A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 31674/07 prezentată de Luc MONIN împotriva Belgiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 24 martie 2009 într-o cameră compusă din Ireneu Cabral Barreto, președinte, Françoise Tulkens, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Nona Tsotsoria, Ișil Karakaș, judecători și Sally Dolle; graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 23 iulie 2007, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat acest lucru, pronunță următoarea decizie FACE recurentul, dl Luc Monin, este un cetățean belgian, născut în 1958 și rezident în Dinant. El este reprezentat în fața Curții de către T. Levy, avocat la Paris. Guvernul belgian este reprezentat de agentul său, Daniel Flore, director general al Serviciului Public Federal al Justiției. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Generarea cauzei Reclamantul este judecător la Tribunalul de Primă Instanță de la Dinant. La 13 septembrie 2005, 10 Camera corecțională a tribunalului de primă instanță din Dinant, prezidată de J.D. cu directori C.J. și reclamant, toți judecătorii din instanța de primă instanță din Dinant au pronunțat o sentință condamnantă împotriva lui E.D., director al asociației. Pentru abuzuri sexuale comise asupra minorilor care locuiesc în casa sa în familie sau de instituție. Această asociație a fost prezidată de F.F., președintele Tribunalului de Primă Instanță din Dinant. După încheierea dezbaterilor, la 19 aprilie 2005 și, deși nu a emis nici o critică sau rezervă cu privire la desfășurarea procedurii, E.D. a adresat o scrisoare instanței în care susținea că a fost "înălțat" El motiva acest sentiment, pe de o parte, prin spiritul care domnea în sala de judecată și, pe de altă parte, prin faptul că a avut loc la sfârșitul ședinței, președintele F.F. să vorbească cu un fost educator al asociației, care a fost informat cu privire la o chestiune de moralitate. În plus, E.D. susținea că președintele tribunalului și judecătorul judecător avea legături de prietenie și că amândoi ar fi avut probleme disciplinare în legătură cu divorțul președintelui F.F. La 18 mai 2005, avocatul d.E.D. a prezentat o cerere de redeschidere a dezbaterilor, bazată pe termenii scrisorii. La 24 mai 2005, instanța a acceptat cererea și dezbaterile au fost stabilite la 14 iunie 2005. În cursul dezbaterilor, E.D. își va reafirma convingerea că nu a beneficiat de o injumătățire obiectivă din cauza faptelor invocate în scrisoarea sa. În timpul audierii, Parchetul a declarat că nu a existat niciun dosar disciplinar cu privire la cei doi magistrați implicați de E.D. În timpul deliberării, s-a constatat că reclamantul considera că afirmațiile d .E.D. erau relevante și că erau necesare investigații suplimentare înainte de a se pronunța. La 12 septembrie 2005, reclamantul a trimis grefei instanței sale o scrisoare adresată colegilor săi și astfel a formulat Mă profund în legătură cu condițiile în care acest deliberat este condus. Mi se pare foarte nesănătos că nu se ia nicio măsură pentru a permite verificarea afirmațiilor inculpatului cu privire la ancheta pe care o menționează chiar dacă nu ignorați caracterul mincinos al afirmațiilor procurorului public în această privință. :: De aceea, vă rog pentru ultima dată să vă revizuiți poziția pe această temă la 13 septembrie 2005, după ce președintele a citit sentința, J.D., reclamantul s-a ridicat și, luând cuvântul în public, a declarat următoarele, dle Președinte, refuz să semnez sentința din motive de ordine publică. Temându-se că nu a fost ascultat, reclamantul a pregătit o a doua scrisoare pe care a trimis-o în culpă președintelui J.D. după citirea hotărârii din 13 septembrie 2005. În această scrisoare, reclamantul a arătat că înlocuitorul M. a mințit în Prin hotărârea din 4 noiembrie 2005, Curtea de Casație a demisionat instanța din Dinant de la procedura disciplinară și a trimis cauza în fața Tribunalului de Primă Instanță din Nivelles. La 25 octombrie 2005, G. a acordat un prim mandat pentru a aduce împotriva reclamantului, ca urmare a unei scrisori din partea consiliului acestuia din urmă, pe care, în urma depunerii unei cereri de înșelăciune, reclamantul nu s-ar fi prezentat la convocare. La 21 noiembrie 2005, G. va elibera un al doilea mandat de a aduce împotriva reclamantului. La 17 noiembrie 2005, Consiliul acestuia din urmă l-a informat pe G. că reclamantul considera neadecvat examinarea psihiatrică avută în vedere de către magistrat. La 17 noiembrie 2005, G. a făcut cunoscut printr-o scrisoare că decizia de a da o examinare psihiatrică a reclamantului a fost bine gândită. Acest al doilea mandat a fost pus în aplicare la 8 decembrie 2005. Apoi, în aceeași zi, G. a eliberat un al doilea mandat de a executa la 15 decembrie 2005 pentru a conduce reclamantul la cabinetul unui psihiatru. La data de 20 martie 2006, Consiliul reclamantului a informat Parchetul din Liège cu privire la intenția sa de a solicita acte și obligații suplimentare, în conformitate cu art. 127 și 61. La 27 martie 2006, primul avocat general aproape de tribunalul de apel din Liège, B., a răspuns că mai mult ca urmare a procedurii prevăzute la art. 479 din Codul de justiție penală nu putea fi rezervat ca urmare a cererii. La 5 aprilie 2006, Consiliul reclamantului a afirmat că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Având în vedere că citația către domnul Monin este lansată, este posibil să vă puteți pronunța obligațiile suplimentare în jurul tribunalului, în cadrul instrucțiunilor sale, G. l-a înțeles pe președintele D. și pe înlocuitorul domnului M. În prezența unei contradicții între declarațiile lor, G. scris, la 25 În răspunsul său scris din 27 ianuarie 2006, B. a afirmat următoarele: "În cazul în care domnul M. m. a interogat, i-am indicat că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Reclamantul a fost acuzat de încălcarea secretului deliberării după pronunțarea hotărârii, calomnie, denunțare calomnioasă și culpă împotriva înlocuitorului M. La 10 octombrie 2006, tribunalul din Liège a refuzat să asculte martorii menționați de reclamant, în special înlocuitorul domnului, procurorul general aproape de tribunalul judecătoresc, B., președintele Tribunalului de Primă Instanță, J.D., și grefierul acestuia. Nici de a auzi sau de a face auzite în prealabil persoanele menționate de el, audierea acestor martori care nu prezintă interes pentru manifestarea adevărului, din moment ce Curtea dispune de toate elementele utile pentru a-și exprima convingerea și întrebările pe care pârâtul dorește să le vadă adresate martorilor solicitați, fie au primit deja răspuns atât în cadrul procedurii la care a fost efectuat de consilierul instructor, cât și în dosarul atașat la acuzare [d .E.D.], fie sunt complet diferite de faptele cauzei sau fără interes pentru aplicarea acesteia Instanța de apel a arătat că reclamantul a avut posibilitatea de a solicita toate obligațiile suplimentare pe care le-a considerat utile în cadrul procedurii de investigare și că întrebarea i-a fost adresată în mod expres de consilierul instructor la audierile din 25 octombrie și 8 În decembrie 2005, reclamantul refuzase, în mod expres sau implicit, să-și invoce dreptul la tăcere. Curtea de apel a subliniat că, în cazul în care pârâtul dispunea încă de dreptul de a-și exercita obligațiile suplimentare în ceea ce privește procedura specială care rezultă din privilegiul de jurisdicție, cum ar fi audierea martorilor sau a altor persoane, judecătorul aprecia în mod suveran dacă, pentru a-și forma convingerea, ar fi fost necesar să accepte această cerere. Instanța de apel a afirmat că: a presupus că a existat un dosar disciplinar sau, cel puțin, o anchetă prealabilă în sarcina președintelui F.F. și/sau a instanței judecătorești în legătură cu divorțul primului, acest fapt nu ar fi putut avea niciun impact asupra regularității procedurii desfășurate împotriva d.E.D. și nici nu ar fi putut justifica orice suspiciune întemeiată în acest sens. A fost complet indiferent faptul că informațiile furnizate de procurorul adjunct M. în instanță din 14 iunie 2005 cu privire la existența unui astfel de dosar disciplinar au fost exacte sau nu, din moment ce reiese din dosarul pe care acest magistrat nu l-a făcut decât să transmită o informație care i-a fost dată de autoritățile sale ierarhice, lucru pe care acuzatul nu l-a contestat. În cele din urmă, Curtea de apel l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de șase luni de închisoare cu suspendare și la o amendă de 200 EUR pentru încălcarea secretului deliberării, calomniei, denunțării calomnioase și culpei împotriva înlocuitorului domnului La 24 ianuarie 2007, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului. În primul rând, Comisia a precizat că, în calitate de reclamant invoca încălcarea articolului 6 alineatul (3) fără a preciza în ce măsură hotărârea a încălcat această dispoziție, motivul era inadmisibil. În plus, aceasta a menționat că hotărârea nu refuza audierea martorilor revendicați din cauza atitudinii adoptate de reclamant în timpul procesului de luare a deciziilor pregătitoare. Într-adevăr, acest refuz a fost justificat de motivul că această audiere a fost lipsită de interes pentru manifestarea adevărului și că motivul reclamantului implică o citire inexactă a hotărârii. În cele din urmă, Comisia a considerat că, din moment ce reclamantul a avut posibilitatea de a contesta în mod liber, în fața instanței de judecată, elementele aduse împotriva sa de către partea care a urmărit-o, el nu putea pleda pe cine nu a avut dreptul la un proces echitabil. Dreptul intern relevant Articolele relevante din Codul de procedură penală se citesc astfel art. 479 În cazul în care un judecător (...) în instanța de primă instanță (...) este acuzat că a comis, în afara funcției sale, o infracțiune care implică o pedeapsă corecțională, procurorul general aproape de instanța de primă instanță îl face citat în fața acestei instanțe, care pronunță fără a putea face apel la aceasta. Atunci când un judecător (...) în instanța de primă instanță (...) este informat că a comis, în exercitarea funcțiilor sale, o infracțiune care implică o pedeapsă corecțională, această infracțiune este urmărită și judecată așa cum se spune la art. 479. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a principiului imparțialității, în special din partea magistratului însărcinat cu luarea în custodie și a instanței judecătorești din Liège. Invocând art. 6 alin. (3) lit. (d) din Convenție, reclamantul se plânge că instanța de judecată din Liège nu a ascultat niciun martor și a refuzat audierea martorilor citați de reclamant. Reclamantul se plânge de o încălcare a principiului de culpabilitate, garantată prin art. 6 alineatul (1) din Convenție: pe de o parte, de către magistratul instructor pe motiv că două din trei mandate de a aduce emis de el, pentru a aduce reclamantul în fața sa și în fața unui psihiatru, au fost utilizate într-un scop coercitiv și de umilire a reclamantului ;pe de altă parte, de către instanța de apel din Liège, care nu putea, fără să fie ea însăși părtinitoare, să considere că verificarea suspiciunii de părtinire a pârâtului era lipsită de obiect. În măsura în care această cauză este îndreptată împotriva instanței de apel, el revine în fapt că, hotărând așa cum a făcut-o ea, instanța de apel a dat dovadă de părtinire. Or, nici un element din dosar nu permite să se tragă o astfel de concluzie. În măsura în care instanța se adresează magistratului instructor, nu există nici o cale de a concluziona că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Reclamantul se plânge apoi de faptul că instanța de judecată a lui Liégue nu a auzit nici un martor și a refuzat audierea martorilor menționați de el. să interogheze sau să interogheze martorii acuzați și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii acuzați; (...) În observațiile sale ca răspuns la observațiile reclamantului, guvernul subliniază că problema accesului la dosarul de procedură nu a fost ridicată niciodată în fața instanțelor naționale și că, prin urmare, nu există epuizare a căilor de atac interne în această privință. În plus, cererea reclamantului nu se bazează pe argumentul neaudiției martorilor, ci mai degrabă pe exactitatea declarațiilor înlocuitorului M., cu atât mai mult cu cât aceasta critică hotărârea Tribunalului de apel, care ar fi omis în mod voluntar un element esențial. Cu toate acestea, reclamantul ar fi trebuit să prezinte aceste argumente împotriva hotărârii instanței de recurs în fața Curții de Casație. După cum nu a făcut-o, nu a epuizat nici căile de atac interne în această privință. Curtea consideră că, în speță, guvernul pare să tragă argumente și să solicite o declaraie din același motiv care, în opinia Curii, și-a justificat comunicarea, și anume refuzul instanței judecătorești de a asculta martorii menionai de reclamant și impactul acestui refuz asupra posibilităii reclamantului de a-și exercita în mod eficient dreptul la apărare. Curtea nu consideră că trebuie să se pronunțe cu privire la această obiecție a guvernului, întrucât aceasta încheie la data la care a făcut obiectul cu un alt motiv. Guvernul subliniază, în ceea ce privește procedura în fața instanței de recurs, că reclamantul se lansează într-o dezbatere privind oportunitatea audierii martorilor, ignorând astfel faptul că Curtea nu este o a patra instanță și faptul că, în primul rând, instanțele naționale au obligația de a se pronunța asupra unei astfel de oportunități. Acesta susține că reclamantul a avut posibilitatea de a solicita obligații suplimentare de informare și audierea martorilor. Tribunalul de apel din Liège a considerat că măsurile solicitate nu erau conforme cu procedura care îl privește (în măsura în care acestea se referă la cauza D.E.D.) și nu erau relevante în cadrul manifestării adevărului faptelor care îi erau reproșate. De fapt, reclamantul l-a acuzat pe procurorul-auditor că l-a mințit în ședința din 14 iunie 2005 cu privire la existența unui dosar disciplinar cu privire la instanța judecătorească și la președintele F.F. Or, înlocuitorul M. nu ar fi putut mințit pentru că el nu a făcut decât să transmită o informație care a fost dată de către superiorul său ierarhic, primul avocat general aproape de tribunalul de apel din Liège, B., ceea ce reclamantul nu a contestat, cum ar fi, de altfel, Tribunalul de apel în hotărârea sa. Recurentul se lansează acolo într-o dezbatere privind un element de fapt al procedurii în fața Tribunalului de apel asupra căruia Curtea nu va trebui să se pronunțe. Reclamantul susține că nu a avut nici posibilitatea și nici oportunitatea de a solicita acte de informare în cursul procesului de informare. El a fost informat cu privire la închiderea de informații numai de către rechizițiile procurorului general B. care l-au trimis în fața instanței de judecată. C a fost printr-un raționament specific pe care tribunalul de apel din Liège l-a privat pe reclamant de posibilitatea de a dovedi minciuna înlocuitorului M. În timpul ședinței din 14 iunie 2005, domnul nu a fost să fie informat pe lângă autoritățile naționale, în acest sens serviciile procurorului general de Liégue În acest sens, martorii citați de reclamant aveau o informație importantă de comunicat instanței judecătorești. Curtea reamintește că art. 6 alineatul (3) litera (d) din Convenție lasă, în principiu, instanțelor interne sarcina de a judeca cu privire la utilitatea unei oferte de probă per martor. Acest articol nu este obligatoriu pentru convocarea și la interogare a oricărui martor cu descărcare de gestiune: precum și la Egalitatea armelor în acest domeniu. Noțiunea de egalitate a armelor de foc nu epuizează totuși conținutul alineatului (3) litera (d) din art. 6, nici al alineatului (1), al cărui paragraf reprezintă o aplicare printre multe altele. Într-adevăr, nu este suficient să demonstrăm că: Nu a putut interoga un anumit martor cu descărcare de gestiune. Cu toate acestea, este necesar ca aceasta să facă posibil ca convocarea acestui martor să fie necesară în căutarea adevărului și că refuzul de a interoga a cauzat un prejudiciu dreptului la apărare (a se vedea, printre altele, Erich Priebke c. Italia (dec.), nr. 48799/99, 5 aprilie 2001). Atunci când examinează dacă refuzul audierii martorilor solicitate de reclamant nu respectă art. 6 alineatul (1) și art. 3 litera (d), Curtea recurge la două metode diferite : fie verifică caracterul decisiv pe care îl pot avea declarațiile martorilor aflați în întreținere cu privire la calificarea de lacună și la condamnarea în cauză, precum și elementele noi și relevante pentru apărarea pe care martorii cu descărcare de gestiune le pot aduce (Guilloury c. Franța, nr 62236/00, 22 iunie 2006) ; fie, fără a specula cu privire la caracterul fundamental sau nu al audierilor solicitate de solicitant, aceasta consideră procedura în ansamblul său și verifică dacă aceste audieri ar fi putut contribui la echilibrul și la egalitatea care trebuie să conducă pe parcursul procesului dintre acuzare și apărare (Vaturi c. Franța, n 75699/01, 13 aprilie 2006). Curtea consideră că cea de-a doua metodă este adecvată în speță. Prin urmare, aceasta va avea în vedere ansamblul procedurii penale împotriva reclamantului, atât în ceea ce privește etapa de judecată, cât și cea în fața instanței din fond, ambele faze fiind relevante în ansamblul lor pentru a determina caracterul echitabil al procesului făcut reclamantului. Curtea arată, în primul rând, că printr-o scrisoare din 27 martie 2006, procurorul general aproape de instana de apel, care a redactat rechiziiile împotriva reclamantului, l-a informat că cererea sa de încuviințare suplimentară era inadmisibilă; acesta fiind magistrat, procedura prevăzută în cazul său de codul de înjumătățire penală era cea prevăzută la art. 479 și s. și nu dreptul comun. Prin urmare, este evident că, în timpul procesului și până la data trimiterii reclamantului în instanță în fața instanței judecătorești, acesta nu a fost în măsură să-și exercite dreptul de a face martori. n s. din Codul de procedură penală, reclamantul se află în imposibilitatea de a contesta în această etapă declarațiile la origine ale acuzării sale. Cu toate acestea, Curtea subliniază că at ia în considerare refuzul instanței de apel de a-și face dreptul la cererea de a examina anumiți martori, inclusiv procurorul general în apropierea instanței de apel, B., președintele J.D. și grefierul său și, în special, înlocuitorul domnului, pe care recurentul l-a acuzat că a mințit în ședința din 14 iunie 2005 cu privire la existența unui dosar disciplinar privind doi judecători. Or, instanța de apel a precizat că audierea acestor martori era lipsită de interes pentru manifestarea adevărului, deoarece întrebările pe care reclamantul dorea să le pună primiseră deja un răspuns în cadrul procedurii de înscriere. Într-adevăr, s-a stabilit că înlocuitorul M. nu a făcut decât să transmită o informație care i-a fost transmisă de superiorii săi, lucru pe care reclamantul nu l-a contestat, așa cum l-a ridicat în mod expres instanța de apel în hotărârea sa. În circumstanțele cauzei, instanța nu consideră că reclamantul a fost lipsit de posibilitatea de a-și exercita drepturile la apărare în procesul la care a participat. Prin urmare, această parte a cererii trebuie să fie declarată inadmisibilă ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Sally Dolle Ireneu Cabral Barreto Președinte
de la requête n
o
31674/07
présentée par Luc MONIN
contre la Belgique
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 24 mars 2009 en une chambre composée de
:
Ireneu Cabral Barreto,
président,
Françoise Tulkens,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
Nona Tsotsoria,
Ișıl Karakaș,
juges,
et de Sally Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 23 juillet 2007,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Luc Monin, est un ressortissant belge, né en 1958 et résidant à Dinant. Il est représenté devant la Cour par M
e
Le gouvernement belge («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Daniel Flore, Directeur général au Service public fédéral de la Justice.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
La genèse de l’affaire
Le requérant est juge au tribunal de première instance de Dinant.
Le 13 septembre 2005, la 10
e
chambre correctionnelle du tribunal de première instance de Dinant, présidée par J.D. avec pour assesseurs C.J. et le requérant, tous juges au tribunal de première instance de Dinant, rendirent un jugement condamnant E.D., directeur de l’association «
La Maison de nos enfants
», pour des abus sexuels commis sur des mineurs hébergés chez lui en famille ou par l’institution. Cette association était présidée par F.F., président du tribunal de première instance de Dinant.
Après la clôture des débats, le 19 avril 2005, et bien qu’il n’ait émis aucune critique ni réserve sur le déroulement de l’instruction, E.D. avait adressé une lettre au tribunal dans laquelle il prétendait avoir été «
piégé
». Il motivait ce sentiment, d’une part, par l’ambiance ayant régné dans la salle d’audience et, d’autre part, par le fait qu’il avait vu à la fin de l’audience, le président F.F. parler avec un ancien éducateur de l’association, qui avait l’avait informé sur une affaire de mœurs. De plus, E.D. alléguait que le président du tribunal et le juge d’instruction entretenaient des liens d’amitié et qu’ils auraient eu tous les deux des ennuis disciplinaires en rapport avec le divorce du président F.F. Le 18 mai 2005, l’avocat d’E.D. déposa une requête en réouverture des débats, fondée sur les termes de la lettre.
Le 24 mai 2005, le tribunal fit droit à la demande et les débats furent fixés au 14 juin 2005. Au cours des débats, E.D. réitéra sa conviction de ne pas avoir bénéficié d’une instruction objective en raison des faits invoqués dans sa lettre. Lors de l’audience, le parquet affirma qu’il n’y avait pas eu de dossier disciplinaire concernant les deux magistrats mis en cause par E.D.
Il apparut au cours du délibéré que le requérant estimait que les allégations d’E.D. étaient pertinentes et que des investigations complémentaires étaient nécessaires avant de statuer.
Le 12 septembre 2005, le requérant déposa au greffe de sa juridiction une lettre destinée à ses collègues et ainsi libellée
:
«
Je m’inquiète vivement des conditions dans lesquelles ce délibéré est mené. Il me paraît fort malsain qu’aucune mesure ne soit prise pour permettre de vérifier les allégations du prévenu quant à l’enquête dont il fait état alors même que vous n’ignorez pas le caractère mensonger des propos du ministère public à ce sujet. Il s’agit d’un préalable absolu à l’examen du problème dont nous sommes saisis
: c’est pourquoi je vous demande une dernière fois de revoir votre position à ce sujet
».
Le 13 septembre 2005, après la lecture du jugement par le président d’audience, J.D., le requérant se leva et, prenant publiquement la parole, déclara ce qui suit
:
«
Monsieur le Président, je refuse de signer le jugement pour des motifs d’ordre public. Je vous dépose une lettre dans laquelle je m’en explique
».
Craignant de n’avoir pas été entendu, le requérant prépara une seconde lettre qu’il remit sous pli fermé au président J.D. après la lecture du jugement du 13 septembre 2005. Dans cette lettre, le requérant indiquait que le substitut M. avait menti en affirmant qu’il n’y avait pas eu d’enquête concernant F.F. et le juge d’instruction.
2.
Les procédures disciplinaire et pénale contre le requérant
Le requérant fit l’objet de poursuites pénales et disciplinaires.
Par un arrêt du 4 novembre 2005, la Cour de cassation dessaisit la juridiction de Dinant de la procédure disciplinaire et renvoya l’affaire devant le tribunal de première instance de Nivelles.
L’instruction de la procédure pénale fut confiée au conseiller G, de la cour d’appel de Liège. Le 25 octobre 2005, G. décerna un premier mandat d’amener à l’encontre du requérant, faisant suite à une lettre du conseil de celui-ci l’informant qu’en raison du dépôt d’une requête de dessaisissement, le requérant ne se présenterait pas à la convocation.
Le requérant demanda à la Cour de cassation de dessaisir la juridiction de Liège, mais il fut débouté le 2 novembre 2005.
Le 21 novembre 2005, G. délivra un second mandat d’amener à l’encontre du requérant. Le conseil de ce dernier informa G. que le requérant estimait inapproprié l’examen psychiatrique envisagé par le magistrat instructeur. Le 17 novembre 2005, G. avait fait savoir par une lettre que la décision d’ordonner un examen psychiatrique du requérant était mûrement réfléchie. Ce second mandat fut mis à exécution le 8 décembre 2005. Puis le même jour, G. délivra un second mandat d’amener à exécuter le 15 décembre 2005 en vue de conduire le requérant au cabinet d’un psychiatre.
Une requête en récusation de l’un des membres de la cour d’appel de Liège fut rejetée par la Cour de cassation le 26 avril 2006.
Le 20 mars 2006, le conseil du requérant informa le parquet de Liège de son intention de demander des actes et devoirs complémentaires, en application des articles 127 et 61
quinquiès
du code d’instruction criminelle. Le 27 mars 2006, le premier avocat général près la cour d’appel de Liège, B., répondit qu’en raison de la procédure prévue par l’article 479 du code d’instruction criminelle, «
il ne pouvait être réservé suite à la demande
».
Le 5 avril 2006, le conseil du requérant fit valoir que l’instruction de G. avait porté sur des faits éloignés des actes reprochés à l’inculpé et s’était intéressée à d’éventuelles relations de celui-ci avec l’avocat d’E.D. Plusieurs actes d’instruction furent alors sollicités ainsi que l’audition de témoins. Le 5 avril 2006, B. affirma ce qui suit
:
«
La citation envers Monsieur Monin étant lancée, il vous est loisible de solliciter l’exécution de devoirs complémentaires à l’audience de la cour d’appel
».
Dans le cadre de son instruction, G. entendit le président D. et le substitut M. En présence d’une contradiction entre leurs déclarations, G. écrivit, le 25
janvier 2006, une lettre à B. destinée à l’éclairer. Dans sa réponse écrite du 27 janvier 2006, B. affirma ce qui suit
:
«
Lorsque Monsieur M. m’a interrogée, je lui ai indiqué qu’il n’existait au parquet général de Liège aucun dossier à la charge de Monsieur C.[le juge d’instruction] ou de Monsieur F.F.
»
Le requérant fut inculpé pour violation du secret du délibéré après le prononcé du jugement, calomnie, dénonciation calomnieuse et outrage à l’encontre du substitut M.
Le 10 octobre 2006, la cour d’appel de Liège refusa d’entendre les témoins cités par le requérant, notamment le substitut M., le procureur général près la cour d’appel, B., le président du tribunal de première instance, J.D., et le greffier de celui-ci. Elle s’exprima ainsi
:
«
(...) il n’existe aucune raison justifiée
(...)
Ni d’entendre ou de faire entendre au préalable les personnes citées par lui, l’audition de ces témoins apparaissant sans intérêt pour la manifestation de la vérité dès lors que la Cour dispose de tous les éléments utiles à asseoir sa conviction et les questions que le prévenu souhaite voir posées aux témoins demandés, soit ont déjà reçu réponse tant dans le cadre de l’instruction à laquelle il a été procédé par le conseiller instructeur que dans le dossier joint à charge [d’E.D.], soit sont totalement étrangères aux faits de la cause ou sans intérêt pour l’application de celle-ci
».
La cour d’appel releva que le requérant avait eu la possibilité de solliciter tous les devoirs complémentaires qu’il estimait utiles dans le cadre de l’instruction le concernant et que la question lui avait été expressément posée par le conseiller instructeur lors des auditions des 25 octobre et 8
décembre 2005. A chaque fois, le requérant avait refusé, expressément ou implicitement, invoquant son droit au silence.
La cour d’appel souligna que, si le prévenu disposait toujours du droit de solliciter l’exécution de devoirs complémentaires nonobstant la procédure particulière résultant du privilège de juridiction, tels l’audition de témoins ou autres, le juge appréciait souverainement s’il y avait lieu, pour former sa conviction, de faire droit à cette demande.
La cour d’appel affirma qu’à supposer qu’il y ait eu un dossier disciplinaire ou, tout le moins, une enquête préalable à charge du président F.F. et/ou du juge d’instruction en relation avec le divorce du premier, ce fait ne pouvait avoir aucune incidence sur la régularité de la procédure menée à l’encontre d’E.D., ni justifier une suspicion quelconque fondée à cet égard. Il était parfaitement indifférent que le renseignement fourni par le substitut M. à l’audience du 14 juin 2005 du tribunal correctionnel quant à l’existence d’un tel dossier disciplinaire ait été exact ou non, dès lors qu’il ressortait du dossier que ce magistrat n’avait fait que relayer une information qui lui avait été donnée par ses autorités hiérarchiques, ce que le prévenu ne contestait pas.
Enfin, la cour d’appel condamna le requérant à une peine de six mois d’emprisonnement avec sursis et à une amende de 200 euros pour violation du secret du délibéré, calomnie, dénonciation calomnieuse et outrage à l’encontre du substitut M.
Le 24 janvier 2007, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant. Elle releva d’abord que, en tant que le requérant invoquait la violation de l’article 6 § 3 sans préciser en quoi l’arrêt violait cette disposition, le moyen était irrecevable. Elle nota en outre que l’arrêt ne refusait pas l’audition de témoins sollicitée à cause de l’attitude adoptée par le requérant pendant l’instruction préparatoire. En effet, ce refus était justifié par le motif que cette audition apparaissait sans intérêt pour la manifestation de la vérité et que le moyen du requérant procédait d’une lecture inexacte de l’arrêt. Enfin, elle estima que dès lors que le requérant avait eu la possibilité de contredire librement, devant la juridiction de jugement, les éléments apportés contre lui par la partie poursuivante, il ne pouvait prétendre qu’il n’avait pas eu droit à un procès équitable.
B.
Le droit interne pertinent
Les articles pertinents du code d’instruction criminelle se lisent ainsi
:
Article 479
«
Lorsqu’un juge (...) au tribunal de première instance (...) est prévenu d’avoir commis, hors de ses fonctions, un délit emportant une peine correctionnelle, le procureur général près la cour d’appel le fait citer devant cette cour, qui prononce sans qu’il puisse y avoir appel.
»
Article 483
«
Lorsqu’un juge (...) au tribunal de première instance (...) est prévenu d’avoir commis, dans l’exercice de ses fonctions, un délit emportant une peine correctionnelle, ce délit est poursuivi et jugé comme il est dit à l’article 479.
»
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’une violation du principe d’impartialité, notamment de la part du magistrat chargé de l’instruction et de la cour d’appel de Liège.
Invoquant l’article 6 § 3 d) de la Convention, le requérant se plaint du fait que la cour d’appel de Liège n’a entendu aucun témoin et a refusé l’audition des témoins cités par le requérant.
1.
Le requérant se plaint d’une violation du principe d’impartialité, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention
: d’une part, par le magistrat instructeur au motif que deux de trois mandats d’amener émis par lui, afin de faire comparaître le requérant devant lui et devant un psychiatre, étaient utilisés dans un dessein coercitif et d’humiliation du requérant
; d’autre part, par la cour d’appel de Liège qui ne pouvait pas, sans être elle-même partiale, considérer que la vérification de l’objectivité du soupçon de partialité émis par le prévenu était sans objet.
La Cour estime qu’à supposer même qu’il y ait épuisement des voies de recours internes, le grief tiré du défaut d’impartialité est manifestement mal fondé. Dans la mesure où ce grief est dirigé contre la cour d’appel, il revient à affirmer qu’en statuant comme elle l’a fait, la cour d’appel a fait preuve de partialité. Or, aucun élément du dossier ne permet de tirer une telle conclusion. Dans la mesure où le grief vise le magistrat instructeur, rien ne permet non plus de conclure qu’en émettant deux mandats d’amener, ce magistrat avait fait preuve de partialité à l’égard du requérant ou visait à l’humilier.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être déclarée irrecevable comme étant manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant se plaint ensuite du fait que la cour d’appel de Liège n’a entendu aucun témoin et a refusé l’audition des témoins cités par lui. Il invoque l’article 6 § 3 d), aux termes duquel
:
«
Tout accusé a droit notamment à
: (...)
d)
interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge
; (...)
»
Dans ses observations en réponse à celle du requérant, le Gouvernement souligne que la question de l’accès au dossier de l’instruction n’a jamais été soulevée devant les juridictions nationales et qu’il y a donc non-épuisement des voies de recours internes sur ce point. De plus, la requête du requérant se fonde non pas sur l’argument de la non-audition des témoins mais plutôt sur l’exactitude des déclarations du substitut M. et cela d’autant plus qu’elle critique l’arrêt de la cour d’appel qui aurait volontairement omis un élément essentiel. Or, le requérant aurait dû faire valoir ces arguments à l’encontre de l’arrêt de la cour d’appel devant la Cour de cassation. Comme il ne l’a pas fait, il n’a pas non plus épuisé les voies de recours internes à cet égard.
La Cour considère qu’en l’occurrence, le Gouvernement semble tirer argument et demander l’irrecevabilité du grief pour la même raison qui, aux yeux de la Cour, a justifié sa communication, à savoir le refus de la cour d’appel d’entendre les témoins cités par le requérant et l’incidence de ce refus sur la possibilité pour le requérant de faire valoir efficacement ses droits de la défense. La Cour n’estime pas devoir se prononcer sur cette objection du Gouvernement, car elle conclut à l’irrecevabilité du grief par un autre motif.
Le Gouvernement souligne, en ce qui concerne la procédure devant la cour d’appel, que le requérant se lance dans un débat relatif à l’opportunité de l’audition des témoins, faisant ainsi fi du fait que la Cour n’est pas une quatrième instance et du fait qu’il incombe en premier lieu aux juridictions nationales de se prononcer sur une telle opportunité. Il prétend que le requérant a eu l’occasion de demander des devoirs d’instruction complémentaires et l’audition de témoins. La cour d’appel de Liège a considéré que les mesures sollicitées étaient étrangères à la procédure le concernant (car elles concernaient l’affaire d’E.D.) et non pertinentes dans le cadre de la manifestation de la vérité des faits qui lui étaient reprochés. En fait, le requérant avait accusé le substitut M. d’avoir menti à l’audience du 14 juin 2005 quant à l’existence d’un dossier disciplinaire concernant le juge d’instruction et le président F.F. Or, le substitut M. ne pouvait avoir menti car il n’avait fait que transmettre une information qui lui avait été donnée par son supérieur hiérarchique, le premier avocat général près la cour d’appel de Liège, B., ce que le requérant n’a pas contesté, comme l’indique d’ailleurs la cour d’appel dans son arrêt. Le requérant se lance là dans un débat revenant sur un élément factuel de la procédure devant la cour d’appel sur lequel la Cour n’a pas à se prononcer.
Le requérant prétend qu’il n’a pas eu la possibilité ni l’occasion de demander des actes d’instruction au cours de l’information. Il n’a été avisé de la clôture de l’information que par les réquisitions du procureur général B. qui le renvoyaient devant la juridiction de jugement. C’est par un raisonnement spécieux que la cour d’appel de Liège a privé le requérant de la possibilité de prouver le mensonge du substitut M. Lors de l’audience du 14 juin 2005, M. ne s’était pas «
borné
», comme l’a écrit la cour d’appel, à déclarer «
s’être informé auprès des autorités hiérarchiques, en l’occurrence les services du procureur général de Liège
», mais avait dit qu’il «
n’y avait rien
», formulation ayant amené le tribunal à croire qu’à aucun moment le juge d’instruction et le président F.F. n’avaient fait l’objet d’une procédure disciplinaire. C’est sur ce point que les témoins cités par le requérant avaient une information importante à communiquer à la cour d’appel.
La Cour rappelle que l’article 6 § 3 d) de la Convention laisse, en principe, aux juridictions internes le soin de juger de l’utilité d’une offre de preuve par témoins. Cet article n’exige pas la convocation et l’interrogatoire de tout témoin à décharge : ainsi que l’indiquent les mots «
dans les mêmes conditions
», il a pour but essentiel une complète
égalité des armes en la matière. La notion d’«
égalité des armes
» n’épuise pourtant pas le contenu du paragraphe 3 d) de l’article 6, pas plus que du paragraphe 1 dont cet alinéa représente une application parmi beaucoup d’autres. En effet, il ne suffit pas de démontrer que «
l’accusé
» n’a pas pu interroger un certain témoin à décharge. Encore faut-il que l’intéressé rende vraisemblable que la convocation de ce témoin était nécessaire à la recherche de la vérité et que le refus de l’interroger a causé un préjudice aux droits de la défense
(voir, parmi d’autres,
Erich Priebke c.
Italie
(déc.), n
o
48799/99, 5 avril 2001).
En examinant si le refus de l’audition des témoins sollicitée par le requérant méconnaît l’article 6 §§ 1 et 3 d), la Cour a recours à deux méthodes différentes
: soit elle vérifie le caractère décisif que peuvent avoir les déclarations des témoins à charge sur la qualification de l’infraction et sur la condamnation concernée ainsi que les éléments nouveaux et pertinents pour la défense que peuvent apporter les témoins à décharge (
Guilloury c. France
, n
o
62236/00, 22 juin 2006)
; soit, sans spéculer sur le caractère fondamental ou non des auditions requises par le requérant, elle considère la procédure dans sa globalité et vérifie si ces auditions auraient pu contribuer à l’équilibre et à l’égalité qui doivent régner tout au long du procès entre l’accusation et la défense (
Vaturi c. France
, n
o
75699/01, 13
avril 2006).
La Cour estime que la seconde méthode est appropriée en l’espèce. Elle aura donc égard à l’ensemble de la procédure pénale contre le requérant, tant en ce qui concerne la phase d’instruction que celle devant la juridiction du fond, ces deux phases étant pertinentes dans leur globalité pour déterminer le caractère équitable du procès fait au requérant.
La Cour relève, en premier lieu, que par une lettre du 27 mars 2006, le procureur général près la cour d’appel, qui avait rédigé les réquisitions contre le requérant, l’a informé que sa demande d’actes d’instruction complémentaires était irrecevable
; celui-ci étant magistrat, la procédure prévue dans son cas par le code d’instruction criminelle était celle de l’article 479 et s. et non celle du droit commun. Il est donc évident que pendant l’instruction et jusqu’au renvoi du requérant en jugement devant la cour d’appel, celui-ci n’a pas été en mesure d’exercer son droit de faire entendre des témoins. N’ayant pas eu accès au dossier de l’information, car jugé selon le principe de privilège de juridiction instauré par l’article 479 et
s. du code d’instruction criminelle, le requérant s’est vu dans l’impossibilité de réfuter à ce stade les déclarations à l’origine de son inculpation.
Toutefois, la Cour souligne que le grief du requérant porte sur le refus de la cour d’appel de faire droit à sa demande d’examiner certains témoins, dont le procureur général près la cour d’appel, B., le président J.D. et son greffier et, notamment, le substitut M., que le requérant accusait d’avoir menti lors de l’audience du 14 juin 2005 quant à l’existence d’un dossier disciplinaire concernant deux juges.
Or, la cour d’appel a précisé que l’audition de ces témoins était sans intérêt pour la manifestation de la vérité car les questions que le requérant souhaitait voir leur poser avaient déjà reçu une réponse dans le cadre de l’instruction. En effet, il avait été établi que le substitut M. n’avait fait que relayer une information qui lui avait été transmise par ses supérieurs, ce que le requérant n’avait pas contesté, comme l’a relevé expressément la cour d’appel dans son arrêt.
Dans les circonstances de la cause, la cour n’estime pas que le requérant a été privé de la possibilité de faire valoir ses droits de la défense dans le procès auquel il était partie.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être déclarée irrecevable comme étant manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Sally Dollé
Ireneu Cabral Barreto
Greffière
Président