SEGUNDA DECIZIE DECIZIE Nr. 2545/05 de Dragan PUZOVI își adresează Serbiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea II), ședința la 15 septembrie 2009 ca Cameră compusă din: Françoise Tulkens, Președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimir Zagrebsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, judecători și Sally Dolle, grefierul secțiunii având în vedere cererea depusă la 22 decembrie 2004 având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 27 ianuarie 2009 cere Curtea să elimine cererea din lista sa de cazuri și răspunsul reclamanților la aceasta, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: Reclamanții, dl Dragan Puzović și dna Dragica Medarević, sunt resortisanți sârbi născuți în 1950 și, respectiv, din 1951, și trăiesc în prezent în Raška. Guvernul sârb (“ Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl S Caric. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 26 august 1994, reclamanții au depus o acțiune la Curtea Municipală ( Opštinski sud ) în Raška, cerând anularea anumitor contracte semnate de tatăl lor, precum și a hotărârii proprietății mamei întârziete. La 14 martie 1995, după moartea tatălui lor, reclamanții au introdus o procedură civilă separată, cerând să fie declarată nulră și nulă și proprietatea sa stabilită. La 12 octombrie 2005, Curtea Municipală din Raška s-a alăturat oficial celor două seturi de procedură și a organizat câteva audieri în cazul respectiv ulterior. La 16 mai 2006, Curtea Supremă a delegat jurisdicția în favoarea Curții Municipale de la Kraljevo. La 6 noiembrie 2006, Curtea Municipală de la Kraljevo a rămas în mod oficial în așteptarea rezultatului cazului reclamanților în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Se pare că procedurile în cauză sunt încă în așteptare în primă instanță. Reclamanții se bazează pe articolele 3, 6, 8, 13, 14 și 17 din Convenție, precum și pe art. 1 din Protocolul nr. 1. Totuși, în principiu, s-au plâns de lungimea și echitatea procedurii și de absența unui remediu intern eficace pentru întârziere procedurală. HOTĂRÂREA A fost comunicată guvernului în temeiul articolului 6 § 1 și al articolului 13 din Convenție. Prin scrisoarea din 15 ianuarie 2009, Guvernul a informat Curtea că propunea să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării problemelor planteate de cerere. Au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația, semnată de agentul guvernamental, cu condiția ca: „Declar că Guvernul Republicii Serbiei este pregătit să accepte că au existat o încălcare a drepturilor reclamanților în temeiul articolului 6 alineatul (1) și al articolului 13 din Convenție și că oferă reclamanților să plătească suma de 4.000 de euro exgrația în ceea ce privește cererea înregistrată în temeiul nr. 2545/05 în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă, care acoperă orice prejudiciu material și moral, precum și costurile, se plătește în contravalor dinar, fără impozite care pot fi aplicabile și la un cont ... [specific] de către solicitant. Suma este plătită în termen de trei luni de la data livrării [deciziei] de către Curte. Această plată va constitui rezoluția finală a cauzei. Guvernul regretă apariția acțiunilor care au dus la introducerea prezentei cereri.” În două concluzii ulterioare din 16 martie 2009, reclamanții au solicitat Curtea să-i acorde 50.000 de euro în daune. Curtea reamintește că art. 37 din Convenție prevede că aceasta poate, în orice etapă a procedurii, să decidă să facă o cerere din lista sa de cazuri. În special, art. 37 § 1 litera (c) permite Curții să elimine o procedură din lista sa dacă constată că „nu mai este justificat să continue examinarea cererii”, iar aceasta a făcut-o în trecut pe baza anumitor declarații unilaterale ale guvernelor contestate, chiar dacă reclamanții își menținuseră cauzele. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația făcută de Guvern în acest caz, având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa (a se vedea Tahsin Acar c. Turcia , [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI). Curtea constată că în mai multe cazuri a precizat natura și extinderea obligațiilor care iese pentru un stat parte în temeiul articolelor 6 și 13 din Convenție privind dreptul la o audiere într-un timp rezonabil (a se vedea, printre altele, Cocchiarella c. Italia [GC], nr. 64886/01, CEDH 2006; Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, ECHR 2000 XI; Ilić c. Serbia , nr. 30132/04, 9 Octombrie 2007). În cazul în care Curtea a constatat o încălcare a acestor articole, a acordat satisfacție echitabilă, a căror sumă depinde de caracteristicile specifice ale cauzei. Având în vedere natura concesiunilor conținute în declarația unilaterală a guvernului în acest caz, precum și cantitatea de compensare propusă (care poate fi considerată rezonabilă în comparație cu atribuițiile Curții în cazuri similare, atunci când se ține seama de faptul că numai cinci ani și șase luni ale procedurii încurcate intră în competența Curții. ratione temporis , Serbia care a ratificat Convenția la 3 martie 2004), Curtea constată că nu mai este justificat să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 litera (c) din Convenție; a se vedea, pentru principiile relevante, Tahsin Acar , citat mai sus; Haran c. Turcia , nr. 25754/94, hotărârea din 26 martie 2002). Curtea este, de asemenea, convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile acestuia, nu solicită să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 în amendă Prin urmare, aceaceasta ar trebui eliminată din listă. Având în vedere că procedurile încurcate par să fie încă în suspensie, trebuie remarcat faptul că hotărârea Curții nu aduce atingere meritelor cererii interne sau, într-adevăr, abilitatea acestora de a obține recurs pentru orice întârziere procedurală suplimentară care poate avea loc după data prezentei decizii. În cele din urmă, Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 46 alineatul (2) din Convenție, Comitetul de Miniștri este competent să supravegheze executarea hotărârilor sale finale numai. Cu toate acestea, în cazul în care Statul pârât nu respectă termenii declarației sale unilaterale în acest caz, cererea ar putea fi restaurată la lista Curții în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (a se vedea Aleksantseva și 28 Alții c. Rusia (dec.), nr. 750025/01, CEDH, 23 martie 2006). Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate a termenilor declarației guvernului contestat și a modalităților de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în acest articol; hotărăște să scoată aplicarea din lista cazurilor sale. Președintele grefierului Sally Dolle Françoise Tulkens
Application no. 2545/05
by Dragan PUZOVIĆ and Dragica MEDAREVIĆ
against Serbia
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 15
September 2009 as a Chamber composed of:
Françoise Tulkens,
President,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
judges,
and Sally Dollé,
Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 22 December 2004
Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 27 January 2009 requesting the Court to strike the application out of its list of cases and the applicants’ reply thereto,
Having deliberated, decides as follows:
The applicants, Mr Dragan Puzović and Ms Dragica Medarević, are Serbian nationals who were born in 1950 and 1951, respectively, and currently live in Raška. The Serbian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr S Caric.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
On 26 August 1994 the applicants filed an action with the Municipal Court (
Opštinski sud
) in Raška, seeking annulment of a number of contracts signed by their father, as well as the determination of their late mother’s estate.
On 14 March 1995, following their father’s death, the applicants brought a separate civil suit, requesting that his will be declared null and void and his estate determined.
On 12 October 2005 the Municipal Court in Raška formally joined the two sets of proceedings, and held a couple of hearings in the case thereafter.
On 16 May 2006 the Supreme Court delegated jurisdiction in favour of the Municipal Court in Kraljevo.
On 6 November 2006 the Municipal Court in Kraljevo formally stayed the proceedings pending the outcome of the applicants’ case before the European Court of Human Rights.
It would appear that the proceedings in question are still pending at first instance.
The applicants relied on Articles 3, 6, 8, 13, 14 and 17 of the Convention, as well as on Article 1 of Protocol No. 1. In substance, however, they complained about the length and fairness of the proceedings and the absence of an effective domestic remedy for procedural delay.
The application had been communicated to the Government under Article 6 § 1 and Article 13 of the Convention.
By letter dated 15 January 2009, the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issues raised by the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.
The declaration, signed by the Government’s Agent, provided as follows:
“I declare that the Government of the Republic of Serbia is ready to accept that there had been a violation of the applicants’ rights under Article 6 paragraph 1 and Article 13 of the Convention and offer to pay the applicants the amount of EUR 4,000
ex gratia
in respect of the application registered under no. 2545/05 before the European Court of Human Rights.
This sum, which covers any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs, shall be paid in dinar counter-value, free of any taxes that may be applicable and to an account ... [specified] ... by the applicant. The sum shall be payable within three months from the date of delivery of the [decision] by the Court. This payment will constitute the final resolution of the case.
The Government regret the occurrence of the actions which have led to the bringing of the present application.”
In two later submissions dated 16 March 2009 the applicants requested the Court to award them 50,000 euros in damages.
The Court recalls that Article 37 of the Convention provides that it may, at any stage of the proceedings, decide to strike an application out of its list of cases. In particular, Article 37 § 1 (c) enables the Court to strike a case out of its list if it finds that “it is no longer justified to continue the examination of the application”, and it has done so in the past on the basis of certain unilateral declarations by respondent Governments even if the applicants had maintained their cases.
To this end, the Court will carefully examine the declaration made by the Government in the present case in the light of the principles emerging from its case-law (see
Tahsin Acar v. Turkey
, [GC], no. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI).
The Court notes that it has specified in a number of cases the nature and extent of the obligations which arise for a State Party under Articles 6 and 13 of the Convention concerning the right to a hearing within a reasonable time (see, among many others,
Cocchiarella
v. Italy
[GC], no. 64886/01, ECHR
2006;
Kudła v. Poland
[GC], no. 30210/96, ECHR 2000
‑
XI;
Ilić v. Serbia
, no.
30132/04, 9
October 2007). Where the Court has found a breach of these Articles it has awarded just satisfaction, the amount of which has depended on the particular features of the case.
Having regard to the nature of the concessions contained in the Government’s unilateral declaration in the present case, as well as the amount of compensation proposed (which can be considered reasonable in comparison with the Court’s awards in similar cases, when account is taken of the fact that only five years and six months of the impugned proceedings fall within the Court’s competence
ratione temporis
, Serbia having ratified the Convention on 3 March 2004), the Court finds that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1 (c) of the Convention; see, for the relevant principles,
Tahsin Acar
, cited above;
Haran v.
Turkey
, no. 25754/94, judgment of 26 March 2002).
The Court is also satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination the application (Article 37 § 1
in fine
).
Accordingly, it should be struck out of the list.
Since the impugned proceedings appear to be still pending, it is to be noted that the Court’s strike-out decision is without prejudice to the merits of the applicants’ domestic claim or, indeed, their ability to obtain redress for any additional procedural delay which may occur after the date of the present decision.
Finally, the Court recalls that, in accordance with Article 46 § 2 of the Convention, the Committee of Ministers is competent to supervise the execution of its final judgments only. However, should the respondent State, fail to comply with the terms of its unilateral declaration in the present case, the application could be restored to the Court’s list pursuant to Article 37 § 2 of the Convention (see
Aleksentseva and 28 Others v. Russia
(dec.), no. 75025/01, ECHR, 23 March 2006).
For these reasons, the Court unanimously
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike the application out of its list of cases.
Sally Dollé
Françoise
Tulkens
Registrar
President