Panagiotis Gikas și Georgios Gikas împotriva Greciei

La baza acestei cauze se află o cerere (nr. 26914/07) îndreptată împotriva Republicii Eladice și care a fost depusă la Curtă de către doi cetățeni ai acestui stat, Dl. Panagiotis Gikas și Dl. Georgios Gikas, pe 4 iunie 2007 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („ Convenția ").

Reclamanții sunt reprezentați de Dna P. Miliarakis, avocat la Atena. Guvernul grec („ Guvernul ") este reprezentat de delegații agentului său, Dna O. Patsopoulou, assessor la Consiliul Juridic al Statului, și Dna Z. Hadjipavlou, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

Reclamanții se plângeau în special de refuzul administrației de a se conforma unei hotărâri a tribunalului administrativ (art. 6 § 1) și de absența unui recurs care să le permită să constrângă administrația să se conformeze (art. 13).

Pe 22 mai 2008, președinta primei secțiuni a hotărât să comunice petiția Guvernului. Conform articolului 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, ca Camera să se pronunțe simultan asupra admisibilității și fondului. PE FAPTE I.

Reclamanții sunt proprietari ai unui teren cu o suprafață de 550 m² situat în comuna Mandra. Printr-un decret prezidențial din 6 februarie 1970 aprobând planul de urbanizare al comunei, terenul litigios a fost calificat ca constructibil. Prin două decizii ale prefectului Aticinei de Vest din 13 iunie 1989 și 29 iunie 1992, planul de urbanizare a fost revizuit, dar terenul a rămas constructibil.

O nouă revizuire a planului de urbanizare efectuată în temeiul decretului prezidențial din 30 iulie 1994 (publicat în Jurnalul Oficial din 26 august 1994), a calificat o suprafață incluzând terenul reclamanților ca spațiu pentru construcția unui teatru municipal.

Pe 8 iulie 2003, reclamanții au cerut poliției construcțiilor din Elefsis autorizația de a construi pe terenul lor. Aceasta le-a răspuns că terenul a fost calificat ca spațiu pentru construcția unui teatru municipal și că, prin urmare, nu era posibil ca el să servească unei alte destinații.

Pe 28 iulie 2003, reclamanții au invitat ministrul Amenajării Teritoriului și prefectul Aticinei de Vest să ridice limitările impuse pe acest teren ca spațiu rezervat pentru construcția unui teatru municipal.

Administrația nerespunzând într-un termen de trei luni de la cererea din 28 iulie 2003, cererea reclamanților a fost considerată respinsă.

În decembrie 2003, reclamanții au sesizat curtea administrativă de apel din Atena cu un recurs împotriva respingerii tacite de către administrație. Prin decizie nr. 2007/2004, aceasta a trimis cauza tribunalului administrativ din Atena.

Pe 18 aprilie 2006, tribunalul administrativ considerat (sentința nr. 4611/2006) că administrația lăsase să treacă termenul rezonabil în care trebuia să procedeze la exproprierea terenului și că trebuia acum să ridice restricțiile impuse de decretul din 30 iulie 1994. Niciun apel nefiind formulat împotriva acestei sentințe, aceasta a devenit definitivă. Cauza a fost trimisă administrației pentru ca aceasta să revoce exproprierea.

Pe 7 decembrie 2006, sentința a fost notificată prefecturii Aticinei de Vest. Pe 18 decembrie 2006, aceasta a invitat municipalitatea Mandra să o informeze, într-un termen de trei luni, dacă considera necesară menținerea restricțiilor și dacă era posibil de a prevedea în bugetul comunei o sumă în scop de expropiere a terenului.

La ședința din 6 martie 2007, consiliul municipal al Mandrei a hotărât că exproprierea a rămas necesară și o sumă de 57 640 euro (EUR), corespunzând valorii obiective a terenului litigios, era prevăzută în acest scop în bugetul anului 2007.

Pe 25 iulie 2007, ținând seama, între altele, de sentința tribunalului administrativ, prefectul a revocat exproprierea terenului reclamanților impusă de decizia din 26 august 1994, dar a redenumit terenul ca spațiu rezervat construcției unui teatru municipal și a ordonat o nouă expropiere. Această decizie a fost publicată în Jurnalul Oficial din 3 septembrie 2007.

Printr-o scrisoare din 18 octombrie 2007, comuna Mandra a informat reclamanții de intenția sa de a proceda la cumpărarea terenului și i-a invitat să se prezinte la primărie și să facă o propunere de preț de vânzare. Pe 5 noiembrie 2007, reclamanții au refuzat de a vinde terenul și, pentru a evita procedura de expropiere, au propus schimbul terenului contra unui altul de valoare egală.

Pe 8 ianuarie 2008, consiliul municipal al Mandrei a hotărât de a proceda la exproprierea terenului litigios. Consiliul municipal și-a întemeiat decizia pe faptul că nu era posibil de a schimba terenul contra unui altul de valoare egală, din cauza indisponibilității unui asemenea teren, precum și pe necesitatea de a achiziționa terenul reclamanților pentru nevoile planului de urbanizare. Potrivit informațiilor furnizate de Guvern, un credit a fost prevăzut în bugetul 2009 al comunei Mandra și un mandat de plată va fi emis după aprobarea creditului.

Pe 6 noiembrie 2008, primăria Mandrei a informat reclamanții că procedura de determinare și plată a indemnizației de expropiere era pendentă. II.

Pe 14 noiembrie 2002, legea nr. 3068/ 2002 privind executarea hotărârilor judecătorești de către administrație intră în vigoare (Jurnalul Oficial nr. 274/2002). Această lege prevede, printre altele, că administrația are obligația de a se conforma fără întârziere hotărârilor judecătorești și de a lua toate măsurile necesare pentru a executa aceste hotărâri (art. 1). Legea prevede crearea unor consilii cu trei membri constituite în cadrul jurisdicțiilor eladice superioare (Curte Supremă Specială, Curte de Casație, Consilul de Stat și Curte de Conturi), care sunt sarcinate cu controlul execuției corecte a hotărârilor jurisdicțiilor lor respective de către administrație într-un termen care nu poate depăși trei luni (cu caracter excepțional, acest termen poate fi prelungit o singură dată). Consiliile pot în particular desemna un magistrat pentru a asista administrația prin a sugera, printre altele, măsurile adecvate pentru a se conforma unei hotărâri. Dacă administrația nu execută o hotărâre în termenul fixat de consiliu, penalități sunt impuse acesteia, penalități care pot fi reînnoite atât timp cât aceasta nu se conformează (art. 3). Măsuri disciplinare pot fi, de asemenea, luate împotriva agenților administrației responsabili de neexecutare (art. 5). Dispozițiile legii nr. 3068/ 2002 se aplică hotărârilor pronunțate după intrarea în vigoare (art. 6).

Aplicarea acestei legi a început pe 19 februarie 2004, când decretul prezidențial nr. 61/2004 prevăzând modalitățile execuției intră în vigoare. Din atunci, consiliul cu trei membri al Consilului de Stat pronunță patru decizii prin care constată că, după sesizare, administrația s-a conformat hotărârilor judecătorești invocate de interesați (decizii nr. 29/2005, 30/2005, 45/2005 și 63/2006) ; a pronunțat și o decizie prin care, constatând că administrația continua să refuze de a se conforma hotărârii judecătorești invocate de interesați, a obligat-o pe aceasta să le verseze 20 000 euro și a invitat ministrul competent să ia măsuri disciplinare împotriva agenților administrației responsabili de neexecutare (decizia nr. 48/2005).

Printr-o decizie nr. 33/2006, consiliul a judecat astfel : „ Se constată (...) că în perioada de douăzeci de luni de la primirea de către administrație a deciziei de anulare, aceasta nu a luat nicio măsură pentru a se conforma, în timp ce ar fi trebuit să acționeze într-un termen de trei luni (...) și această omisiune este (...) nejustificată (...). Ca urmare a notificării deciziei administrației (30.01.2006), consiliul municipal al Karpathos a adoptat deciziile nr. 117/17.04.2006 și nr. 208/4.09.2006. Prima urmăreau să angajeze o procedură de revocare de expropiere și să impună o nouă expropiere, în timp ce prin a doua s-a hotărât cumpărarea directă a terenurilorlitigioase. Cu toate acestea, nu rezultă din niciun element al dosarului că aceste proceduri au fost conduse și finalizate și administrația nu indică nicio acțiune decât adoptarea deciziilor menționate ale consiliului municipal. (...) Ținând seama de faptul că tentativa de a găsi un compromis eșuase în trecut, consiliul constată că administrația perseverează în mod nejustificat să nu se conformeze deciziei de anulare. (...) "

Intră, de asemenea, în joc următoarele dispoziții ale legii de introducere ( Εισαγωγικός Νόμος ) a codului civil : art. 104 „ Statul este responsabil în conformitate cu dispozițiile codului civil referitoare la persoane morale, pentru acțiunile sau omisiunile organelor sale referitoare la raporturile de drept privat sau patrimoniul privat. " art. 105 „ Statul este obligat să repareze daunele cauzate de actele ilegale sau omisiuni ale organelor sale în exercitarea puterii publice, cu excepția cazului în care actul sau omisiunea au avut loc în nerespectare a unei dispoziții destinată să servească interesul public. Persoana vinovată este solidar responsabilă, sub rezerva dispozițiilor speciale privind responsabilitatea miniștrilor. " art. 106 „ Dispozițiile celor doi articoli anteriori se aplică, de asemenea, în materie de responsabilitate a comunale sau a altor persoane de drept public pentru daunele cauzate de acțiunile sau omisiuni ale organelor lor. " 24. art. 105 din legea de introducere a codului civil stabilește conceptul de act daunator special de drept public, creând o responsabilitate extracontractuală a statului. Această responsabilitate rezultă din actele sau omisiunile ilegale care au cauzat un prejudiciu material sau moral unui administrat. Actele în cauză pot fi, nu doar acte juridice, ci și acte materiale ale administrației, inclusiv acte neexecutabile în principiu (Kyriakopoulos, Comentariu la codul civil , art. 105 din legea de introducere a codului civil, nr. 23; Filios, Dreptul contractelor , parte specială, volum 6, responsabilitate delictuală 1977, par. 48 B 112 ; E. Spiliotopoulos, Dreptul administrativ , ediția a treia, par. 217).

Conform articolului 19 din legea nr. 1868/1989, acțiunea în daune-interese înaintea jurisdicțiilor administrative este un recurs independent în raport cu recursul de anulare sau orice alt recurs împotriva actului sau omisiunii administrative din care rezultă obligația eventual de indemnizare ; ea poate, prin urmare, fi exercitată în mod autonom la alegerea interesatului. Deoarece natura ilegală a actului sau omisiunii este una din condițiile de admisibilitate a acțiunii de reparație, tribunalul administrativ sesizat cu o asemenea acțiune examinează, de asemenea, legalitatea actului sau omisiunii administrative incriminate, cu condiția ca aceasta să nu fi fost deja examinată cu forță de lucru judecat în cadrul altei proceduri.

Există o abundentă jurisprudență a tribunalelor interne privind acțiunea în daune-interese. Potrivit acestei jurisprudențe, dacă un teren afectat construcției unei lucrări de utilitate publică rămâne blocat pentru o perioadă lungă fără ca administrația să procedeze la exproprierea sa formală contra unei indemnizații, proprietarul în cauză poate cere deblocarea proprietății sale, precum și o indemnizare pentru daunele suferite (a se vedea, de exemplu, tribunalul administrativ din Thessalonike, decizie nr. 2839/1991). De asemenea, dacă administrația blochează un teren dincolo de termenul rezonabil, proprietarul afectat poate cere o indemnizare pentru daunele suferite din cauza blocării ilegale a proprietății sale și a privării de utilizare (a se vedea, de exemplu, tribunalul administrativ din Kalamata, decizie nr. 104/2003). În fine, dacă administrația ocupă ilegal un teren, proprietarul poate cere, pe lângă restituirea proprietății sale, o indemnizare pentru privarea utilizării terenului (a se vedea, de exemplu, tribunal de mare instanță din Rodos, decizie nr. 35/2004).

Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de atac interne, din cauza faptului că reclamanții nu au sesizat comitetul cu trei membri al Consilului de Stat pe baza articolelor 2 și 3 din legea nr. 3068/2002 pentru a se plânge de refuzul presupus al administrației de a se conforma hotărârii tribunalului administrativ din Atena. Dacă administrația persista în refuzul, ei ar fi putut cere sancțiunea pecuniară prevăzută de art. 3 § 3 al legii. Guvernul subliniază că, dacă reclamanții considerau că, ca urmare a deciziei administrației din 25 iulie 2007 de a proceda la o nouă expropiere, procedura durează prea mult în mod nejustificat, ei ar fi trebuit să sesizeze consiliul cu trei membri al Consilului de Stat.

Reclamanții susțin că, ținând seama de circumstanțele cauzei și în special de faptul că administrația a luat o nouă decizie de expropiere imediat după revocare pe cea din 1994, condițiile de aplicare a legii nr. 3068/2002 nu se regăseau.

Curtea a avut deja ocazia să se pronunțe asupra acestei obiecții a Guvernului în cauze care ridicau același tip de grievă ( Rompoti și Rompotis c. Grecia , nr. 14263/04, §§ 19-20, 25 ianuarie 2007, Georgoulis și alții c. Grecia , nr. 38752/04, § 19, 21 iunie 2007 și Kanellopoulos c. Grecia , nr. 11325/06, §§ 19-20, 21 februarie 2008). Nu vede motive de a se abate în cazul de față de concluziile sale în cauzele menționate. Prin urmare, trebuie respinge obiecția în cauză.

Curtea constată, de altfel, că grievul acesta nu este în mod evident neîntemeiata sens de art. 35 § 3 din Convenție. Ea observă, în plus, că nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Privind fondul

Guvernul susține că rezultă din cronologia faptelor că administrația s-a conformat pe deplin și fără întârziere hotărârii tribunalului administrativ. Decizia de a angaja o nouă procedură de expropiere nu este în contradicție cu acest constat și nu demonstrează în niciun fel intenția administrației de a trece peste decizia judiciară. Impunerea unei noi sarcini pe o proprietate prin decizia care în același timp ridică o sarcină anterioară este admisă de jurisprudența tribunalelor eladice sub anumite condiții care se regăseau în cazul reclamanților (intenție serioasă și capacitate a administrației de a duce la capăt o procedură de expropiere dacă ar fi nevoie pentru implementarea planului de urbanizare), cu atât mai mult cu cât un credit era deja prevăzut în bugetul primăriei și o sumă era fixată pentru indemnizație.

Reclamanții susțin că, în realitate, calificarea de către administrație a terenului lor ca spațiu rezervat construcției unui teatru municipal nu a fost niciodată ridicată. Ei critică modul de procedare al administrației care, deși a revocat exproprierea, a hotărât să o refacă. Pentru a acoperi neglijența sa ilegală de a se conforma deciziei judiciare, primăria Mandrei prezintă argumente fără niciun fundament, ceea ce demonstrează că nu are intenția de a ridica sarcina care grevează proprietatea lor.

Curtea amintește că dreptul de acces la un tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție ar fi iluzoriu, dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână fără efect în prejudiciul unei părți. Executarea unei sentințe, indiferent de care jurisdicție, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „ proces " în sensul articolului 6. Curtea a recunoscut deja că protecția efectivă a celui justițiabil și restabilirea legalității implică obligația pentru administrație de a se pleca unei hotărâri sau sentințe pronunțate de cea mai înaltă jurisdicție administrativă a statului în materie (a se vedea, în particular, Hornsby c. Grecia , hotărâre din 19 martie 1997, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997–II, pp. 510-511, § 40 și următorii ; Karahalios c. Grecia , nr. 62503/00, § 29, 11 decembrie 2003). De altfel, Curtea subliniază importanța deosebită pe care o revește executarea hotărârilor judiciare în contextul litigiilor administrative (a se vedea Iera Moni Profitou Iliou Thiras c. Grecia , nr. 32259/02, § 34, 22 decembrie 2005).

În cazul de față, Curtea observă că tribunalul administrativ din Atena a anulat refuzul administrației de a ridica sarcina grevând terenul reclamanților și a trimis cauza administrației pentru a lua măsurile necesare în acest sens. Pe 25 iulie 2007, prefectul a revocat exproprierea terenului reclamanților, dar a redenumit terenul ca spațiu rezervat construcției unui teatru municipal și a ordonat o nouă expropiere. Această decizie a fost publicată în Jurnalul Oficial din 3 septembrie 2007. Între data sentinței și decizia administrației de a revoca exproprierea, deci a trecut o perioadă de un an, trei luni și șapte zile.

Chiar dacă acest termen ar putea fi considerat rezonabil (a se vedea, a contrario , Georgoulis și alții c. Grecia , precitată, § 24), Curtea observă că a servit nu la ridicarea blocajului în cauză, ci la menținerea intereselor administrației și, la final, la ordonarea unei noi expropieri, acte în contradicție flagrantă cu dispozitivul sentinței tribunalului administrativ ( ibid . § 25).

De fapt, pe 18 decembrie 2006, prefectura Aticinei de Vest a invitat municipalitatea Mandrei să o informeze, într-un termen de trei luni, dacă considera necesară menținerea restricțiilor și dacă era posibil de a prevedea în bugetul comunei o sumă în scop de expropiere a terenului. Pe 6 martie 2007, consiliul municipal al Mandrei a hotărât că exproprierea a rămas necesară și o sumă era prevăzută în acest scop în bugetul anului 2007. Pe 6 noiembrie 2008, primăria Mandrei a informat reclamanții că procedura de determinare și plată a indemnizației de expropiere era pendentă.

Curtea amintește că, într-un domeniu atât de complex și dificil ca amenajarea teritoriului, statele contractante beneficiază de o mare marjă de apreciere pentru a-și conduce politica de urbanizare. Nimic nu i-ar permite deci să afirme că administrația nu mai are dreptul de a examina dacă este oportun de a expropria din nou proprietatea litigioasă sau de a prejudeca ilegaliatea unei asemenea măsuri ( Kosmidis și Kosmidou c. Grecia , nr. 32141/04, § 25, 8 noiembrie 2007).

Cu toate acestea, în cazul de față, ținând seama de durata blocării proprietății reclamanților și de termenii neechivoci ai deciziei tribunalului administrativ, Curtea estimează că administrația ar fi trebuit să facă tot ce ține în puterea sa pentru a se conforma în cei mai buni timpi acestei decizii.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II.

Guvernul se opune acestei teze, afirmând că reclamanții nu aveau în cazul de față un grief „ defensabil " în sensul acestei dispoziții. Cu titlu accesoriu, Guvernul face din nou referire la procedura prevăzută de legea nr. 3068/2002 și estimează că grație acesteia, reclamanții ar fi putut denunța încălcarea albergată a articolului 6 și obține reparație. A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că grievul acesta nu este în mod evident neîntemeiata sens de art. 35 § 3 din Convenție. Ea observă, în plus, că nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Privind fondul

Curtea amintește că a trebuit deja să se pronunțe asupra unui grievă de același tip și în același context ca cel al prezentei cauze în hotărârea Kanellopoulos c. Grecia (precitată, § 33). Nu vede motiv de a se abate și concluzionează deci la încălcarea articolului 13. III. PRIVIND INCĂLCAREA ALBERGATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL Nr. 1

Reclamanții susțin că blocarea proprietății lor din 1989, refuzul administrației de a se conforma hotărârii și voința administrației de a menține restricțiile constituie o încălcare a dreptului lor la respect pentru bunuri. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, conform căruia : „ Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respect pentru proprietatea sa. Niciuna nu poate fi lipită de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu atingă dreptul pe care statele îl posedă de a pune în vigoare legile pe care le judecă necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amende. "

Curtea observă că, în perioada incriminată, interesații s-au găsit în imposibilitatea de a utiliza sau exploata proprietatea lor, trebuind, deci, să suporte o sarcină substanțială. Cu toate acestea, aceștia ar fi trebuit să sesizeze tribunalele administrative cu o acțiune de reparație pe baza articolelor 105 și 106 din legea de introducere a codului civil. De fapt, jurisprudența internă acceptă în mod explicit că, dacă administrația blochează un teren dincolo de termenul rezonabil, proprietarul afectat poate cere o indemnizare pentru daunele suferite. La examinarea acestei cereri, tribunalele sesizate procedează la controlul legalității actului administrativ vizat. Reclamanții nu pot, prin urmare, să reproșeze autorităților naționale că nu i-au indemnizat pentru privarea utilizării și exploatării proprietății lor pentru o perioadă lungă, deoarece ei înșiși nu le-au dat ocazia de a corecta situația de care se plâng în prezent înaintea Curții (a se vedea, printre altele, Roussakis și alții c. Grecia (dec.), nr. 15945/02, 8 ianuarie 2004 ; Amalia S.A. și Koulouvatos S.A. c. Grecia (dec.), nr. 20363/02, 28 octombrie 2004 ; Galatalis c. Grecia (dec.), nr. 36251/03, 12 mai 2005). Recursul înaintea tribunalului administrativ pe care l-au întreprins în cazul de față nu putea avea ca efect decât anularea respingerii implicite de către administrație de a ridica sarcina grevând proprietatea și nu putea repara prejudiciul pe care blocarea acesteia pentru mulți ani l-a putut le cauza.

O concluzie asemănătoare este valabilă și pentru al doilea volet al grievului, vizând perioada care a urmat hotărârii tribunalului administrativ. Este evident că prin a întârzia ridicarea exproprierii litigioase, administrația privează în prezent interesații de folosința proprietății lor. Or, pentru a corecta daunele suferite prin această inactivitate a administrației, reclamanții ar fi trebuit să ceară reparație, întotdeauna pe baza articolelor 105 și 106 din legea de introducere a codului civil.

Rezultă că grievul acesta trebuie respins pentru neepuizare a căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. III.

Cu titlu de satisfacție echitabilă, reclamanții trimit la petiția depusă la Curtă unde și-au expus pretențiile. Pentru prejudiciu material, reclamanții cereau 3 555 033 EUR, sumă care ar corespunde scăderii valorii proprietății lor ca urmare a blocării de către administrație, precum și pierderii de venituri ca urmare a exploatării imobilelor care ar fi putut fi construite pe acest teren. Ei cereau, de altfel, suma de 100 000 EUR pentru fiecare în titlu de prejudiciu moral. În fine, ei nu prezintă nicio cerere pentru cheltuieli și costuri.

Guvernul estimează că reclamanții nu au dreptul la nicio indemnizare deoarece nu și-au prezentat pretențiile în conformitate cu art. 60 din Regulament. Cu titlu accesoriu, ei subliniază că pretențiile lor nu au raport de cauzalitate cu încălcarea albergată. Privitor la suma cerută pentru prejudiciu moral, Guvernul o estimează excesivă.

Curtea observă că reclamanții nu au prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă în termenul alocat pentru acest scop, deși, în scrisoarea adresată consilului lor pe 17 octombrie 2008, atenția a fost atrasă în mod expres asupra articolului 60 din Regulamentul Curții care dispune că o cerere specifică de satisfacție echitabilă sub art. 41 din Convenție trebuie prezentată în termenul alocat pentru observații scrise pe fond. Curtea estimează, deci, că nu este cazul de a acorda o sumă sub art. 41 din Convenție ( Willekens c. Belgia , nr. 50859/99, § 27, 24 aprilie 2003 ; Konstantopoulos AE și alții c. Grecia , nr. 58634/00, § 35, 10 iulie 2003 ; Interoliva ABEE c. Grecia , nr. 58642/00, § 35, 10 iulie 2003 ; Litoselitis c. Grecia , nr. 62771/00, § 34, 5 februarie 2004 ; Jarnevic și Profit c. Grecia , nr. 28338/03, § 40, 7 aprilie 2005). DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă privind grievurile derivate din articolele 6 § 1 și 13 din Convenție și inadmisibilă pentru rest ; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție ; 3. Declară că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție ; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 2 aprilie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Nina Vajić Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 26914/07) dirigée contre la République hellénique et dont deux ressortissants de cet Etat, M. Panagiotis Gikas et M. Georgios Gikas, ont saisi la Cour le 4 juin 2007 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e P. Miliarakis, avocat à Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, Mme O. Patsopoulou, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat, et Mme Z. Hadjipavlou, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.

Les requérants se plaignaient en particulier du refus de l’administration de se conformer à un jugement du tribunal administratif (article 6 § 1) et de l’absence d’un recours leur permettant de contraindre l’administration à s’y conformer (article 13).

Le 22 mai 2008, la présidente de la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la Chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Les requérants sont propriétaires d’un terrain d’une surface de 550 m² situés dans la commune de Mandra. Par un décret présidentiel du 6 février 1970 approuvant le plan d’urbanisme de la commune, le terrain litigieux fut qualifié de constructible. Par deux décisions du préfet de l’Attique de l’ouest, des 13 juin 1989 et 29 juin 1992, le plan d’urbanisme fut révisé, mais le terrain demeura constructible.

Une nouvelle révision du plan d’urbanisme effectuée en vertu du décret présidentiel du 30 juillet 1994 (publiée au Journal officiel du 26 août 1994), qualifia une surface incluant le terrain des requérants d’espace pour la construction d’un théâtre municipal.

Le 8 juillet 2003, les requérants demandèrent à la police des constructions d’Elefsis l’autorisation de construire sur leur terrain. Celle-ci leur répondit que le terrain était qualifié d’espace pour la construction d’un théâtre municipal et qu’ainsi il n’était pas possible qu’il serve à une autre destination.

Le 28 juillet 2003, les requérants invitèrent le ministre de l’Aménagement du territoire et le préfet de l’Attique de l’ouest à lever les limitations imposées sur ce terrain en tant qu’espace réservé pour la construction d’un théâtre municipal.

L’administration n’ayant pas réagi dans un délai de trois mois à compter de la demande du 28 juillet 2003, la requête des requérants fut considérée comme rejetée.

En décembre 2003, les requérants saisirent la cour administrative d’appel d’Athènes d’un recours contre le rejet tacite par l’administration. Par une décision n o 2007/2004, celle-ci renvoya l’affaire au tribunal administratif d’Athènes.

Le 18 avril 2006, le tribunal administratif considéra (jugement n o 4611/2006) que l’administration avait laissé passer le délai raisonnable dans lequel elle devait procéder à l’expropriation du terrain et qu’elle devait désormais lever les restrictions imposées par le décret du 30 juillet 1994. Aucun appel n’ayant été formé contre ce jugement, celui-ci devint définitif. L’affaire fut renvoyée à l’administration pour que celle-ci révoque l’expropriation.

Le 7 décembre 2006, le jugement fut notifié à la préfecture de l’Attique de l’ouest. Le 18 décembre 2006, celle-ci invita la municipalité de Mandra à l’informer, dans un délai de trois mois, si elle considérait nécessaire le maintien des restrictions et s’il était possible de prévoir dans le budget de la commune une somme aux fins d’expropriation du terrain.

A sa séance du 6 mars 2007, le conseil municipal de Mandra décida que l’expropriation demeurait nécessaire et un montant de 57 640 euros (EUR), correspondant à la valeur objective du terrain litigieux, était prévu à cette fin dans le budget de l’année 2007.

Le 25 juillet 2007, en tenant compte, entre autres, du jugement du tribunal administratif, le préfet révoqua l’expropriation du terrain des requérants imposée par la décision du 26 août 1994, mais requalifia le terrain comme espace réservé à la construction d’un théâtre municipal et ordonna une nouvelle expropriation. Cette décision fut publiée au Journal officiel du 3 septembre 2007.

Par une lettre du 18 octobre 2007, la commune de Mandra informa les requérants de son intention de procéder à l’achat du terrain et les invita à se présenter à la mairie et de faire une proposition de prix de vente. Le 5 novembre 2007, les requérants refusèrent de vendre le terrain et, afin d’éviter la procédure d’expropriation, ils proposèrent l’échange du terrain contre un autre d’égale valeur.

Le 8 janvier 2008, le conseil municipal de Mandra décida de procéder à l’expropriation du terrain litigieux. Le conseil municipal fonda sa décision sur le fait qu’il n’était pas possible d’échanger le terrain contre un autre d’égale valeur, faute de disponibilité d’un tel terrain, ainsi que sur la nécessité d’acquérir le terrain des requérants pour les besoins du plan d’urbanisme. Selon les informations fournies par le Gouvernement, un crédit fut prévu dans le budget 2009 de la commune de Mandra et un mandat de paiement sera émis après approbation du crédit.

Le 6 novembre 2008, la mairie de Mandra informa les requérants que la procédure de la détermination et du paiement de l’indemnité d’expropriation était pendante. II.

Le 14 novembre 2002, la loi n o 3068/ 2002 sur l’exécution des arrêts de justice par l’administration entra en vigueur (Journal officiel n o 274/2002). Cette loi prévoit entre autres que l’administration a l’obligation de se conformer sans retard aux arrêts de justice et de prendre toutes les mesures nécessaires pour exécuter lesdits arrêts (article 1). La loi prévoit la création de conseils de trois membres constitués au sein des hautes juridictions helléniques (Cour Suprême Spéciale, Cour de Cassation, Conseil d’Etat et Cour des comptes), qui sont chargés de contrôler la bonne exécution des arrêts de leurs juridictions respectives par l’administration dans un délai qui ne peut pas dépasser trois mois (à titre exceptionnel, ce délai peut être prorogé une seule fois). Les conseils peuvent notamment désigner un magistrat pour assister l’administration en lui proposant entre autres les mesures appropriées pour se conformer à un arrêt. Si l’administration n’exécute pas un arrêt dans le délai fixé par le conseil, des pénalités lui sont imposées, pénalités qui peuvent être renouvelées tant qu’elle ne s’y conforme pas (article 3). Des mesures disciplinaires peuvent également être prises contre les agents de l’administration à l’origine du défaut d’exécution (article 5). Les dispositions de la loi n o 3068/ 2002 s’appliquent aux arrêts rendus après son entrée en vigueur (article 6).

L’application de cette loi débuta le 19 février 2004, lorsque le décret présidentiel n o 61/2004 prévoyant ses modalités d’exécution entra en vigueur. Depuis lors, le conseil de trois membres du Conseil d’Etat rendit quatre décisions dans lesquelles il constata que, suite à sa saisine, l’administration s’était conformée aux arrêts de justice invoqués par les intéressés (décisions n os 29/2005, 30/2005, 45/2005 et 63/2006) ; il rendit aussi une décision par laquelle, constatant que l’administration refusait toujours de se conformer à l’arrêt de justice invoqué par les intéressés, il obligea celle-ci à leur verser 20 000 euros et invita le ministre compétent à prendre des mesures disciplinaires contre les agents de l’administration à l’origine du défaut d’exécution (décision n o 48/2005).

Par une décision n o 33/2006, le conseil jugea ainsi : « Il est constaté (...) que pendant une période de vingt mois à compter de la réception par l’administration de la décision d’annulation, celle-ci n’a pris aucune mesure pour s’y conformer, alors que celle-ci aurait dû agir dans un délai de trois mois (...) et cette omission est (...) injustifiée (...). A la suite de la notification de la décision à l’administration (30.01.2006), le conseil municipal de Karpathos a adopté les décisions n o 117/17.04.2006 et n o 208/4.09.2006. La première tendait à faire engager en même temps une procédure de révocation d’expropriation et d’imposer une nouvelle expropriation, tandis que par la seconde il a été décidé d’acheter directement les terrains litigieux. Toutefois, il ne ressort d’aucun élément du dossier que ces procédures ont été menées et arrivées à terme et l’administration n’indique aucune action sauf l’adoption des décisions susmentionnés du conseil municipal. (...) Compte tenu du fait que la tentative de trouver un compromis avait échoué dans le passé, le conseil constate que l’administration persiste de manière injustifiée à ne pas se conformer à la décision d’annulation. (...) »

Entrent également en ligne de compte les dispositions suivantes de la loi d’accompagnement ( Εισαγωγικός Νόμος ) du code civil : Article 104 « L’Etat est responsable conformément aux dispositions du code civil relatives aux personnes morales, des actes ou omissions de ses organes concernant des rapports de droit privé ou son patrimoine privé. » Article 105 « L’Etat est tenu à réparer le dommage causé par les actes illégaux ou omissions de ses organes lors de l’exercice de la puissance publique, sauf si l’acte ou l’omission ont eu lieu en méconnaissance d’une disposition destinée à servir l’intérêt public. La personne fautive est solidairement responsable, sous réserve des dispositions spéciales sur la responsabilité de ministres. » Article 106 « Les dispositions des deux articles précédents s’appliquent aussi en matière de responsabilité de communes ou des autres personnes de droit public pour le dommage causé par les actes ou omissions de leurs organes. »

L’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil établit le concept d’acte dommageable spécial de droit public, créant une responsabilité extracontractuelle de l’Etat. Cette responsabilité résulte d’actes ou omissions illégaux ayant causé un préjudice matériel ou moral à l’administré. Les actes concernés peuvent être, non seulement des actes juridiques, mais également des actes matériels de l’administration, y compris des actes non exécutoires en principe (Kyriakopoulos, Commentaire du code civil , article 105 de la loi d’accompagnement du code civil, n o 23; Filios, Droit des contrats , partie spéciale, volume 6, responsabilité délictueuse 1977, par. 48 B 112 ; E. Spiliotopoulos, Droit administratif , troisième édition, par. 217).

Aux termes de l’article 19 de la loi n o 1868/1989, l’action en dommages-intérêts devant les juridictions administratives est un recours indépendant par rapport au recours en annulation ou tout autre recours contre l’acte ou l’omission administratifs dont découle l’obligation éventuelle d’indemnisation ; elle peut donc être exercée de façon autonome au choix de l’intéressé. Puisque la nature illégale de l’acte ou de l’omission est l’une des conditions de recevabilité de l’action en réparation, le tribunal administratif saisi d’une telle action examine aussi la légalité de l’acte ou de l’omission administratifs incriminés, à condition que celle-ci ne soit pas déjà examinée avec force de chose jugée dans le cadre d’une autre procédure.

Il existe une abondante jurisprudence des tribunaux internes au sujet de l’action en dommages-intérêts. Selon cette jurisprudence, si un terrain affecté à la construction d’un ouvrage d’utilité publique demeure bloqué pendant une longue période sans que l’administration ne procède à son expropriation formelle moyennant une indemnité, le propriétaire concerné peut demander le déblocage de son bien, ainsi qu’une indemnisation pour le dommage subi (voir, par exemple, tribunal administratif de Thessalonique, décision n o 2839/1991). De même, si l’administration bloque un terrain au-delà du délai raisonnable, le propriétaire affecté peut demander une indemnité pour le dommage subi en raison du blocage illégal de son bien et de la privation de son usage (voir, par exemple, tribunal administratif de Kalamata, décision n o 104/2003). Enfin, si l’administration occupe illégalement un terrain, le propriétaire peut demander, outre la restitution de son bien, une indemnité pour la privation de l’usage de son terrain (voir, par exemple, tribunal de grande instance de Rhodes, décision n o 35/2004). EN DROIT I.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes, faute pour les requérants d’avoir saisi le comité de trois membres du Conseil d’Etat sur la base des articles 2 et 3 de la loi n o 3068/2002 pour se plaindre du prétendu refus de l’administration de se conformer au jugement du tribunal administratif d’Athènes. Si l’administration persistait dans son refus, ils auraient pu demander la sanction pécuniaire prévue par l’article 3 § 3 de la loi. Le Gouvernement souligne que si les requérants estimaient que, suite à la décision de l’administration du 25 juillet 2007 de procéder à une nouvelle expropriation, la procédure traînait en longueur de manière injustifiée, ils auraient dû saisir le conseil de trois membres du Conseil d’Etat.

Les requérants soutiennent que, compte tenu des circonstances de l’espèce et notamment du fait que l’administration a pris une nouvelle décision d’expropriation juste après avoir révoqué celle de 1994, les conditions d’application de la loi n o 3068/2002 ne se trouvaient pas réunies.

La Cour a déjà eu l’occasion de se pencher sur cette objection du Gouvernement dans des affaires soulevant le même type de grief ( Rompoti et Rompotis c. Grèce , n o 14263/04, §§ 19-20, 25 janvier 2007, Georgoulis et autres c. Grèce , n o 38752/04, § 19, 21 juin 2007 et Kanellopoulos c. Grèce , n o 11325/06, §§ 19-20, 21 février 2008). Elle ne voit pas de raisons de s’écarter en l’espèce de ses conclusions dans les affaires susmentionnées. Il convient donc de rejeter l’objection dont il s’agit.

La Cour constate par ailleurs que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient qu’il ressort de la chronologie des faits que l’administration s’est conformée pleinement et sans retard au jugement du tribunal administratif. La décision d’engager une nouvelle procédure d’expropriation n’est pas en contradiction avec ce constat et ne démontre aucunement la volonté de l’administration de passer outre la décision judiciaire. L’imposition d’une nouvelle charge à une propriété par la décision qui en même temps lève une charge antérieure est admise par la jurisprudence des tribunaux grecs sous certaines conditions qui se trouvaient remplies dans le cas des requérants (intention sérieuse et capacité de l’administration de mener à terme une procédure d’expropriation en cas de besoin pour la mise en œuvre du plan d’urbanisme), d’autant plus qu’un crédit était déjà prévu au budget de la mairie et une somme était fixée pour l’indemnisation.

Les requérants soutiennent qu’en réalité la qualification par l’administration de leur terrain comme espace réservé à la construction d’un théâtre municipal n’a jamais été levée. Ils critiquent la manière de procéder de l’administration qui, tout en révoquant l’expropriation, a décidé d’y procéder à nouveau. Afin de couvrir sa négligence illégale de se conformer à la décision de justice, la mairie de Mandra présente des arguments sans aucun fondement, ce qui démontre qu’elle n’a pas l’intention de lever la charge pesant sur leur propriété.

La Cour rappelle que le droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention serait illusoire, si l’ordre juridique interne d’un Etat contractant permettait qu’une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d’une partie. L’exécution d’un jugement, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l’article 6. La Cour a déjà reconnu que la protection effective du justiciable et le rétablissement de la légalité impliquent l’obligation pour l’administration de se plier à un jugement ou arrêt prononcé par la plus haute juridiction administrative de l’Etat en la matière (voir, notamment, Hornsby c. Grèce , arrêt du 19 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997–II, pp. 510-511, § 40 et suiv. ; Karahalios c. Grèce , n o 62503/00, § 29, 11 décembre 2003). De surcroît, la Cour souligne l’importance particulière que revêt l’exécution des arrêts de justice dans le contexte du contentieux administratif (voir Iera Moni Profitou Iliou Thiras c. Grèce , n o 32259/02, § 34, 22 décembre 2005).

En l’occurrence, la Cour note que le tribunal administratif d’Athènes a annulé le refus de l’administration de lever la charge pesant sur le terrain des requérants et a renvoyé l’affaire à l’administration pour prendre les mesures nécessaires en ce sens. Le 25 juillet 2007, le préfet a révoqué l’expropriation du terrain des requérants mais a requalifié le terrain comme espace réservé pour la construction d’un théâtre municipal et a ordonné une nouvelle expropriation. Cette décision a été publiée au Journal officiel du 3 septembre 2007. Entre la date du jugement et la décision de l’administration de révoquer l’expropriation, il s’est donc écoulé une période d’un an, trois mois et sept jours.

A supposer même que ce délai puisse être considéré comme raisonnable (voir, a contrario , Georgoulis et autres c. Grèce , précité, § 24), la Cour relève qu’il a servi non pas à lever le blocage en cause, mais à ménager les intérêts de l’administration et au bout du compte à ordonner une nouvelle expropriation, actes en contradiction flagrante avec le dispositif du jugement du tribunal administratif ( ibid . § 25).

En effet, le 18 décembre 2006, la préfecture de l’Attique de l’ouest a invité la municipalité de Mandra à l’informer, dans un délai de trois mois, si elle considérait nécessaire le maintien des restrictions et s’il était possible de prévoir dans le budget de la commune une somme aux fins d’expropriation du terrain. Le 6 mars 2007, le conseil municipal de Mandra a décidé que l’expropriation demeurait nécessaire et un montant était prévu à cette fin dans le budget de l’année 2007. Le 6 novembre 2008, la mairie de Mandra informa les requérants que la procédure de la détermination et du paiement de l’indemnité d’expropriation était pendante.

La Cour rappelle que, dans un domaine aussi complexe et difficile que l’aménagement du territoire, les Etats contractants jouissent d’une grande marge d’appréciation pour mener leur politique urbanistique. Rien ne lui permettrait donc d’affirmer que l’administration n’a plus le droit d’examiner s’il est opportun d’exproprier à nouveau la propriété litigieuse ou de préjuger de l’illégalité d’une telle mesure ( Kosmidis et Kosmidou c. Grèce , n o 32141/04, § 25, 8 novembre 2007).

Toutefois, en l’espèce, compte tenu de la durée du blocage de la propriété des requérants et des termes non équivoques de la décision du tribunal administratif, la Cour estime que l’administration aurait dû tout mettre en œuvre pour se conformer dans les meilleurs délais à cette décision.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse, en affirmant que les requérants n’avaient pas en l’espèce de grief « défendable », au sens de cette disposition. A titre accessoire, le Gouvernement se réfère à nouveau à la procédure prévue par la loi n o 3068/2002 et estime que grâce à celle-ci, les requérants auraient pu dénoncer la violation alléguée de l’article 6 et obtenir réparation. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour rappelle qu’elle a déjà dû se prononcer sur un grief du même type et dans le même contexte que celui de la présente affaire dans l’arrêt Kanellopoulos c. Grèce (précité, § 33). Elle ne voit aucune raison de s’en écarter et conclut donc à la violation de l’article 13. III. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE No. 1

Les requérants allèguent que le blocage de leur propriété depuis 1989, le refus de l’administration de se conformer au jugement ainsi que la volonté de l’administration de maintenir les restrictions constituent une violation de leur droit au respect des biens. Ils invoquent l’article 1 du Protocole n o 1, selon lequel : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

La Cour note que durant la période incriminée, les intéressés se sont trouvés dans l’impossibilité d’utiliser ou d’exploiter leur bien, ayant donc à supporter une charge substantielle. Toutefois, ceux-ci auraient dû saisir les tribunaux administratifs d’une action en réparation fondée sur les articles 105 et 106 de la loi d’accompagnement du code civil. En effet, la jurisprudence interne accepte explicitement que, si l’administration bloque un terrain au-delà du délai raisonnable, le propriétaire affecté peut demander une indemnité pour le dommage subi. Lors de l’examen de cette demande, les tribunaux saisis procèdent au contrôle de la légalité de l’acte administratif visé. Les requérants ne sauraient donc reprocher aux autorités nationales de ne pas les avoir indemnisés pour la privation d’usage et d’exploitation de leur propriété pendant une longue période, parce qu’eux-mêmes ne leur ont pas donné l’occasion de redresser la situation dont ils se plaignent actuellement devant la Cour (voir parmi beaucoup d’autres, Roussakis et autres c. Grèce (déc.), n o 15945/02, 8 janvier 2004 ; Amalia S.A. et Koulouvatos S.A. c. Grèce (déc.), n o 20363/02, 28 octobre 2004 ; Galatalis c. Grèce (déc.), n o 36251/03, 12 mai 2005). Le recours devant le tribunal administratif qu’il ont entrepris en l’espèce ne pouvait avoir pour effet que l’annulation du rejet implicite par l’administration de lever la charge pesant sur leur propriété et ne pouvait réparer le préjudice que le blocage de celle-ci pendant de longues années a pu leur causer.

Pareille conclusion vaut également pour le second volet du grief, visant la période qui a suivi le jugement du tribunal administratif. Il est évident qu’en tardant à lever l’expropriation litigieuse, l’administration prive actuellement les intéressés de la jouissance de leur bien. Or, pour redresser le dommage subi par cette inertie de l’administration, les requérants auraient dû demander réparation, en se fondant toujours sur les articles 105 et 106 de la loi d’accompagnement du code civil.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. III.

Au titre de la satisfaction équitable, les requérant renvoient à leur requête à la Cour où ils exposaient leurs prétentions. Pour dommage matériel, les requérants demandaient 3 555 033 EUR, somme qui correspondrait à la baisse de la valeur de leur propriété suite à son blocage par l’administration, ainsi qu’à la perte de revenus suite à l’exploitation des immeubles qui auraient pu être construits sur ce terrain. Ils réclamaient, en outre, une somme de 100 000 EUR à chacun d’eux pour dommage moral. Enfin, ils ne soumettent aucune demande pour frais et dépens.

Le Gouvernement estime que les requérants n’ont droit à aucune indemnité car ils n’ont pas présenté leurs prétentions conformément à l’article 60 du Règlement. A titre accessoire, ils soulignent que leurs prétentions n’ont pas de lien de causalité avec la violation alléguée. Quant au montant réclamé pour dommage moral, le Gouvernement l’estime excessif.

La Cour note que les requérants n’ont présenté aucune demande de satisfaction équitable dans le délai imparti à cette fin bien que, dans la lettre adressée à leur conseil le 17 octobre 2008, l’attention fût expressément attirée sur l’article 60 du règlement de la Cour qui dispose qu’une demande spécifique de satisfaction équitable au titre de l’article 41 de la Convention doit être présentée dans le délai imparti pour les observations écrites sur le fond. La Cour estime donc qu’il n’y a pas lieu d’octroyer de somme au titre de l’article 41 de la Convention ( Willekens c. Belgique , n o 50859/99, § 27, 24 avril 2003 ; Konstantopoulos AE et autres c. Grèce , n o 58634/00, § 35, 10 juillet 2003 ; Interoliva ABEE c. Grèce , n o 58642/00, § 35, 10 juillet 2003 ; Litoselitis c. Grèce , n o 62771/00, § 34, 5 février 2004 ; Jarnevic et Profit c. Grèce , n o 28338/03, § 40, 7 avril 2005). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 et 13 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable. Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 avril 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Nina Vajić Greffier Présidente