KNEZEVIC v. SERBIA

Decizia nr. 46616/07 a SEGȚIUNII de către Teodora KNEŽEVI îi este adresată Curții Europene a Drepturilor Omului (Secțiunea A doua), în calitate de Camera compusă de: Françoise Tulkens, Președintele, Ireneu Cabral Barreto, Vladimir Zagrebsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsotsoria, judecători și Sally Dollé, grefierul secțiunii având în vedere cererea depusă la 24 octombrie 2007, având în vedere decizia de a acorda prioritate cererii de mai sus în temeiul articolului 41 din Regulamentul de procedură, având în vedere declarația prezentată de Guvernul contestat la 12 septembrie 2008 solicitând Curtea să scoată cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la aceasta, După ce a deliberat, decide după cum urmează: Reclamanții, dna Teodora Knežević („primul reclamant”) și dna Svetlana Knežević („al doilea reclamant”), sunt atât resortisanții sârbi care s-au născut în 1990, respectiv 1954 și trăiesc în prezent la Belgrad. Al doilea reclamant este prima mamă a reclamantului. Guvernul sârb („ Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl S. Carić. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Primul set de proceduri civile La 1 octombrie 1990. Ž.Ž a recunoscut, în fața Curții de District ( Okružni sud ) de la Belgrad, că el a fost primul tată biologic al reclamantului. În aceeași dată, această instanță a ordonat să plătească întreținerea lunară a copilului pentru primul reclamant. Cu toate acestea, se pare că nu s-a conformat cu această hotărâre. Al doilea set de proceduri civile La 2 iunie 1992. Ž. a depus o cerere împotriva ambelor reclamante, pentru ca recunoașterea anterioară a paternității să declare nulă și nulă. La 5 mai 1993, Curtea a Patra Municipală ( Četvrti opštinski sud ) a stat în favoarea lui Belgrad. Până în septembrie 1994, această hotărâre a devenit finală. Al treilea set al procedurii civile și al procedurii de executare ulterioară La 6 septembrie 1994, reclamanții au depus în comun o cerere împotriva δ.Ž., care solicită recunoașterea paternității sale și o ordonanță pentru o cantitate sporită de întreținere a copilului. După un mandat, la 30 decembrie 2005, Curtea Municipală a hotărât în favoarea reclamanților. În acest sens, acesta a declarat că este primul tată biologic al reclamantului și i-a ordonat să plătească, la 6 septembrie 1994, întreținerea lunară în valoare de 8.000 dinaruri, plus întreținerea deja acumulată și 99.362,50 dinaruri în costuri, într-o perioadă de 15 zile. La 31 mai 2006, această hotărâre a fost susținută de Curtea de District din Belgrad și, prin urmare, a devenit finală. La 15 septembrie 2006, primul reclamant a depus o cerere la Curtea a Patra Municipiană, cerând executarea hotărârii rendue în favoarea ei. La 18 octombrie 2006, Curtea a Patra Municipiană a eliberat un ordin de aplicare în acest sens. Se pare că procedurile de executare sunt încă în așteptare, nici o plată de la debitor. COMPLAINTĂ Reclamanții au invocat art. 6, 8 și 13 din Convenție, precum și art. 5 din Protocolul nr. Cu toate acestea, în principiu, ei s-au plâns de: (i) echitatea și rezultatul celui de-al doilea set de proceduri civile; (ii) lungimea celui de-al treilea set de proceduri civile, luate împreună cu procedura ulterioară de executare; și (iii) absența unui remediu intern eficace pentru întârziere procedurală. 1. Reclamanții se plângeau de durata celui de-al treilea set de proceduri civile luate împreună cu procedurile ulterioare de executare, precum și de absența unui recurs intern eficace în acest sens, care au fost comunicate guvernului în conformitate cu art. 6 § 1, precum și art. 13 în legătură cu art. 6 § 1 din Convenție. Prin scrisoarea din 12 septembrie 2008, Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării acestor chestiuni, au solicitat, de asemenea, Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația guvernului semnată de agentul lor citește după cum urmează: „Declar că Guvernul Republicii Serbiei este pregătit să accepte că a existat o încălcare a drepturilor reclamanților în temeiul articolului 6 alineatul (1) și al articolului 13 din Convenție și că oferă reclamanților să plătească suma de 4 400 de euro exgratie în ceea ce privește cererea înregistrată în temeiul nr. 46616/07 în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă, care acoperă orice prejudiciu material și moral, precum și costurile, se plătește în contravalor dinar, fără impozite care pot fi aplicabile și la un cont ... [specific] de către solicitant. Suma este plătită în termen de trei luni de la data depunerii hotărârii de către Curte. Această plată va constitui rezoluția finală a cauzei. Guvernul regretă apariția acțiunilor care au condus la introducerea prezentei cereri.” Într-o scrisoare din data de 20 octombrie 2008, reclamanții au exprimat opinia că o grevă a cazului lor nu ar fi justificată. Curtea reamintește că art. 37 din Convenție prevede că aceasta poate decide, în orice etapă a procedurii, să elimine o cerere din lista de cazuri. În special, art. 37 § 1 litera (c) permite Curții să elimine o procedură din lista sa dacă constată că „nu mai este justificat să continue examinarea cererii”, iar aceasta a făcut-o în trecut pe baza anumitor declarații unilaterale ale guvernelor contestate, chiar dacă reclamanții își menținuseră cauzele. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația făcută de Guvern în acest caz, având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa (a se vedea Tahsin Acar c. Turcia , [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI). Curtea constată că în mai multe cazuri a precizat natura și extinderea obligațiilor care iese pentru un stat parte în temeiul articolelor 6 și 13 din Convenție privind dreptul la o audiere într-un timp rezonabil (a se vedea, printre altele, Cocchiarella c. Italia [GC], nr. 64886/01, CEDH 2006; Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, ECHR 2000 XI; Ilić c. Serbia , nr. 30132/04, 9 Octombrie 2007). În cazul în care Curtea a constatat o încălcare a acestor articole, a acordat satisfacție echitabilă, a căror sumă depinde de caracteristicile specifice ale cauzei. Având în vedere natura concesiunii incluse în declarația unilaterală a Guvernului în acest caz, precum și cantitatea de compensare propusă (care poate fi considerată rezonabilă în comparație cu atribuițiile Curții în cazuri similare, atunci când se ține seama de faptul că numai patru ani și unsprezece luni din procedurile încurcate intră în competența Curții. ratione temporis , Serbia care a ratificat Convenția la 3 martie 2004), Curtea constată că nu mai este justificat să continue examinarea acestei părți a cererii (art. 37 § 1 litera (c) din Convenție; a se vedea, pentru principiile relevante, Tahsin Acar , citat mai sus; Haran c. Turcia , nr. 25754/94, hotărârea din 26 martie 2002). Curtea este de asemenea convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu solicită să continue examinarea acestei părți a cererii (art. 37 § 1 în amendă Prin urmare, aceaceasta ar trebui eliminată din cauza respectivă. Având în vedere că procedurile încurcate par să fie încă în suspensie, trebuie remarcat faptul că hotărârea Curții nu aduce atingere meritelor cererii interne sau, într-adevăr, abilitatea acestora de a obține recurs pentru orice întârziere procedurală suplimentară care poate avea loc după data prezentei decizii. În cele din urmă, Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 46 alineatul (2) din Convenție, Comitetul de Miniștri este competent să supravegheze executarea hotărârilor sale finale numai. Cu toate acestea, în cazul în care Statul pârât nu respectă termenii declarației sale unilaterale în acest caz, cererea ar putea fi restaurată la lista Curții în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (a se vedea Aleksantseva și 28 Alții c. Rusia (dec.), nr. 750025/01, CEDH, 23 martie 2006). Curtea a examinat restul cererii, astfel cum au fost depuse de solicitanți. Cu toate acestea, având în vedere tot materialul în posesia sa, și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa sau nu au fost rezolvate în mod eficient prin declarația menționată anterior, Curtea nu găsește nimic în dosarul care ar putea dezvălui orice apariție a unei încălcări a Convenției în stadiul actual. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind, vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate a termenilor declarației guvernului contestat în ceea ce privește plângerile comunicate în temeiul articolelor 6 § 1 și 13 din convenție (în ceea ce privește durata procedurii) și a modalităților de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectiva convenție; în ceea ce privește aceste plângeri în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție; declara restul cererii inadmisibile. Președintele secretarului Sally Dolle Françoise Tulkens

SECOND SECTION

DECISION

Application no. 46616/07

by Teodora KNEŽEVIĆ and Svetlana KNEŽEVIĆ

against Serbia

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 17

March 2009 as a Chamber composed of:

Françoise Tulkens,

President,

Ireneu Cabral Barreto,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Nona Tsotsoria,

judges,

and Sally Dollé,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 24 October 2007,

Having regard to the decision to grant priority to the above application under Rule 41 of the Rules of Court,

Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 12 September 2008 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply thereto,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicants, Ms Teodora Knežević (“the first applicant”) and Ms Svetlana Knežević (“the second applicant”), are both Serbian nationals who were born in 1990 and 1954 respectively and currently live in Belgrade. The second applicant is the first applicant’s mother. The Serbian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr. S. Carić.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

1.

The first set of civil proceedings

On 1 October 1990 Đ.Ž. acknowledged, before the District Court (

Okružni sud

) in Belgrade, that he was the first applicant’s biological father.

On the same date this court ordered Đ.Ž. to pay monthly child maintenance for the first applicant.

It seems, however, that Đ.Ž. failed to comply with this judgment.

2.

The second set of civil proceedings

On 2 June 1992 Đ.Ž. filed a claim against both applicants, to have his prior recognition of paternity declared null and void.

On 5 May 1993 the Fourth Municipal Court (

Četvrti opštinski sud

) in Belgrade ruled in his favour.

By September 1994 this judgment had become final.

3.

The third set of civil proceedings and the subsequent enforcement proceedings

On 6 September 1994 the applicants jointly filed a claim against Đ.Ž., seeking recognition of his paternity and an order for an increased amount of child maintenance.

Following one remittal, on 30 December 2005 the Fourth Municipal Court ruled in favour of the applicants. In so doing, it declared Đ.Ž. to be the first applicant’s biological father and ordered him to pay, as of 6

September 1994, monthly maintenance in the amount of 8,000 dinars, plus the already accrued maintenance and 99,362.50 dinars in costs, within a period of fifteen days.

On 31 May 2006 this judgment was upheld by the District Court in Belgrade and thereby became final.

On 15 September 2006 the first applicant filed a request with the Fourth Municipal Court, seeking enforcement of the judgment rendered in her favour.

On 18 October 2006 the Fourth Municipal Court issued an enforcement order to this effect.

It appears that the enforcement proceedings are still pending, no payment being forthcoming from the debtor.

COMPLAINTS

The applicants invoked Article 6, 8, and 13 of the Convention, as well as Article 5 of Protocol No. 7. In substance, however, they complained about: (i) the fairness and the outcome of the second set of civil proceedings; (ii) the length of the third set of civil proceedings, taken together with the subsequent enforcement proceedings; and (iii) the absence of an effective domestic remedy for procedural delay.

THE LAW

By letter dated 12 September 2008, the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving these issues They also requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.

The Government’s declaration signed by their Agent reads as follows:

“I declare that the Government of the Republic of Serbia is ready to accept that there had been a violation of the applicants’ rights under Article 6 paragraph 1 and Article 13 of the Convention and offer to pay the applicants the amount of EUR 4,400

ex gratia

in respect of the application registered under no. 46616/07 before the European Court of Human Rights.

This sum, which covers any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs, shall be paid in dinar counter-value, free of any taxes that may be applicable and to an account ... [specified] ... by the applicant. The sum shall be payable within three months from the date of delivery of the judgment by the Court. This payment will constitute the final resolution of the case.

The Government regret the occurrence of the actions which have led to the bringing of the present application.”

In a letter dated 20 October 2008 the applicants expressed the view that a strike-out of their case would not be justified.

The Court recalls that Article 37 of the Convention provides that it may, at any stage of the proceedings, decide to strike an application out of its list of cases. In particular, Article 37 § 1 (c) enables the Court to strike a case out of its list if it finds that “it is no longer justified to continue the examination of the application”, and it has done so in the past on the basis of certain unilateral declarations by respondent Governments even if the applicants had maintained their cases.

To this end, the Court will carefully examine the declaration made by the Government in the present case in the light of the principles emerging from its case-law (see

Tahsin Acar v. Turkey

, [GC], no. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI).

The Court notes that it has specified in a number of cases the nature and extent of the obligations which arise for a State Party under Articles 6 and 13 of the Convention concerning the right to a hearing within a reasonable time (see, among many others,

Cocchiarella

v. Italy

[GC], no. 64886/01, ECHR

2006;

Kudła v. Poland

[GC], no. 30210/96, ECHR 2000

‑

XI;

Ilić v. Serbia

, no.

30132/04, 9

October 2007). Where the Court has found a breach of these Articles it has awarded just satisfaction, the amount of which has depended on the particular features of the case.

Having regard to the nature of the concessions contained in the Government’s unilateral declaration in the present case, as well as the amount of compensation proposed (which can be considered reasonable in comparison with the Court’s awards in similar cases, when account is taken of the fact that only four years and eleven months of the impugned proceedings fall within the Court’s competence

ratione temporis

, Serbia having ratified the Convention on 3 March 2004), the Court finds that it is no longer justified to continue the examination of this part of the application (Article 37 § 1 (c) of the Convention; see, for the relevant principles,

Tahsin Acar

, cited above;

Haran v.

Turkey

, no. 25754/94, judgment of 26 March 2002).

The Court is also satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of this part of the application (Article 37 § 1

in fine

).

Accordingly, it should be struck out of the case.

Since the impugned proceedings appear to be still pending, it is to be noted that the Court’s strike-out decision is without prejudice to the merits of the applicants’ domestic claim or, indeed, their ability to obtain redress for any additional procedural delay which may occur after the date of the present decision.

Finally, the Court recalls that, in accordance with Article 46 § 2 of the Convention, the Committee of Ministers is competent to supervise the execution of its final judgments only. However, should the respondent State, fail to comply with the terms of its unilateral declaration in the present case, the application could be restored to the Court’s list pursuant to Article 37 § 2 of the Convention (see

Aleksentseva and 28 Others v. Russia

(dec.), no. 75025/01, ECHR, 23 March 2006).

For these reasons, the Court unanimously

Takes note

of the terms of the respondent Government’s declaration in respect of the complaints communicated under Articles 6 § 1 and 13 of the Convention (concerning the length of proceedings) and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;

Decides

to strike the application out of its list of cases in so far as it relates to these complaints in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention;

Declares

the remainder of the application inadmissible.

Sally Dollé

Françoise

Tulkens

Registrar

President