituțională a respins o acțiune în care persoana în cauză contesta deciziile poliției de a retrage pașaportul în temeiul articolului 17 litera (b) din Legea nr. 219/1991, precum și hotărârea instanței care a respins acțiunea sa împotriva hotărârilor menționate. Potrivit Curții, conduita autorităților administrative ar fi putut fi considerată arbitrară numai dacă hotărârea nu ar fi fost pronunțată de autoritatea competentă sau dacă nu ar fi avut un temei juridic.
Instanța constituțională a considerat că art. 17 litera (b) din Legea nr. 219/1991 a îndeplinit cerințele necesare pentru a putea limita libertatea de circulație și nu a implicat instanța administrativă în reexaminarea motivelor care au condus la urmărirea penală și, prin urmare, chiar baza intervenției în libera circulație a persoanei în cauză. 200/200 din 19 iunie 2000 privind o acțiune similară, Curtea Constituțională a refuzat, de asemenea, anularea articolului 17 litera (b) din Legea nr. 219/1991. Prin Decizia nr. I. ÚS 52/03 din 26 iunie 2003, Curtea Constituțională a respins o acțiune constituțională îndreptată împotriva deciziilor privind retragerea pașaportului pronunțate în temeiul articolului 23 litera (b) din Legea nr. 329/1999 și a refuzat cererea de a anula această dispoziție.
Ea a considerat că autoritatea publică fusese exercitată în limitele legii și că persoana în cauză beneficiase de o protecție judiciară suficientă atunci când instanța revizuise deciziile administrative. S-a constatat că autoritățile respectaseră condițiile legii nr. 329/1999 care a acordat autorităților care acționează în materie penală posibilitatea de a solicita limitarea libertății de circulație a unei persoane acuzate pentru o infracțiune premeditată. În Hotărârea n Pl.
ÚS 12/07 din 20 mai 2008, pleumul Curții Constituționale a declarat că art. 23 litera (b) din Legea nr. 329/1999 (în versiunea în vigoare până la 31 decembrie 2004) a fost contrară mai multor dispoziții ale Cartei drepturilor și libertăților fundamentale, inclusiv celor care garantează libertatea de circulație și dreptul la protecție judiciară, precum și articolului 2 din Protocolul nr. 4. 216/1991), Comisia a observat că aceasta se referea la hotărârile instanțelor administrative care au pronunțat în conformitate cu partea a cincea a Codului de procedură civilă în vigoare până la 31 decembrie 2002, care nu asigura o protecție judiciară adecvată (a se vedea Hotărârea Curții Constituționale din 27 iunie 2001 citată în Hotărârea Kiliánc.
Republica Cehă, nr. 48309/99, § 21, 7 decembrie 2004). Ulterior, Comisia a considerat că limitarea libertății de circulație prevăzută la art. 23 litera (b) din Legea nr. 329/1999 avea un temei juridic și avea un scop legitim. În ceea ce privește necesitatea unei astfel de ingerințe într-o societate democratică, instanța constituțională a subliniat necesitatea de a dispune de un sistem de garanții adecvate și suficiente, inclusiv un control efectiv al respectării normelor juridice. În acest caz, proporționalitatea retragerii pașaportului nu putea fi evaluată decât de către autoritatea care acționează în materie penală, având în vedere starea și evoluția urmăririi penale a persoanei în cauză.
Cu toate acestea, Codul de procedură penală nu i-a acordat persoanei respective nicio modalitate de a obține un control efectiv al proporționalității respective, deoarece cererea autorității penale de retragere a pașaportului a fost examinată într-o altă procedură decât cea penală. 329/1999 nu lăsa în această privință autorității care decidea retragerea pașaportului nici o marjă de apreciere, deoarece, cu condiția să existe o cerere din partea autorității penale care urmărea persoana în cauză pentru o infracțiune premeditată, autoritatea administrativă nu dispunea de nici o discreție cu privire la necesitatea sau proporționalitatea unei astfel de măsuri și trebuia să procedeze la retragerea pașaportului.
Prin urmare, instanța administrativă nu avea decât o posibilitate foarte limitată de a reexamina decizia privind retragerea și nu putea examina în niciun fel cererea autorității penale, astfel încât persoana în cauză nu avea dreptul constituțional de a beneficia de evaluarea necesității intervenției de către o instanță.
Recunoscând că retragerea pașaportului bazat pe o lege și justificată printr-un scop legitim ar putea constitui o măsură necesară, Curtea Constituțională a subliniat totuși că nu era posibil să se excludă decizia privind o astfel de măsură de un control judiciar efectiv și să se înlocuiască acesta cu o protecție iluzorie; prin urmare, aceasta concluzionează că art. 23 litera (b) din Legea nr. 329/1999 nu permitea instanțelor să își îndeplinească în mod corespunzător obligațiile de protejare a drepturilor și libertăților fundamentale și l-a invitat pe legislator să analizeze dacă era acceptabil ca competența de a decide retragerea pașaportului, care constituia de fapt o măsură de siguranță, să continue să fie rezervată autorităților administrative.
(1) Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul declară că cauza sa nu este examinată într-un termen rezonabil, ceea ce are efecte negative asupra situației sale profesionale. 2. 4, persoana în cauză se plânge de limitarea continuă a libertății sale de circulație, deoarece rămâne privată de pașaportul său, deși din 1998 nu există niciun motiv de detenție; această situație ar fi cu atât mai absurdă cu cât acum poate circula liber în interiorul Uniunii Europene, dar nu dincolo de aceasta. (1) Reclamantul denunță în primul rând durata procedurii în litigiu, invocând în această privință art. 6 alin. (1) din Convenție, formulat după cum urmează Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este întemeiată.
Vokurka c. Republica Cehă 4052/02, 16 octombrie 2007), Curtea a considerat că acțiunea introdusă în ordinea juridică cehă prin amendamentul nr. 160/2006 la Legea 82/1998 era efectivă și accesibilă pentru a denunța depășirea perioadei de timp rezonabilă în orice procedură judiciară care intră sub incidența articolului 1 din Convenție. Curtea a precizat, de asemenea, că este necesar să se solicite reclamanților să sesizeze o instanță competentă cu privire la o acțiune în despăgubire îndreptată împotriva statului ceh atunci când apare o contestație cu privire la valoarea despăgubirii acordate de Ministerul Justiției sau atunci când acesta din urmă nu acordă compensații. În cazul de față, reclamantul a exercitat această acțiune de despăgubire, solicitând Ministerului Justiției, la 20 aprilie 2007, să-i acorde despăgubiri pentru daunele suferite.
După ce i s-a acordat suma de 61 000 CZK, pe care o consideră totuși insuficientă, nu și-a continuat cererea în fața instanței, astfel cum îi permitea art. 15 alineatul (2) din Legea nr. 82/1998. În aceste circumstanțe, reclamantul nu poate trece pentru că a făcut tot ceea ce se putea aștepta în mod rezonabil de la el pentru a epuiza căile de atac interne. Curtea constată, de asemenea, că, în conformitate cu art. 32 alineatul (3) din Legea nr. 82/1998, prescrierea dreptului la despăgubire a prejudiciului moral cauzat de durata unei proceduri nu intervine decât la șase luni de la încheierea acestei proceduri. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 4 din Convenție.
(2) Reclamantul se plânge apoi că, ca urmare a duratei excesive a procedurii penale, limitarea libertății sale de circulație a devenit disproporționată și, în acest sens, invocă art. 2 din Protocolul nr. 4, ale căror părți interesate au (...) 2. Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv țara sa. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, menținerii ordinii publice, prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității sau protecției drepturilor și libertăților altora… În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui motiv și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură.
Claudia Westerdiek Rait Maruste Grefier Prezidențial
de la requête n o 31225/06 présentée par Lubomír SLUNSKÝ contre la République tchèque La Cour européenne des droits de l'homme (cinquième section), siégeant le 10 mars 2009 en une chambre composée de : Rait Maruste, président, Karel Jungwiert, Renate Jaeger, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, Mirjana Lazarova Trajkovska, Zdravka Kalaydjieva, juges, et de Claudia Westerdiek, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 24 juillet 2006, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Lubomír Slunský, est un ressortissant tchèque, né en 1952 et résidant à Frýdek-Místek. Il est représenté devant la Cour par M me L. Slunská, juriste. A. Les circonstances de l'espèce Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Faits litigieux En vertu des actes d'inculpation datés du 28 février 1995, du 11 septembre 1996 et des 10 et 12 mars 1997, le requérant fut poursuivi pour fraude et détournement. Entre le 18 décembre 1997 et le 18 septembre 1998, il fut placé en détention provisoire. Le 30 juin 1998, se référant aux poursuites pénales engagées à l'encontre du requérant le 28 février 1995, l'autorité de police de Frýdek-Místek décida, en vertu de l'article 17 b) de la loi n o 216/1991, de lui retirer son passeport. Cette décision fut susceptible d'appel auprès de l'autorité de police supérieure ; il ne ressort pas du dossier si l'intéressé se prévalut de cette possibilité. Le 21 décembre 1998, le requérant demanda à la police de lui restituer son passeport.
Le lendemain il fut informé que, selon l'article 17 b) de la loi n o 216/1991, le passeport ne lui serait restitué qu'après la décision sur le bien-fondé de son accusation. Après de nombreuses péripéties, le requérant fut formellement accusé le 22 octobre 2003 devant le tribunal régional (Krajský soud) d'Ostrava.
Le 2 août 2005, une coaccusée du requérant forma un recours constitutionnel, dirigé contre le tribunal régional, dans lequel elle se plaignait que sa cause n'était pas examinée dans un délai raisonnable et qu'elle subissait, par conséquent, une atteinte à sa liberté de circulation puisqu'elle restait privée de son passeport depuis 1998. Dans sa décision du 24 mai 2007, la Cour constitutionnelle (Ústavní soud) constata que, au vu de son petitum , le recours constitutionnel ne visait que la conduite du tribunal régional ; en tout état de cause, les éventuels griefs concernant le retrait du passeport ou la durée de la phase préparatoire devant les autorités d'enquête auraient été tardifs. Puis, relevant que l'intéressée n'avait contesté la durée de la procédure ni au travers d'un recours hiérarchique ni par le biais d'une demande tendant à fixer un délai pour la réalisation d'un acte de procédure, la Cour constitutionnelle déclara son recours non admissible.
Elle estima néanmoins, obiter dictum , que depuis la traduction des accusés devant le tribunal, le 22 octobre 2003, la procédure se déroulait sans retards notables imputables à ce dernier. Par le jugement du 10 avril 2008, le tribunal régional reconnut le requérant et ses coaccusés coupables de fraude et de détournement ; l'intéressé fut condamné à cinq ans de prison. A l'issue d'une audience d'appel tenue le 12 février 2009, la haute cour (Vrchní soud) d'Olomouc condamna l'intéressé à six ans et demi de prison. Il semble que le requérant s'apprête à se pourvoir en cassation.
Procédure en indemnisation selon la loi n o 82/1998 Le 20 avril 2007, se prévalant de la loi n o 82/1998 telle qu'amendée par la loi n o 160/2006, le requérant demanda au ministère de la Justice de lui allouer 35 000 EUR au titre des dommages matériel et moral causés par la durée de la procédure pénale ainsi que par l'impossibilité qui en résultait pour lui d'exercer sa liberté de circulation depuis déjà neuf ans. Le 20 décembre 2007, le ministère de la Justice reconnut qu'il y avait eu en l'espèce une conduite irrégulière au sens de l'article 13 § 1 de la loi n o 82/1998 en ce que la procédure, engagée le 11 septembre 1996, restait pendante et que la phase préparatoire avait duré environ sept ans.
Tenant compte de la complexité de l'affaire, du fait que l'intéressé n'avait pas tenté d'accélérer la procédure et que le tribunal régional procédait sans atermoiements, le ministère accorda au requérant la somme de 61 000 CZK (2 200 EUR). Bien que n'étant pas satisfait de cette somme, le requérant renonça à poursuivre sa demande devant le tribunal compétent. B. Le droit et la pratique internes pertinents Loi n o 216/1991 (abrogée, le 1 er juillet 2000, par la loi n o 329/1999) Aux termes de l'article 17 b), la délivrance d'un passeport pouvait être refusée ou un passeport délivré pouvait être retiré à celui qui faisait l'objet de poursuites pénales ou qui n'avait pas purgé la peine de prison infligée par un tribunal.
Loi n o 329/1999 (dans sa version en vigueur jusqu'au 31 décembre 2004) L'article 23 b) disposait que la délivrance d'un passeport pouvait être refusée ou un passeport délivré pouvait être retiré, sur demande de l'autorité agissant en matière pénale, à celui qui était pénalement poursuivi pour une infraction commise avec préméditation. Jurisprudence de la Cour constitutionnelle Par la décision n o II. ÚS 95/98 du 7 septembre 1999, la Cour constitutionnelle rejeta pour défaut manifeste de fondement un recours dans lequel l'intéressé contestait les décisions de la police de lui retirer le passeport, en vertu de l'article 17 b) de la loi n o 219/1991, ainsi que le jugement du tribunal ayant rejeté son action contre lesdites décisions.
Selon la cour, la conduite des autorités administratives aurait pu être jugée arbitraire seulement si la décision n'avait pas été rendue par l'autorité compétente ou si elle n'avait pas eu de base légale. La juridiction constitutionnelle estima que l'article 17 b) de la loi n o 219/1991 satisfaisait aux exigences nécessaires pour pouvoir limiter la liberté de circulation et qu'il n'incombait pas au tribunal administratif de réexaminer les motifs ayant mené aux poursuites pénales ni, partant, la base même de l'ingérence dans la liberté de circulation de l'intéressé. Dans la décision n o IV. ÚS 200/200 du 19 juin 2000 portant sur un recours analogue, la Cour constitutionnelle refusa en outre d'annuler l'article 17 b) de la loi n o 219/1991.
Par la décision n o I. ÚS 52/03 du 26 juin 2003, la Cour constitutionnelle rejeta un recours constitutionnel dirigé contre les décisions sur le retrait du passeport rendues en vertu de l'article 23 b) de la loi n o 329/1999 et refusa la demande d'annuler cette disposition. Elle considéra que le pouvoir public avait été exercé dans les limites de la loi et que l'intéressé avait bénéficié d'une protection judiciaire suffisante lorsque le tribunal avait réexaminé les décisions administratives. Il fut relevé que les autorités avaient respecté les conditions de la loi n o 329/1999 qui donnait aux autorités agissant en matière pénale la possibilité de demander que soit limitée la liberté de circulation d'une personne poursuivie pour une infraction préméditée.
Dans l'arrêt n o Pl.
ÚS 12/07 daté du 20 mai 2008, le plénum de la Cour constitutionnelle déclara que l'article 23 b) de la loi n o 329/1999 (dans sa version en vigueur jusqu'au 31 décembre 2004) avait été contraire à plusieurs dispositions de la Charte des droits et libertés fondamentaux, dont celles garantissant la liberté de circulation et le droit à la protection judiciaire, ainsi qu'à l'article 2 du Protocole n o 4. Quant à sa pratique antérieure (relative à l'article 17 b) de la loi n o 216/1991), elle observa que celle-ci portait sur les décisions des tribunaux administratifs ayant statué selon la cinquième partie du code de procédure civile en vigueur jusqu'au 31 décembre 2002, laquelle n'assurait pas une protection judiciaire adéquate (voir l'arrêt de la Cour constitutionnelle du 27 juin 2001 cité dans l'arrêt Kilián c. République tchèque , n o 48309/99, § 21, 7 décembre 2004). Elle estima ensuite que la limitation de la liberté de circulation prévue par l'article 23 b) de la loi n o 329/1999 avait une base légale et poursuivait un but légitime.
Concernant la nécessité de cette ingérence dans une société démocratique, la juridiction constitutionnelle souligna le besoin de disposer d'un système de garanties adéquates et suffisantes, incluant un contrôle effectif du respect des normes juridiques. En l'occurrence, la proportionnalité du retrait du passeport ne pouvait être appréciée que par l'autorité agissant en matière pénale au vu de l'état et de l'évolution des poursuites pénales menées contre la personne concernée. Or, le code de procédure pénale ne donnait à cette personne aucun moyen lui permettant d'obtenir un contrôle effectif de ladite proportionnalité car la demande de l'autorité pénale visant le retrait du passeport était examiné dans une procédure autre que pénale.
En plus, la disposition contestée de la loi n o 329/1999 ne laissait sur ce point à l'autorité décidant du retrait du passeport aucune marge d'appréciation car – à condition qu'il y eût une demande de l'autorité pénale poursuivant la personne concernée pour une infraction préméditée – l'autorité administrative ne disposait d'aucune discrétion quant à la nécessité ou la proportionnalité d'une telle mesure et devait procéder au retrait du passeport. Par conséquent, le tribunal administratif n'avait qu'une possibilité très limitée de réexaminer la décision sur le retrait et ne pouvait aucunement se pencher sur la demande émanant de l'autorité pénale, de sorte que la personne concernée était privée de son droit constitutionnel de voir apprécier la nécessité de l'ingérence par un tribunal.
Admettant que le retrait du passeport fondé sur une loi et justifié par un but légitime pouvait constituer une mesure nécessaire, la Cour constitutionnelle souligna néanmoins qu'il n'était pas possible de soustraire la décision sur une telle mesure à un contrôle judiciaire effectif et remplacer celui-ci par une protection illusoire. Elle conclut donc que l'article 23 b) de la loi n o 329/1999 ne permettait pas aux tribunaux de s'acquitter dûment de leurs obligations de protéger les droits et libertés fondamentaux, et invita le législateur à se pencher sur la question de savoir s'il était acceptable que la compétence pour décider du retrait du passeport, qui constituait en fait une mesure de sûreté, continue à être réservée aux autorités administratives.
GRIEFS 1. Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant allègue que sa cause n'est pas examinée dans un délai raisonnable, ce qui a des répercussions négatives sur sa situation professionnelle. 2. Sur le terrain de l'article 2 du Protocole n o 4, l'intéressé se plaint de la limitation continue de sa liberté de circulation, étant donné qu'il reste privé de son passeport bien qu'aucun motif de détention ne soit avancé par les autorités depuis 1998 ; cette situation serait d'autant plus absurde qu'il peut maintenant librement circuler au sein de l'Union européenne mais pas au-delà. EN DROIT 1. Le requérant dénonce d'abord la durée de la procédure litigieuse, invoquant à cet égard l'article 6 § 1 de la Convention, libellé comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
» Il convient de noter que dans la décision Vokurka c. République tchèque (n o 40552/02, 16 octobre 2007), la Cour a considéré que le recours introduit dans l'ordre juridique tchèque par l'amendement n o 160/2006 à la loi n o 82/1998 était effectif et accessible pour dénoncer le dépassement du « délai raisonnable » dans toute procédure judiciaire tombant dans le champ d'application de l'article 6 § 1 de la Convention. La Cour a également précisé qu'il y avait lieu d'exiger des requérants qu'ils saisissent un tribunal compétent d'une action en dommages-intérêts dirigée contre l'Etat tchèque lorsqu'une contestation surgit quant au montant de l'indemnisation allouée par le ministère de la Justice ou lorsqu'aucune indemnisation n'est accordée par ce dernier.
En l'espèce, le requérant a exercé ce recours indemnitaire en demandant au ministère de la Justice, le 20 avril 2007, de lui allouer une indemnisation des dommages subis. Après s'être vu accorder la somme de 61 000 CZK, qu'il juge pourtant insuffisante, il n'a pas poursuivi sa demande devant le tribunal comme le lui permettait l'article 15 § 2 de la loi n o 82/1998. Dans ces circonstances, le requérant ne peut pas passer pour avoir fait tout ce qu'on pouvait raisonnablement attendre de lui pour épuiser les voies de recours internes. La Cour note par ailleurs que selon l'article 32 § 3 de la loi n o 82/1998, la prescription du droit à l'indemnisation du préjudice moral causé par la durée d'une procédure n'intervient que six mois après la fin de cette procédure.
Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 2. Le requérant se plaint ensuite que, en conséquence de la durée excessive de la procédure pénale, la limitation de sa liberté de circulation est devenue disproportionnée. Il invoque à cet égard l'article 2 du Protocole n o 4, dont les parties pertinentes disposent : « (...) 2. Toute personne est libre de quitter n'importe quel pays, y compris le sien. 3. L'exercice de ces droits ne peut faire l'objet d'autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au maintien de l'ordre public, à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d'autrui.
(...) » En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article 54 § 3 b) de son règlement. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Ajourne l'examen du grief du requérant concernant la limitation de sa liberté de circulation ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Claudia Westerdiek Rait Maruste Greffière Président