Lazarevic împotriva Serbiei

DECIZIE Nr. 13411/07, de Dragoslav LAZAREVI în fața Serbiei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 2 iunie 2009 ca Cameră compusă din: Françoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, judecători, Françoise Elens-Passos, secretar adjunct al secțiunii Având în vedere cererea depusă la 30 august 2007, având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 15 decembrie 2008, care solicită Curții să elimine cererea din lista sa de cauze și răspunsul reclamantului, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Dragoslav Lazarević, este un național sârb care s-a născut și trăiește în Gornji Milanovac.

El este reprezentat în fața Curții de către dl M. Petrović, un avocat practicant în același oraș. Guvernul contestat este reprezentat de agentul lor, dl S. Carić. Faptele cazului, astfel cum au prezentat părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 2 iunie 1998, Curtea Municipală (Opštinski sud ) în Gornji Milanovac a ordonat municipalității Gornji Milanovac să înregistreze tatăl reclamantului ca presupusul proprietar (pretpostavljeni vlasnik ) al unei parcele specifice de teren, înregistrate anterior sub numele de „proprietate socială”. La o dată neespecificată după aceea, această hotărâre a devenit finală. În 2003 tatăl reclamantului a murit. La 10 februarie 2004, reclamantul a solicitat în mod personal executarea hotărârii din 2 iunie 1998, în calitate de unic succesor al tatălui său.

La 8 noiembrie 2004, Curtea Municipală a emis ordinul de executare. La 15 februarie 2005, municipalitatea a primit această decizie, iar la 12 decembrie 2008, autoritatea sa de înregistrare a terenurilor ( katastar nepokretnosti ) a introdus modificările necesare în registrul de terenuri. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la neexecutarea hotărârii finale în cauză, precum și la încălcarea drepturilor sale de proprietate. HOTĂRÂREA Cererea a fost comunicată guvernului în temeiul articolului 6 § 1 din Convenția și al articolului 1 din Protocolul nr. 1. Prin scrisoarea din 15 decembrie 2008, Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării problemelor planteate de reclamant.

Au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația, semnată de agentul guvernamental, cu condiția ca: „Declar că Guvernul Republicii Serbiei este pregătit să accepte că au existat o încălcare a drepturilor reclamantului în temeiul articolului 6 alineatul (1) și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 ... și să ofere reclamantului, dl Dragoslav Lazarević, valoarea de 1,700 de euro exgrație în ceea ce privește cererea înregistrată în temeiul nr. 13411/07 în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă, care acoperă orice prejudiciu material și moral, precum și costurile, se plătește în contravalor dinar, fără impozite care pot fi aplicabile și la un cont ... [specific] de către solicitant.

Suma este plătită în termen de trei luni de la data depunerii deciziei ... de către Curte. Această plată va constitui rezoluția finală a cauzei. Guvernul regretă apariția acțiunilor care au condus la introducerea prezentei cereri.” Într-o scrisoare din data de 12 februarie 2009, reclamantul a exprimat opinia că o grevă a cazului său nu ar fi justificată. Curtea reamintește că art. 37 din Convenție prevede că aceasta poate decide, în orice etapă a procedurii, să elimine o cerere din lista de cazuri. În special, art. 37 § 1 litera (c) permite Curții să elimine o procedură din lista sa dacă constată că „nu mai este justificat să continue examinarea cererii”, iar aceasta a făcut-o în trecut pe baza anumitor declarații unilaterale ale guvernelor contestate, chiar dacă reclamanții își menținuseră cauzele.

În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația făcută de Guvern în acest caz, având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa (a se vedea Tahsin Acar c. Turcia , [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI). Curtea constată că în mai multe cazuri a precizat natura și extinderea obligațiilor care decurg pentru un stat parte în temeiul articolului 6 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 privind neexecuția unei decizii finale ale instanței (a se vedea, printre altele, Compania EVT c. Serbia) , nr. 3102/05, §§ 46-49, 21 iunie 2007). În cazul în care Curtea a constatat o încălcare a acestor articole a acordat satisfacție echitabilă, valoarea care depinde de caracteristicile specifice ale cauzei.

Având în vedere natura concesiunii incluse în declarația unilaterală a Guvernului în acest caz, suma de compensare propusă (care poate fi considerată rezonabilă în comparație cu atribuițiile Curții în cazuri similare), precum și faptul că hotărârea în cauză a fost în cele din urmă executată (execuția a durat mai mult de patru ani și o lună), Curtea constată că nu mai este justificată continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 litera (c) din convenție; a se vedea, pentru principiile relevante, Tahsin Acar , citat mai sus , Haran c. Turcia , nr. 25754/94 , hotărârea din 26 martie 2002 . Curtea este de asemenea convinsă că respectarea drepturilor omului astfel cum este definită în Convenție și în protocolele sale nu impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 în amendă Prin urmare, ar trebui eliminată din listă . În cele din urmă, Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 46 alineatul (2) din Convenție, Comitetul de Miniștri este competent să supravegheze executarea hotărârilor sale finale numai.

Cu toate acestea, în cazul în care Statul pârât nu respectă termenii declarației sale unilaterale în acest caz, cererea ar putea fi restaurată la lista Curții în temeiul articolului 37 § 2 din Convenție (a se vedea Aleksantseva și 28 Alții c. Rusia (dec.), nr. 750025/01, CEDH, 23 martie 2006). Din aceste motive, Curtea ia notă în unanimitate în ceea ce privește termenii declarației guvernului contestat și modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în acest articol, hotărăște să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Președintele secretar adjunct al secțiunii

SECOND SECTION

DECISION Application no. 13411/07 by Dragoslav LAZAREVIĆ against Serbia The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 2 June 2009 as a Chamber composed of: Françoise Tulkens, President, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, judges, Françoise Elens-Passos, Deputy Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 30 August 2007, Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 15 December 2008 requesting the Court to strike the application out of its list of cases and the applicant’s reply thereto, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant, Mr Dragoslav Lazarević, is a Serbian national who was born and lives in Gornji Milanovac.

He is represented before the Court by Mr M. Petrović, a lawyer practising in the same town. The respondent Government are represented by their Agent Mr S. Carić. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 2 June 1998 the Municipal Court ( Opštinski sud ) in Gornji Milanovac ordered the Municipality of Gornji Milanovac to register the applicant’s father as the presumed owner ( pretpostavljeni vlasnik ) of a specific plot of land, previously registered as “socially-owned property”. On an unspecified date thereafter this judgment became final. In 2003 the applicant’s father died. On 10 February 2004 the applicant personally sought enforcement of the judgment of 2 June 1998, as his father’s sole successor.

On 8 November 2004 the Municipal Court issued the enforcement order. On 15 February 2005 the Municipality received this decision, and on 12 December 2008 its land registration authority ( katastar nepokretnosti ) entered the necessary changes in the land registry. COMPLAINTS The applicant complained under Article 6 of the Convention about the non-enforcement of the final judgment in question, as well as the consequent breach of his property rights. THE LAW The application had been communicated to the Government under Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 thereto. By letter dated 15 December 2008, the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issues raised by the applicant.

They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention. The declaration, signed by the Government’s Agent, provided as follows: “I declare that the Government of the Republic of Serbia is ready to accept that there had been a violation of the applicant’s rights under Article 6 paragraph 1 and Article 1 of Protocol No. 1 ... and offer to pay the applicant, Mr Dragoslav Lazarević, the amount of EUR 1,700 ex gratia in respect of the application registered under no. 13411/07 before the European Court of Human Rights. This sum, which covers any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs, shall be paid in dinar counter-value, free of any taxes that may be applicable and to an account ... [specified] ... by the applicant.

The sum shall be payable within three months from the date of delivery of the ... decision by the Court. This payment will constitute the final resolution of the case. The Government regret the occurrence of the actions which have led to the bringing of the present application.” In a letter dated 12 February 2009 the applicant expressed the view that a strike-out of his case would not be justified. The Court recalls that Article 37 of the Convention provides that it may, at any stage of the proceedings, decide to strike an application out of its list of cases. In particular, Article 37 § 1 (c) enables the Court to strike a case out of its list if it finds that “it is no longer justified to continue the examination of the application”, and it has done so in the past on the basis of certain unilateral declarations by respondent Governments even if the applicants had maintained their cases.

To this end, the Court will carefully examine the declaration made by the Government in the present case in the light of the principles emerging from its case-law (see Tahsin Acar v. Turkey , [GC], no. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI). The Court notes that it has specified in a number of cases the nature and extent of the obligations which arise for a State Party under Article 6 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 concerning the non-enforcement of a final court decision (see, among many others, EVT Company v. Serbia , no. 3102/05, §§ 46-49, 21 June 2007). Where the Court has found a breach of these Articles it has awarded just satisfaction, the amount of which has depended on the particular features of the case.

Having regard to the nature of the concessions contained in the Government’s unilateral declaration in the present case, the amount of compensation proposed (which can be considered reasonable in comparison with the Court’s awards in similar cases), as well as the fact that the judgment in question was ultimately enforced (the enforcement having lasted more than four years and one month), the Court finds that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1 (c) of the Convention; see, for the relevant principles, Tahsin Acar , cited above; Haran v. Turkey , no. 25754/94, judgment of 26 March 2002). The Court is also satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination the application (Article 37 § 1 in fine ). Accordingly, it should be struck out of the list.

Finally, the Court recalls that, in accordance with Article 46 § 2 of the Convention, the Committee of Ministers is competent to supervise the execution of its final judgments only. However, should the respondent State, fail to comply with the terms of its unilateral declaration in the present case, the application could be restored to the Court’s list pursuant to Article 37 § 2 of the Convention (see Aleksentseva and 28 Others v. Russia (dec.), no. 75025/01, ECHR, 23 March 2006). For these reasons, the Court unanimously, Takes note of the terms of the respondent Government’s declaration and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein, Decides to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention.

Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Deputy Section Registrar President