cererii nr. 3673/03
prezentată de Fred STEINIGER și Michael STEINIGER
împotriva Republicii Cehe
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), ședință din 24 august 2010 într-o cameră compusă din:
Peer Lorenzen,
președintele,
Renate Jaeger,
Karel Jungwiert,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Ganna Yudkivska,
judecători,
și din Claudia Westerdiek,
grefieră de secțiune,
Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 27 ianuarie 2003,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de către reclamani,
După deliberări, pronunță următoarea decizie:
Reclamanii, dnsrii. Fred Steiniger și Michael Steiniger, sunt cetățeni cehi, născuți respectiv în 1946 și 1942 și locuind în Statele Unite. Sunt reprezentați în fața Curții de către Me V. Jablonský, avocat la barou ceha. Guvernul pârât a fost reprezentat de agentul acestuia, dl. V.A. Schorm.
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
La 31 octombrie 1995, reclamanii au inițiat un proces împotriva societății A.C. pentru restituire de imobile fondat pe legea nr. 87/1991.
La 18 decembrie 1996, tribunalul de district (Okresní soud) din Sokolov a ținut o ședință publică pentru care avocatul persoanelor interesate s-a scuzat invocând motive de sănătate și a cerut, în zadar, amânarea.
La încheierea acestei ședințe, tribunalul a respins cererea, pentru că reclamanii nu au dovedit că îndeplineau condiția cetățeniei cehe și că A.C. era obligată să restituie bunurile litigioase.
Persoanele interesate au apelat, reproșând tribunalului că a făcut o apreciere juridică eronată a cauzei și că nu a stabilit suficient starea faptelor. Au protestat și împotriva faptului că li s-a refuzat posibilitatea de a acționa în fața tribunalului, ținând cont că tribunalul a decis în cauză în ciuda cererii lor de amânare. În cursul procedurii de apel, au prezentat o atestație de cetățenie cehă.
Prin hotărârea din 31 iulie 2000, notificată avocatului reclamantului la 12 septembrie 2000, tribunalul regional (Krajský soud) din Praga a confirmat hotărârea contestată. Observând că persoanele interesate aveau prezentat o atestație de cetățenie emisă la 15 mai 2000, a concluzionat că nu îndeplineau această condiție atunci când ceruser restituire. De altfel, reclamanii nu au dovedit că bunurile în cauză fuseseră transferate Statului într-un mod care deschidea calea restiterii și că A.C. era persoana obligată să le restituie. Privind motivul de plângere al persoanelor interesate referitor la ședința din 18 decembrie 1996, tribunalul a observat că scuzele avocatului fuseseră notificate tribunalului în aceeași zi, fără a fi prezentat un certificat medical; prin urmare, nu au existat motive importante pentru a amâna ședința, în sensul art. 119 § 1 din codul de procedură civilă. În orice caz, această conduită a tribunalului de district, chiar dacă ar fi fost contrară dispoziției respective, nu avusese nicio influență asupra rezultatului procedurii.
În același timp, tribunalul regional a respins cererea reclamantelor de a admite un recurs în casație, considerând că chestiunea dovezii cetățeniei nu avea o importanță juridică crucială.
La 10 octombrie 2000, reclamanii au depus cu toate acestea un recurs în casație împotriva hotărârii tribunalului regional, susținând că atestațiile lor de cetățenie cehă erau dotate cu o clauză de continuitate.
La 9 noiembrie 2000, adică în termenul de șaizeci de zile de la notificarea hotărârii tribunalului regional, persoanele interesate au atacat această decizie și pe cea a tribunalului de district printr-un recurs constituțional. Invocau dreptul lor la un proces echitabil, inclusiv dreptul de a fi prezenți la ședință.
Prin hotărârea din 26 iulie 2001, notificată avocatului reclamantilor la 10 octombrie 2001, Curtea supremă (Nejvyšší soud) a respins recursul în casație, subscriind opinia tribunalului regional privind importanța motivelor pentru a amâna ședința și considerând că hotărârea contestată nu se baza pe o apreciere juridică eronată a cauzei.
La 17 octombrie 2001, persoanele interesate au depus prin intermediul avocatului care le reprezentase anterior un recurs constituțional împotriva hotărârii Curții supreme, invocând dreptul la un proces echitabil și susținând continuitatea cetățeniei lor cehe. Acest recurs a fost semnat de avocatul respectiv și însoțit de copii ale formularelor de mandat semnate în 1995; menționarea că aceste mandate se refeau și la reprezentare în fața Curții constituționale era scrisă cu caractere diferite de restul textului.
La 21 noiembrie 2001, Curtea constituțională (Ústavní soud) a avertizat avocatul reclamantilor că recursul din 9 noiembrie 2000 nu era însoțit decât de copii ale formularelor de mandat și l-a somației să prezinte originalele în termen de treizeci de zile. La 3 decembrie 2001, avocatul respectiv a prezentat copii legalizate ale mandatelor.
La 16 ianuarie 2002, Curtea constituțională a avertizat avocatul că formularele de mandat anexate recursului din 17 octombrie 2001 nu deschideau suficient autorizația acestuia de a acționa în numele reclamantilor în fața Curții constituționale; i-a cerut să remediere în termen de treizeci de zile. La 5 februarie 2002, avocatul respectiv a prezentat copii legalizate ale mandatelor datate 25 și 28 ianuarie 2002 și precizând că reclamanii îl mandatau să introduce în numele lor un recurs constituțional împotriva hotărârii Curții supreme din 26 iulie 2001.
La 5 februarie 2002, Curtea constituțională a declarat inadmisibil recursul constituțional din 9 noiembrie 2000, observând că recursul nu era îndreptate împotriva deciziei pe ultima cale de recurs, și anume împotriva hotărârii Curții supreme referitoare la fondul cauzei, care era obiectul unui alt recurs constituțional.
La 30 iulie 2002, Curtea constituțională a respins recursul constituțional din 17 octombrie 2001 pe motiv că nu fuseseră introduse de o persoană autorizată. Ea a considerat că, în măsura în care mandatele potrivite era datate 25 și 28 ianuarie 2002, avocatul nu era autorizat să reprezinte reclamanii la momentul introducerii recursului constituțional și deci nu putea introduce recursul în numele lor.
Codul de procedură civilă (versiunea în vigoare la momentul faptelor)
Conform art. 101 § 2, tribunalul continuă procedura chiar dacă părțile sunt inerte. Dacă un participant devoie citat nu se prezintă la ședință și nu a cerut amânarea pentru un motiv important, tribunalul poate examina cauza în absența sa; făcând aceasta, ține cont de conținutul dosarului și de probele deja administrate.
Conform art. 119 § 1, o ședință poate fi amânată doar din motive importante care trebuie explicate.
Codul civil
Art. 23 prevede că reprezentarea se constituie ori prin legea sau decizie a unei autorități publice, ori prin mandat de plenary (dohoda o plné moci).
Conform art. 31 § 1, este posibil a se face reprezentat, pentru un act juridic, de o persoană fizică și juridică. Pentru aceasta, mandantul conferă mandatarului puterea care trebuie să specifice domeniul misiunii de îndeplinit. Conform art. 31 § 4, atunci când un act juridic trebuie efectuat în scris sau atunci când puterea nu privește doar un act particular, puterea trebuie conferită în scris.
Legea nr. 182/1993 privind Curtea constituțională
Conform art. 30 § 1, persoanele fizice și juridice trebuie reprezentate în fața Curții constituționale de un avocat.
Art. 31 § 1 prevede că reprezentantul reclamantului în fața Curții constituționale nu este autorizat să se facă înlocuit, în fața acestei instanțe, de un alt reprezentant.
Conform art. 31 § 2, puterea în scopul reprezentării conform art. 30 § 1 trebuie să menționeze în mod expresă că se referă la procedura în fața Curții constituționale.
Jurisprudența instanțelor supreme
În decizia nr. IV. ÚS 43/94 din 14 septembrie 1994, Curtea constituțională a observat că reprezentarea în fața unui tribunal era constituită de un mandat (în sensul art. 23 din codul civil) care nu cerea forma scrisă. Puterea, care era – spre deosebire de mandatul – un act unilateral al mandantului, doar atesța în fața terților încheierea mandatului.
În decizia Odon 28/95 din 20 decembrie 1995, Curtea supremă a făcut referință la art. 23 și 31 §§ 1 și 4 din codul civil pentru a constata că mandatul nu era determinant pentru a defini domeniul misiunii de îndeplinit de mandatar; era decisiv domeniul misiunii specificat în putere, act al mandantului destinat terților.
1.Invocând dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenție, reclamanii se plâng că tribunalul de district a acționat și a decis în cauză în ciuda absenței, devoie scuzate, a avocatului lor. De asemenea denunță ca eronate deciziile pronunțate de instanțele inferioare care nu ar fi tratat devoie toate dovezile.
2.Pe baza art. 6 din Convenție, persoanele interesate contestă opinia Curții supreme care a concluzionat că nu îndeplineau condiția cetățeniei decât la 15 mai 2000, fără a ține cont de clauza de continuitate de care beneficiau atestațiile.
3.Invocând art. 6 și 13 din Convenție, reclamanii se plâng că Curtea constituțională a respins recursul constituțional al 17 octombrie 2001 fără a-l examina pe fond. Îi reproșează în particular că nu a făcut distincție între mandatul în sensul art. 23 din codul civil și puterea care doar atestă existența acestui mandat, și că s-a abătut deci de la deciziile anterioare.
Reclamanii formează mai mulți motive de plângere pe baza art. 6 din Convenție, care prevede după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) de o instanță (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)"
1.Reclamanii se plâng în principiu de faptul că tribunalul de district a acționat și a decis în cauză în absența avocatului lor și că instanțele inferioare nu au tratat devoie toate dovezile.
Guvernul subliniază că reclamanii și avocatul lor au fost devoie informați de data și locul ședinței și că nu li s-a împiedicat în niciun fel participarea. De altfel, avocatul nu a depus, nici chiar a posteriori, niciun certificat medical atestând că nu putea să se prezinte în fața tribunalului, în timp ce este evident că un tribunal nu poate accepta o simplă susținere în locul scuzei. Guvernul susține în fine că absența părții reclamante la ședința din 18 decembrie 1996 nu a avut nicio influență asupra echității procedurii și că reclamanii au avut o ocazie suficientă să-și facă valabile argumentele în etapele următoare ale procedurii.
Reclamanii subliniază că art. 6 din Convenție le dă dreptul să fie prezenți și ascultați la o ședință. Ei susțin că nu au putut-o face valabile drepturile în etapele următoare ale procedurii deoarece toate faptele și probele decisive trebuie, în principiu, să fie indicate înainte de pronunțarea deciziei pronunțate în prima instanță.
În circumstanțele particulare ale cauzei, și ținând cont că reclamații ridică un motiv de plângere referitor la dreptul de acces la Curtea constituțională, Curtea nu estimează necesar de a examina chestiunea dacă persoanele interesate au satisfăcut condiția exhaustării căilor de recurs interne. Chiar dacă l-ar fi satisfăcut, prezentul motiv de plângere este în orice caz inadmisibil pentru motivul indicat mai jos.
Curtea observă că este mai ales în cadrul procedurii penale că Convenția cere prezența persoanei interesate în fața tribunalului (Krombach c. Franța, nr. 29731/96, CEDO 2001-II; Hermi c. Italia [MC], nr. 18114/02, CEDO 2006-XII) și că cerințele procedurale pot fi mai ușoare în litigiile civile. De altfel, ar trebui examinată echitatea procedurii în ansamblu și o instanță superioară sau supremă poate, în anumite cazuri, șterge violarea inițială a unei dispoziții ale Convenției (De Haan c. Țările de Jos, hotărâre din 26 august 1997, Culegerea 1997-IV, § 54; I.J.L. și alții c. Regatul Unit, nr. 29522/95, 30056/96 și 30574/96, § 117, CEDO 2000-IX).
În prezenta cauză, este adevărat că partea reclamantă nu a participat la singura ședință ținută în fața tribunalului de primă instanță. Ar trebui totuși notat că motivul era o scuză insuficientă a avocatului persoanelor interesate care nu justifica, conform codului de procedură civilă, amânarea ședinței. Reclamanii au folosit apoi posibilitatea de a apela hotărârea pronunțată la încheierea acelei ședințe, în care au putut-o face valabile toți argumentele pe care le considerau relevante. Astfel, la etapa procedurii de apel, partea reclamantă avea elementele care ar fi putut să-i nu fie cunoscute anterior, și instanța de apel a avut puterea de a examina argumentele la acest privire. De altfel, așa cum au constatat instanțele naționale, nimic nu arată că absența avocatului ar fi concretic prejudicat dreptul reclamantilor la un proces echitabil. Nu se poate deci concluziona că celelalte garanții procedurale ale art. 6 nu ar fi fost respectate privind administrarea probelor.
Rezultă deci că acest motiv de plângere trebuie respins pentru lipsă de fundament evident, în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
2.Persoanele interesate contestă apoi opinia Curții supreme care a concluzionat că nu îndeplineau condiția cetățeniei decât la 15 mai 2000, fără a ține cont de clauza de continuitate de care beneficiau atestațiile.
Curtea reamintește că instanțelor naționale le revine obligația de a interpreta și aplica dispozițiile dreptului intern și că, în absența arbitrarului, ea nu poate înlocui. În caz, era vorba de a decide dacă reclamanii satisfăceau condițiile prevăzute de legislația de restituire, inclusiv condiția cetățeniei. După ce au apreciat suveran probele administrate, instanțele naționale au decis că nu era cazul în speța respectivă. De altfel, din dosar rezultă că lipsa cetățeniei nu a fost singurul motiv al eșecului cererii reclamantilor. De fapt, tribunalele au considerat și că reclamanii nu au dovedit că bunurile în cauză fuseseră transferate Statului într-un mod deschizând calea restiterii și că pârâtul era persoana obligată să le restituie.
Rezultă deci că acest motiv de plângere trebuie respins pentru lipsă de fundament evident, în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
3.Reclamanii se plâng în fine că s-au privat de drepturile lor la un proces echitabil și la un recurs efectiv, pe motiv că Curtea constituțională a refuzat să examineze fondul recursului lor din 17 octombrie 2001 din motive pur formale. Deși invocă la acest privire art. 6 § 1 și 13 din Convenție, Curtea estimează că ar trebui examinată această parte a cererii doar sub unghiul dreptului la o instanță în sensul art. 6 § 1, care absorbe în speța respectivă cerințele mai puțin stricte ale art. 13 din Convenție.
Guvernul observă mai întâi că dubii privind reprezentarea legală a reclamantilor existau deja în fața instanțelor inferioare; tribunalul de primă instanță a trebuit de mai multe ori să-l invite pe avocat să prezinte mandatele, care nu le-a prezentat niciodată cu privire la o terță persoană (care nu este parte a procedurii în fața Curții). Guvernul observă și că atunci când se compară mandatele prezentate tribunalului de district din Sokolov cu cele prezentate Curții constituționale pe 17 octombrie 2001, apare suspiciunea că avocatul ar fi modificat mandatele prezentate tribunalului de primă instanță pentru a adăuga mențiunea că sunt valabile și pentru procedura în fața Curții constituționale. La lumina acestor considerente, abordarea relativ strictă a Curții constituționale pare Guvernului justificată. Dacă este adevărat că, în urma somației Curții constituționale, au fost prezentate mandate corespunzătoare noi, la 5 februarie 2002, acestea nu deschideau totuși că avocatul era autorizat să reprezinte reclamanii în fața Curții constituționale înainte de stabilirea acestor mandate.
Conform Guvernului, este de altfel necesar de a distinge situațiile în care este reclamantul care se adresează direct Curții constituționale fără a fi devoie reprezentat, de cele în care recursul este introdus de o altă persoană care se declară reprezentant legal al reclamantului. În timp ce în primul caz voința reclamantului de a introduce recursul constituțional nu are îndoieli și absența reprezentării poate fi corectată a posteriori, în cel de-al doilea caz introducerea recursului este valabilă doar dacă se demonstrează că acea persoană era autorizată în momentul actului.
Reclamanii susțin că prin respingerea recursului constituțional, Curtea constituțională nu a ținut cont de dispozițiile legale pertinente nici de propria jurisprudență care face distincție între mandatul și putere. Ea a prejudicat deci principiile securității juridice și egalității părților și a comis un refuz de justiție. Persoanele interesate susțin că au fost devoie reprezentate în vertu unui mandat, și aceasta din momentul introducerii procedurii în fața tribunalului de primă instanță. Ținând cont că art. 31 § 2 din legea nr. 182/1993 privind Curtea constituțională cere ca reprezentarea legală să fie atestată de o putere specială, au prezentat Curții constituționale astfel de puteri; cu toate că acestea sunt datate după introducerea recursului constituțional, este incontestabil că reprezentarea lor legală exista deja în momentul sesizării Curții constituționale.
De altfel, persoanele interesate calificau ca neîntemeiat susținerea Guvernului conform căreia avocatul lor ar fi modificat formularele de mandat prezentate tribunalului de primă instanță pentru a adăuga că sunt valabile în scopul procedurii în fața Curții constituționale.
Curtea reamintește că autorităților naționale, în special instanțelor judiciare, le revine obligația de a interpreta legislația internă; rolul ei se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări. Aceasta este mai ales adevărat cu privire la interpretarea de către instanțe a regulilor procedurale (Tejedor García c. Spania, hotărâre din 16 decembrie 1997, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-VIII, § 31). Reglementarea formelor și termenelor de respectat pentru a forma un recurs vizează asigurarea bunei administrări a justiției și respectul, în particular, al securității juridice (Kadlec și alții c. Republica Cehă, nr. 49478/99, § 24, 25 mai 2004). Dacă dreptul de a exercita un recurs este bineînțeles supus condițiilor legale, instanțele trebuie, în aplicarea regulilor de procedură, să evite atât un exces de formalism care ar prejudicia echitatea procedurii, cât și o flexibilitate excesivă care ar duce la suprimarea condițiilor de procedură stabilite de legi (Bulena c. Republica Cehă, nr. 57567/00, § 30, 20 aprilie 2004).
Curtea observă mai întâi că într-o speță care și-are originea într-o cerere individuală, ea trebuie să se limiteze cât mai mult posibil la examinarea cazului concret de care este sesizată (Soffer c. Republica Cehă, nr. 31419/04, § 46, 8 noiembrie 2007). Sarcina sa în prezenta cauză constă deci în a examina dacă motivul respingerii recursului constituțional a privat reclamanii de dreptul lor de a vedea examinat fondul recursului. Pentru a face aceasta, Curtea se va gândi la proporționalitatea limitării impuse în raport cu cerințele securității juridice și ale bunei administrări a justiției.
Curtea observă apoi că legea nr. 182/1993 privind Curtea constituțională enunță cu suficientă claritate necesitatea pentru reclamani de a fi reprezentați de un avocat, precum și cerințele formale privind puterea care atestă existența acestei reprezentări.
În caz, Curtea constituțională a reproșat reclamantilor, în decizia sa din 30 iulie 2002, că formularele de mandat prezentate de avocatul lor nu deschideau autorizația acestuia de a-i reprezenta în fața sa de la introducerea recursului constituțional pe 17 octombrie 2001. Documentele relevante în sprijin, Curtea constată, cu Guvernul, că copiile mandatelor însoțind recursul constituțional din 17 octombrie 2001 se asemănau în mod semnificativ cu cele prezentate tribunalului de primă instanță, fiind de altfel datate din 1995, și că mențiunea referitoare la reprezentarea persoanelor interesate în fața Curții constituționale este scrisă cu caractere diferite în raport cu restul textului. Nefind satisfăcută de aceste mandate, instanța constituțională a invitat avocatul să demonstreze că bineînțeles avea autorizația de a acționa în numele reclamantilor în fața ei. Or, în loc de a demonstra că avocatul fuseseră mandatat, mai târziu la 17 octombrie 2001, pentru a sesiza Curtea constituțională, partea reclamantă a prezentat mandate noi semnate în ianuarie 2002.
În aceste condiții, nu se poate reproșa Curții constituționale că a considerat că partea reclamantă nu reușit să disipe îndoielile privind existența reprezentării legale în momentul introducerii recursului pe 17 octombrie 2001. În măsura în care avocatul reclamantilor trebuia să fie familiarizat cu cerințele procedurale decurgând din legea nr. 182/1993 și că Curtea constituțională i-a oferit posibilitatea de a corecta viciile mandatelor prezentate pe 17 octombrie 2001, Curtea nu poate concluziona că partea reclamantă a fost supusă unei poveri disproportionate. Nu există în schimb niciun motiv de a-și pune la îndoială că abordarea Curții constituționale a fost motivată de principiile securității juridice și ale bunei administrări a justiției.
Apare deci că situația contestată în speța respectivă rezultă dintr-un lipsă de diligență imputabilă părții reclamante, care era evitabilă, și nu dintr-un exces de formalism al Curții constituționale.
În aceste condiții, nu se poate concluziona că reclamanii pot fi considerați că au făcut tot ce se putea rezonabil aștepta de la ei pentru a satisface cerințele formale ale recursului constituțional. Au deci fost proprii responsabili de privarea lor de dreptul de acces la o instanță, fără ca responsabilitatea Statului să fie implicată.
Rezultă deci că acest motiv de plângere trebuie de asemenea respins pentru lipsă de fundament evident, în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Grefieră
Președintele
de la requête n
o
3673/03
présentée par Fred STEINIGER et Michael STEINIGER
contre la République tchèque
La Cour européenne des droits de l'homme (cinquième section), siégeant le 24 août 2010 en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen,
président,
Renate Jaeger,
Karel Jungwiert,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Ganna Yudkivska,
juges,
et
de
Claudia Westerdiek,
greffière de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 27 janvier 2003,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, MM. Fred Steiniger et Michael Steiniger, sont des ressortissants tchèques, nés respectivement en 1946 et 1942 et résidant aux États-Unis. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 31 octobre 1995, les requérants intentèrent contre la société A.C. une
action en restitution des immeubles fondée sur la loi n
o
87/1991.
Le 18 décembre 1996, le tribunal de district
(Okresní soud)
de Sokolov tint une audience publique pour laquelle l'avocat des intéressés s'excusa en invoquant des raisons de santé et en demandant, en vain, le report.
A l'issue de cette audience, le tribunal rejeta la demande, faute pour les requérants d'avoir démontré qu'ils remplissaient la condition de la nationalité tchèque et que A.C. était tenue de restituer les biens litigieux.
Les intéressés firent appel, reprochant au tribunal de s'être livré à une appréciation juridique erronée de l'affaire et de ne pas avoir suffisamment établi l'état des faits. Ils se plaignirent également d'avoir été privés de la possibilité d'agir devant le tribunal, étant donné que celui-ci avait décidé en l'affaire malgré leur demande de report d'audience. Au cours de la procédure d'appel, ils présentèrent une attestation de nationalité tchèque.
Par l'arrêt du 31 juillet 2000, notifié à l'avocat des requérants le 12
septembre 2000, le tribunal régional
(Krajský soud)
de Prague confirma le jugement contesté. Relevant que les intéressés avaient soumis une attestation de nationalité délivrée le 15 mai 2000, il conclut qu'ils ne remplissaient pas cette condition lorsqu'ils avaient demandé la restitution. De surcroît, les requérants n'avaient pas démontré que les biens en question avaient été transférés à l'Etat d'une manière ouvrant la voie à la restitution et que A.C. était la personne tenue de les restituer. Quant au grief des intéressés relatif à l'audience du 18 décembre 1996, le tribunal releva que l'excuse de l'avocat avait été notifiée au tribunal le jour même sans que celui-ci soumît un certificat médical
; dès lors, il n'y avait pas eu de motifs importants pour reporter l'audience, au sens de l'article 119 § 1 du code de procédure civile. En tout état de cause, cette conduite du tribunal de district, fût-elle contraire à ladite disposition, n'avait eu aucune incidence sur l'issue de la procédure.
En même temps, le tribunal régional rejeta la demande des requérants tendant à faire admettre un pourvoi en cassation, considérant que la question de la preuve de nationalité ne revêtait pas une importance juridique cruciale.
Le 10 octobre 2000, les requérants formèrent néanmoins un pourvoi en cassation contre l'arrêt du tribunal régional, faisant valoir que leurs attestations de nationalité tchèque étaient dotées d'une clause de continuité.
Le 9 novembre 2000, à savoir dans le délai de soixante jours à compter de la notification de l'arrêt du tribunal régional, les intéressés attaquèrent cette décision ainsi que celle du tribunal de district par un recours constitutionnel. Ils y invoquaient leur droit à un procès équitable, dont le droit d'être présents à l'audience.
Par l'arrêt du 26 juillet 2001, notifié à l'avocat des requérants le 10
octobre 2001, la Cour suprême
(Nejvyšší soud)
rejeta le pourvoi en cassation, souscrivant à l'avis du tribunal régional concernant l'importance de motifs pour reporter l'audience et considérant que l'arrêt attaqué ne reposait pas sur une appréciation erronée de l'affaire.
Le 17 octobre 2001, les intéressés formèrent par l'intermédiaire de l'avocat qui les avait représentés auparavant un recours constitutionnel contre l'arrêt de la Cour suprême, invoquant le droit à un procès équitable et mettant en avant la continuité de leur nationalité tchèque. Ce recours fut signé par ledit avocat et accompagné de copies des formulaires de pouvoir signés en 1995 ; la mention selon laquelle ces pouvoirs visaient également la représentation des intéressés devant la Cour constitutionnelle était écrite avec des caractères différents du reste du texte.
Les 21 novembre 2001, la Cour constitutionnelle
(Ústavní soud)
avertit l'avocat des requérants que le recours du 9 novembre 2000 n'était accompagné que de copies des formulaires de pouvoir, et le somma de soumettre les originaux de ceux-ci dans un délai de trente jours. Le 3
décembre 2001, ledit avocat soumit des copies certifiées conformes des pouvoirs.
Le 16 janvier 2002, la Cour constitutionnelle avertit l'avocat que les formulaires de pouvoir joints au recours du 17 octobre 2001 ne faisaient pas suffisamment ressortir son autorisation d'agir au nom des requérants devant la Cour constitutionnelle
; elle l'invita à y remédier dans un délai de trente jours. Le 5 février 2002, ledit avocat soumit des copies certifiées conformes des pouvoirs portant la date des 25 et 28 janvier 2002 et précisant que les requérants le mandataient pour introduire à leur nom un recours constitutionnel contre l'arrêt de la Cour suprême du 26 juillet 2001.
Le 5 février 2002, la Cour constitutionnelle déclara inadmissible le recours constitutionnel du 9 novembre 2000, relevant que ledit recours n'était pas dirigé contre la décision sur la dernière voie de recours, à savoir contre l'arrêt de la Cour suprême portant sur le fond de l'affaire, lequel
faisait l'objet d'un autre recours constitutionnel.
Le 30 juillet 2002, la Cour constitutionnelle rejeta le recours constitutionnel du 17 octobre 2001 au motif qu'il n'avait pas été introduit par une personne autorisée. Elle considéra que, dans la mesure où les pouvoirs appropriés étaient datés des 25 et 28 janvier 2002, l'avocat n'était pas autorisé à représenter les requérants au moment de l'introduction dudit recours constitutionnel et ne pouvait donc pas introduire ce recours à leur nom.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Code de procédure civile (version en vigueur au moment des faits)
Selon l'article 101 § 2, le tribunal poursuit la procédure même si les parties sont inactives. Si un participant dûment convoqué ne comparaît pas à
l'audience et s'il n'a pas demandé le report de celle-ci pour un motif important, le tribunal peut examiner l'affaire en son absence
; ce faisant, il
tient compte du contenu du dossier et des preuves déjà administrées.
Aux termes de l'article 119 § 1, une audience ne peut être reportée que pour des motifs importants qui doivent être explicités.
Code civil
L'article 23 dispose que la représentation est constituée soit par une loi ou une décision d'une autorité publique, soit par un mandat de pouvoir (
dohoda o plné moci
).
Selon l'article 31 § 1, il est possible de se faire représenter, pour un acte juridique, par une personne physique et morale. A cette fin, le mandant confère au mandataire le pouvoir qui doit spécifier le champ de la mission à
accomplir. Aux termes de l'article 31 § 4, lorsqu'un acte juridique doit être effectué par écrit ou lorsque le pouvoir ne concerne pas seulement un
acte particulier, le pouvoir doit être conféré par écrit.
Loi n
o
182/1993 sur la Cour constitutionnelle
Selon l'article 30 § 1, les personnes physiques et morales doivent être représentées devant la Cour constitutionnelle par un avocat.
L'article 31 § 1 dispose que le représentant du requérant devant la Cour constitutionnelle n'est pas autorisé à se faire remplacer, devant cette juridiction, par un autre représentant.
Aux termes de l'article 31 § 2, le pouvoir aux fins de la représentation selon l'article 30 § 1 doit expressément mentionner qu'il se rapporte à la procédure devant la Cour constitutionnelle.
Jurisprudence des cours suprêmes
Dans la décision n
o
Dans la décision
Odon 28/95
du 20 décembre 1995, la Cour suprême se référa aux articles 23 et 31 §§ 1 et 4 du code civil pour constater que le mandat de pouvoir n'était pas déterminant pour définir le champ de
la
mission à accomplir par le mandataire
; était décisif le champ de la mission spécifié dans le pouvoir, acte du mandant destiné aux tiers.
1.Invoquant le droit à un procès équitable garanti par l'article 6 de la Convention, les requérants se plaignent que le tribunal de district a agi et décidé en l'affaire malgré l'absence, dûment excusée, de leur avocat. Ils
dénoncent également comme erronées les décisions rendues par les tribunaux inférieurs qui n'auraient pas dûment traité toutes les preuves.
2.Sur le terrain de l'article 6 de la Convention, les intéressés contestent l'avis de la Cour suprême ayant conclu qu'ils ne remplissaient la condition de nationalité qu'au 15 mai 2000, sans tenir compte de la clause de continuité dont leurs attestations étaient dotées.
3.Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, les requérants se plaignent que la Cour constitutionnelle a rejeté leur recours constitutionnel du 17 octobre 2001 sans l'avoir examiné au fond. Ils lui reprochent notamment de ne pas avoir fait la distinction entre le mandat de pouvoir au sens de l'article 23 du code civil et le pouvoir qui ne fait qu'attester l'existence de ce mandat, et de s'être ainsi écartée de ses décisions antérieures.
Les requérants formulent plusieurs griefs sur le terrain de l'article 6 de la Convention, qui dispose comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
1.Les requérants se plaignent d'abord du fait que le tribunal de district a agi et décidé en l'affaire en l'absence de leur avocat et que les tribunaux inférieurs n'ont pas dûment traité toutes les preuves.
Le Gouvernement souligne que les requérants et leur avocat ont été dûment informés de la date et du lieu de l'audience et qu'ils n'ont été aucunement empêchés d'y participer. De plus, l'avocat n'a soumis, même
a
posteriori
, aucun certificat médical attestant qu'il ne pouvait pas comparaître devant le tribunal, alors qu'il est évident qu'un tribunal ne peut pas accepter une simple allégation en guise d'excuse. Le Gouvernement soutient enfin que l'absence de la partie requérante à l'audience du 18
décembre 1996 n'a eu aucune incidence sur l'équité de la procédure et
que les requérants ont eu une occasion suffisante de faire valoir leurs arguments aux stades suivants de la procédure.
Les requérants soulignent que l'article 6 de la Convention leur donne le droit d'être présents et entendus lors d'une audience. Ils allèguent ne pas avoir pu faire valoir leurs droits aux stades suivants de la procédure puisque tous les faits et preuves décisifs doivent en principe être indiqués avant le prononcé de la décision rendue en première instance.
Dans les circonstances particulières de l'affaire, et étant donné que les requérants soulèvent un grief tiré du droit d'accès à la Cour constitutionnelle, la Cour n'estime pas nécessaire d'examiner la question de savoir si les intéressés ont satisfait à la condition relative à l'épuisement des voies de recours internes. A supposer même qu'ils l'aient fait, le présent grief est en tout état de cause irrecevable pour le motif indiqué ci-dessous.
La Cour observe que c'est notamment dans le cadre de la procédure pénale que la Convention exige la comparution de l'intéressé devant le tribunal (
Krombach c. France
, n
o
‑
II
;
Hermi c. Italie
[GC], n
o
‑
XII) et que les exigences procédurales peuvent être plus souples dans des litiges civils. De plus, il convient d'examiner l'équité de la procédure dans sa globalité et une juridiction supérieure ou suprême peut, dans certains cas, effacer la violation initiale d'une clause de la Convention (
De Haan c. Pays-Bas
, arrêt du 26 août 1997,
Recueil
1997
‑
IV, §
54
;
I.J.L. et autres c. Royaume-Uni
, n
os
29522/95, 30056/96 et 30574/96, §
‑
IX).
Dans la présente affaire, il est vrai que la partie requérante n'a pas pris part à la seule audience tenue devant le tribunal de première instance. Il
convient cependant de noter que la raison en était une excuse insuffisante de l'avocat des intéressés qui ne justifiait pas, aux termes du code de procédure civile, le report de l'audience. Les requérants ont ensuite usé de la possibilité de former un appel contre le jugement rendu à l'issue de ladite audience, dans lequel ils ont pu faire valoir tous les arguments qu'ils considéraient pertinents. Ainsi, au stade de la procédure d'appel, la partie requérante possédait les éléments qui pouvaient ne pas lui être connus auparavant, et la juridiction d'appel a eu la faculté d'examiner ses arguments à cet égard. En outre, comme l'ont constaté les juridictions nationales, rien ne montre que l'absence de l'avocat ait concrètement porté atteinte au droit des requérants à un procès équitable. L'on ne saurait non plus conclure que les autres garanties procédurales de l'article 6 n'aient pas été respectées quant à l'administration des preuves.
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.Les intéressés contestent ensuite l'avis de la Cour suprême ayant conclu qu'ils ne remplissaient la condition de nationalité qu'au 15 mai 2000, sans tenir compte de la clause de continuité dont leurs attestations étaient dotées.
La Cour rappelle que c'est aux juridictions nationales qu'il incombe d'interpréter et d'appliquer les dispositions du droit interne et que, en l'absence d'arbitraire, elle ne saurait s'y substituer. En l'occurrence, il
s'agissait de décider si les requérants satisfaisaient aux conditions prévues par la législation de restitution, dont la condition de la nationalité. Après avoir souverainement apprécié les preuves administrées, les juridictions nationales ont décidé que tel n'était pas le cas en l'espèce. Il ressort par ailleurs du dossier que le défaut de nationalité n'a pas été le seul motif de l'échec de la demande des requérants. En effet, les tribunaux ont aussi considéré que les requérants n'avaient pas démontré que les biens en question avaient été transférés à l'Etat d'une manière ouvrant la voie à la restitution et que le défendeur était la personne tenue de les restituer.
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.Les requérants se plaignent enfin d'avoir été privés de leurs droits à un procès équitable et à un recours effectif, au motif que la Cour constitutionnelle a refusé d'examiner le fond de leur recours du 17
octobre
2001 pour des raisons purement formelles. Bien qu'ils invoquent à cet égard les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, la Cour estime qu'il
convient d'examiner cette partie de la requête uniquement sous l'angle du droit à un tribunal au sens de l'article 6 § 1, qui absorbe en l'espèce les exigences moins strictes de l'article 13 de la Convention.
Le Gouvernement fait d'abord observer que des doutes quant à la représentation légale des requérants existaient déjà devant les tribunaux inférieurs
; le tribunal de première instance a dû à plusieurs repriser inviter l'avocat à présenter les pouvoirs, que celui-ci n'a d'ailleurs jamais soumis à
l'égard d'une troisième personne (qui n'est pas partie à la procédure devant la Cour). Le Gouvernement note également que lorsque l'on compare les pouvoirs soumis au tribunal de district de Sokolov à ceux soumis à la Cour constitutionnelle le 17 octobre 2001, le soupçon surgit que l'avocat avait modifié les pouvoirs présentés au tribunal de première instance pour y ajouter la mention qu'ils étaient valables aussi aux fins de la procédure devant la Cour constitutionnelle. A la lumière de ces considérations, l'approche relativement stricte de la Cour constitutionnelle apparaît selon le Gouvernement justifiée. S'il est vrai que, à la suite de la sommation de la Cour constitutionnelle, de nouveaux pouvoirs appropriés ont été présentés, le 5 février 2002, ceux-ci ne faisaient cependant pas ressortir que l'avocat était autorisé à représenter les requérants devant la Cour constitutionnelle avant l'établissement de ces pouvoirs.
Selon le Gouvernement, il est par ailleurs nécessaire de distinguer les situations où c'est le requérant qui s'adresse directement à la Cour constitutionnelle sans être dûment représenté, de celles où le recours est introduit par une autre personne se déclarant être le représentant légal du requérant. Tandis que dans le premier cas la volonté du requérant d'introduire un recours constitutionnelle ne prête pas à controverse et l'absence de représentation peut être redressée
a posteriori
, dans le second cas l'introduction du recours n'est valable que s'il est démontré que ladite personne y était autorisée au moment de l'acte.
Les requérants soutiennent qu'en rejetant leur recours constitutionnel, la Cour constitutionnelle n'a pas tenu compte des dispositions légales pertinentes ni de sa propre jurisprudence faisant la différence entre le mandat de pouvoir et le pouvoir. Elle a ainsi porté atteinte aux principes de la sécurité juridique et de l'égalité des parties et commis un déni de justice. Les intéressés allèguent avoir été légalement représentés en vertu d'un mandat de pouvoir, et ce dès le début de la procédure devant le tribunal de première instance. Etant donné que l'article 31 § 2 de la loi n
o
182/1993 sur la Cour constitutionnelle exige que la représentation légale soit attestée par un pouvoir spécial, ils ont soumis à la Cour constitutionnelle de tels pouvoirs
; bien que ceux-ci portent une date postérieure à l'introduction de leur recours constitutionnel, il est incontestable que leur représentation légale existait déjà au moment de la saisine de la Cour constitutionnelle.
Par ailleurs, les intéressés qualifient de non étayée l'allégation du Gouvernement selon laquelle leur avocat aurait modifié les formulaires de pouvoir soumis au tribunal de première instance pour y ajouter qu'ils étaient valables aux fins de la procédure devant la Cour constitutionnelle.
La Cour rappelle que c'est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu'il incombe d'interpréter la législation interne
; son rôle se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. Cela est particulièrement vrai s'agissant de l'interprétation par les tribunaux de règles procédurales (
Tejedor García c.
Espagne
, arrêt du 16 décembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VIII, § 31). La réglementation relative aux formalités et délais à
observer pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, de la sécurité juridique (
Kadlec et autres
c. République tchèque
, n
o
49478/99, §
24, 25 mai 2004). Si le droit d'exercer un recours est bien entendu soumis à des conditions légales, les tribunaux doivent, en appliquant des règles de procédure, éviter à la fois un excès de formalisme qui porterait atteinte à
l'équité de la procédure et une souplesse excessive qui aboutirait à
supprimer les conditions de procédure établies par les lois (
Bulena c. République tchèque
, n
o
57567/00, § 30, 20
avril 2004).
La Cour note d'abord que dans une espèce tirant son origine d'une requête individuelle, elle doit se borner autant que possible à
examiner le cas concret dont elle est saisie (
Soffer c. République tchèque
, n
o
31419/04, §
46, 8
novembre 2007). Sa tâche dans la présente affaire consiste donc à
examiner si le motif du rejet du recours constitutionnel a privé les requérants de leur droit de voir examiner le fond de ce recours. Pour ce faire, la Cour se penchera sur la proportionnalité de la limitation imposée par rapport aux exigences de la sécurité juridique et de la bonne administration de la justice.
La Cour observe ensuite que la loi n
o
182/1993 sur la Cour constitutionnelle énonce avec suffisamment de clarté la nécessité pour les requérants d'être représentés par un avocat, ainsi que les exigences de forme relatives au pouvoir attestant l'existence de cette représentation.
En l'occurrence, la Cour constitutionnelle a reproché aux requérants, dans sa décision du 30 juillet 2002, que les formulaires de pouvoir soumis par leur avocat ne faisaient pas ressortir l'autorisation de celui-ci de les représenter devant elle dès l'introduction du recours constitutionnel le 17
octobre 2001. Les documents pertinents à l'appui, la Cour constate, avec le Gouvernement, que les copies des pouvoirs accompagnant le recours constitutionnel du 17 octobre 2001 s'apparentent de manière significative à
ceux soumis au tribunal de première instance, étant par ailleurs datés de 1995, et que la mention relative à la représentation des intéressés devant la Cour constitutionnelle est écrite avec des caractères différents par rapport au reste du texte. N'étant pas satisfaite de ces pouvoirs, la juridiction constitutionnelle a
invité l'avocat à démontrer qu'il avait bel et bien l'autorisation d'agir au nom des requérants devant elle. Or, au lieu de démontrer que l'avocat avait été mandaté, au plus tard le 17 octobre 2001, pour saisir la Cour constitutionnelle, la partie requérante a présenté de
nouveaux pouvoirs signés en janvier 2002.
Dans ces conditions, l'on ne peut reprocher à la Cour constitutionnelle d'avoir considéré que la partie requérante n'avait pas réussi à dissiper les doutes quant à l'existence de la représentation légale au moment de l'introduction du recours du 17 octobre 2001. Dans la mesure où l'avocat des requérants devait être familiarisé avec les exigences procédurales découlant de la loi n
o
182/1993 et que la Cour constitutionnelle lui a offert la possibilité de redresser les vices des pouvoirs présentés le 17
octobre
2001, la Cour ne saurait conclure que la partie requérante s'est vu imposer une charge disproportionnée. Il n'y a en revanche aucune raison de douter que la démarche de la Cour constitutionnelle a été motivée par les principes de la sécurité juridique et de la bonne administration de la justice.
Il apparaît donc que la situation contestée en l'espèce résulte d'un manque de diligence imputable à la partie requérante, qui était évitable, et
non d'un excès de formalisme de la Cour constitutionnelle.
Dans ces circonstances, l'on ne saurait conclure que les requérants peuvent passer pour avoir fait tout ce qu'on pouvait raisonnablement attendre d'eux pour satisfaire aux exigences formelles du recours constitutionnel. Ils se sont donc eux-mêmes privés de leur droit d'accès à un tribunal, sans que la responsabilité de l'Etat s'y trouve engagée.
Il s'ensuit que ce grief doit également être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Greffière
Président