AFFAIRE PANAGIOTIS GIKAS AND GEORGIOS GIKAS c. GRECE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable;Violation de l'article 13 - Droit à un recours effectif
AFFAIRE PANAGIOTIS GIKAS AND GEORGIOS GIKAS c. GRECE (CtEDO, 2009)
PRIMA SECȚIUNE
CAUZA
PANAGIOTIS GIKAS ȘI GEORGIOS GIKAS c. GRECIA
(Cerere nr.
26914/07)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
2 aprilie 2009
DEFINITIVĂ
14/09/2009
Această hotărâre poate suferi corecții de formă.
În cauza Panagiotis Gikas și Georgios Gikas c. Grecia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședind într-o cameră compusă din:
Nina Vajić,
președintă,
Christos Rozakis,
Anatoly Kovler,
Khanlar Hajiyev,
Dean Spielmann,
Giorgio Malinverni,
George Nicolaou,
judecători,
și de Søren Nielsen,
grefier de secție
,
După deliberații în camera de consiliu pe 12 martie 2009,
Pronunță hotărârea pe care o prezintă, adoptată la această dată
:
PROCEDURĂ
1.
La baza acestei cauze se află o cerere (nr.
26914/07) îndreptată împotriva Republicii Eladice și care a fost depusă la Curtă de către doi cetățeni ai acestui stat, Dl.
Panagiotis Gikas și Dl. Georgios Gikas, pe 4 iunie 2007 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („
Convenția
").
2.
Reclamanții sunt reprezentați de Dna
P. Miliarakis, avocat la Atena. Guvernul grec („
Guvernul
") este reprezentat de delegații agentului său, Dna
O.
Patsopoulou, assessor la Consiliul Juridic al Statului, și Dna
Z. Hadjipavlou, auditor la Consiliul Juridic al Statului.
3.
Reclamanții se plângeau în special de refuzul administrației de a se conforma unei hotărâri a tribunalului administrativ (art. 6 § 1) și de absența unui recurs care să le permită să constrângă administrația să se conformeze (art. 13).
4.
Pe 22 mai 2008, președinta primei secțiuni a hotărât să comunice petiția Guvernului. Conform articolului
29
§
3 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, ca Camera să se pronunțe simultan asupra admisibilității și fondului.
PE FAPTE
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5.
Reclamanții locuiesc respectiv la Amaroussio și la Mandra.
6.
Reclamanții sunt proprietari ai unui teren cu o suprafață de 550 m² situat în comuna Mandra. Printr-un decret prezidențial din 6 februarie 1970 aprobând planul de urbanizare al comunei, terenul litigios a fost calificat ca constructibil. Prin două decizii ale prefectului Aticinei de Vest din 13 iunie 1989 și 29 iunie 1992, planul de urbanizare a fost revizuit, dar terenul a rămas constructibil.
7.
O nouă revizuire a planului de urbanizare efectuată în temeiul decretului prezidențial din 30 iulie 1994 (publicat în Jurnalul Oficial din 26 august 1994), a calificat o suprafață incluzând terenul reclamanților ca spațiu pentru construcția unui teatru municipal.
8.
Pe 8 iulie 2003, reclamanții au cerut poliției construcțiilor din Elefsis autorizația de a construi pe terenul lor. Aceasta le-a răspuns că terenul a fost calificat ca spațiu pentru construcția unui teatru municipal și că, prin urmare, nu era posibil ca el să servească unei alte destinații.
9.
Pe 28 iulie 2003, reclamanții au invitat ministrul Amenajării Teritoriului și prefectul Aticinei de Vest să ridice limitările impuse pe acest teren ca spațiu rezervat pentru construcția unui teatru municipal.
10.
Administrația nerespunzând într-un termen de trei luni de la cererea din 28 iulie 2003, cererea reclamanților a fost considerată respinsă.
11.
În decembrie 2003, reclamanții au sesizat curtea administrativă de apel din Atena cu un recurs împotriva respingerii tacite de către administrație. Prin decizie nr.
2007/2004, aceasta a trimis cauza tribunalului administrativ din Atena.
12.
Pe 18 aprilie 2006, tribunalul administrativ considerat (sentința nr.
4611/2006) că administrația lăsase să treacă termenul rezonabil în care trebuia să procedeze la exproprierea terenului și că trebuia acum să ridice restricțiile impuse de decretul din 30 iulie 1994. Niciun apel nefiind formulat împotriva acestei sentințe, aceasta a devenit definitivă. Cauza a fost trimisă administrației pentru ca aceasta să revoce exproprierea.
13.
Pe 7 decembrie 2006, sentința a fost notificată prefecturii Aticinei de Vest. Pe 18 decembrie 2006, aceasta a invitat municipalitatea Mandra să o informeze, într-un termen de trei luni, dacă considera necesară menținerea restricțiilor și dacă era posibil de a prevedea în bugetul comunei o sumă în scop de expropiere a terenului.
14.
La ședința din 6 martie 2007, consiliul municipal al Mandrei a hotărât că exproprierea a rămas necesară și o sumă de 57
640 euro (EUR), corespunzând valorii obiective a terenului litigios, era prevăzută în acest scop în bugetul anului 2007.
15.
Pe 25 iulie 2007, ținând seama, între altele, de sentința tribunalului administrativ, prefectul a revocat exproprierea terenului reclamanților impusă de decizia din 26 august 1994, dar a redenumit terenul ca spațiu rezervat construcției unui teatru municipal și a ordonat o nouă expropiere. Această decizie a fost publicată în Jurnalul Oficial din 3 septembrie 2007.
16.
Printr-o scrisoare din 18 octombrie 2007, comuna Mandra a informat reclamanții de intenția sa de a proceda la cumpărarea terenului și i-a invitat să se prezinte la primărie și să facă o propunere de preț de vânzare. Pe 5
noiembrie 2007, reclamanții au refuzat de a vinde terenul și, pentru a evita procedura de expropiere, au propus schimbul terenului contra unui altul de valoare egală.
17.
Pe 8 ianuarie 2008, consiliul municipal al Mandrei a hotărât de a proceda la exproprierea terenului litigios. Consiliul municipal și-a întemeiat decizia pe faptul că nu era posibil de a schimba terenul contra unui altul de valoare egală, din cauza indisponibilității unui asemenea teren, precum și pe necesitatea de a achiziționa terenul reclamanților pentru nevoile planului de urbanizare. Potrivit informațiilor furnizate de Guvern, un credit a fost prevăzut în bugetul 2009 al comunei Mandra și un mandat de plată va fi emis după aprobarea creditului.
18.
Pe 6 noiembrie 2008, primăria Mandrei a informat reclamanții că procedura de determinare și plată a indemnizației de expropiere era pendentă.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE
19.
Conform articolului 95 § 5 din Constituția Eladică, așa cum a fost modificată în aprilie 2001, „
administrația este obligată să se conformeze hotărârilor instanțelor judecătorești
".
20.
Pe 14 noiembrie 2002, legea nr.
3068/
2002
privind executarea hotărârilor judecătorești de către administrație
intră în vigoare (Jurnalul Oficial nr.
274/2002). Această lege prevede, printre altele, că administrația are obligația de a se conforma fără întârziere hotărârilor judecătorești și de a lua toate măsurile necesare pentru a executa aceste hotărâri (art. 1). Legea prevede crearea unor consilii cu trei membri constituite în cadrul jurisdicțiilor eladice superioare (Curte Supremă Specială, Curte de Casație, Consilul de Stat și Curte de Conturi), care sunt sarcinate cu controlul execuției corecte a hotărârilor jurisdicțiilor lor respective de către administrație într-un termen care nu poate depăși trei luni (cu caracter excepțional, acest termen poate fi prelungit o singură dată). Consiliile pot în particular desemna un magistrat pentru a asista administrația prin a sugera, printre altele, măsurile adecvate pentru a se conforma unei hotărâri. Dacă administrația nu execută o hotărâre în termenul fixat de consiliu, penalități sunt impuse acesteia, penalități care pot fi reînnoite atât timp cât aceasta nu se conformează (art. 3). Măsuri disciplinare pot fi, de asemenea, luate împotriva agenților administrației responsabili de neexecutare (art. 5). Dispozițiile legii
nr.
3068/
2002 se aplică hotărârilor pronunțate după intrarea în vigoare (art. 6).
21.
Aplicarea acestei legi a început pe 19 februarie 2004, când decretul prezidențial nr.
61/2004 prevăzând modalitățile execuției intră în vigoare. Din atunci, consiliul cu trei membri al Consilului de Stat pronunță patru decizii prin care constată că, după sesizare, administrația s-a conformat hotărârilor judecătorești invocate de interesați (decizii nr.
29/2005, 30/2005, 45/2005 și 63/2006)
; a pronunțat și o decizie prin care, constatând că administrația continua să refuze de a se conforma hotărârii judecătorești invocate de interesați, a obligat-o pe aceasta să le verseze 20
000 euro și a invitat ministrul competent să ia măsuri disciplinare împotriva agenților administrației responsabili de neexecutare (decizia nr.
48/2005).
22.
Printr-o decizie nr.
33/2006, consiliul a judecat astfel
:
„
Se constată (...) că în perioada de douăzeci de luni de la primirea de către administrație a deciziei de anulare, aceasta nu a luat nicio măsură pentru a se conforma, în timp ce ar fi trebuit să acționeze într-un termen de trei luni (...) și această omisiune este (...) nejustificată (...). Ca urmare a notificării deciziei administrației (30.01.2006), consiliul municipal al Karpathos a adoptat deciziile nr.
117/17.04.2006 și nr.
208/4.09.2006. Prima urmăreau să angajeze o procedură de revocare de expropiere și să impună o nouă expropiere, în timp ce prin a doua s-a hotărât cumpărarea directă a terenurilorlitigioase. Cu toate acestea, nu rezultă din niciun element al dosarului că aceste proceduri au fost conduse și finalizate și administrația nu indică nicio acțiune decât adoptarea deciziilor menționate ale consiliului municipal. (...) Ținând seama de faptul că tentativa de a găsi un compromis eșuase în trecut, consiliul constată că administrația perseverează în mod nejustificat să nu se conformeze deciziei de anulare. (...)
"
23.
Intră, de asemenea, în joc următoarele dispoziții ale legii de introducere (
Εισαγωγικός Νόμος
) a codului civil
:
art. 104
„
Statul este responsabil în conformitate cu dispozițiile codului civil referitoare la persoane morale, pentru acțiunile sau omisiunile organelor sale referitoare la raporturile de drept privat sau patrimoniul privat.
"
art. 105
„
Statul este obligat să repareze daunele cauzate de actele ilegale sau omisiuni ale organelor sale în exercitarea puterii publice, cu excepția cazului în care actul sau omisiunea au avut loc în nerespectare a unei dispoziții destinată să servească interesul public. Persoana vinovată este solidar responsabilă, sub rezerva dispozițiilor speciale privind responsabilitatea miniștrilor.
"
art. 106
„
Dispozițiile celor doi articoli anteriori se aplică, de asemenea, în materie de responsabilitate a comunale sau a altor persoane de drept public pentru daunele cauzate de acțiunile sau omisiuni ale organelor lor.
"
24.
art. 105 din legea de introducere a codului civil stabilește conceptul de act daunator special de drept public, creând o responsabilitate extracontractuală a statului. Această responsabilitate rezultă din actele sau omisiunile ilegale care au cauzat un prejudiciu material sau moral unui administrat. Actele în cauză pot fi, nu doar acte juridice, ci și acte materiale ale administrației, inclusiv acte neexecutabile în principiu (Kyriakopoulos,
Comentariu la codul civil
, art. 105 din legea de introducere a codului civil, nr.
23; Filios,
Dreptul contractelor
, parte specială, volum 6, responsabilitate delictuală 1977, par. 48 B 112 ; E.
Spiliotopoulos,
Dreptul administrativ
, ediția a treia, par. 217).
25.
Conform articolului 19 din legea nr.
1868/1989, acțiunea în daune-interese înaintea jurisdicțiilor administrative este un recurs independent în raport cu recursul de anulare sau orice alt recurs împotriva actului sau omisiunii administrative din care rezultă obligația eventual de indemnizare
; ea poate, prin urmare, fi exercitată în mod autonom la alegerea interesatului. Deoarece natura ilegală a actului sau omisiunii este una din condițiile de admisibilitate a acțiunii de reparație, tribunalul administrativ sesizat cu o asemenea acțiune examinează, de asemenea, legalitatea actului sau omisiunii administrative incriminate, cu condiția ca aceasta să nu fi fost deja examinată cu forță de lucru judecat în cadrul altei proceduri.
26.
Există o abundentă jurisprudență a tribunalelor interne privind acțiunea în daune-interese. Potrivit acestei jurisprudențe, dacă un teren afectat construcției unei lucrări de utilitate publică rămâne blocat pentru o perioadă lungă fără ca administrația să procedeze la exproprierea sa formală contra unei indemnizații, proprietarul în cauză poate cere deblocarea proprietății sale, precum și o indemnizare pentru daunele suferite (a se vedea, de exemplu, tribunalul administrativ din Thessalonike, decizie nr.
2839/1991). De asemenea, dacă administrația blochează un teren dincolo de termenul rezonabil, proprietarul afectat poate cere o indemnizare pentru daunele suferite din cauza blocării ilegale a proprietății sale și a privării de utilizare (a se vedea, de exemplu, tribunalul administrativ din Kalamata, decizie nr.
104/2003). În fine, dacă administrația ocupă ilegal un teren, proprietarul poate cere, pe lângă restituirea proprietății sale, o indemnizare pentru privarea utilizării terenului (a se vedea, de exemplu, tribunal de mare instanță din Rodos, decizie nr.
35/2004).
PE DREPTURI
I.
PRIVIND INCĂLCAREA ALBERGATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE
27.
Reclamanții se plâng că autoritățile naționale refuză de a se conforma deciziei tribunalului administrativ din 18 aprilie 2006, atingând deci dreptul lor la o protecție judiciară efectivă a drepturilor de caracter civil. Ei invocă art. 6
§
1 din Convenție, ale cărui părți relevante se citesc după cum urmează
:
„
Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de către un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)
"
A.
Privind admisibilitatea
28.
Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de atac interne, din cauza faptului că reclamanții nu au sesizat comitetul cu trei membri al Consilului de Stat pe baza articolelor 2 și 3 din legea nr.
3068/2002 pentru a se plânge de refuzul presupus al administrației de a se conforma hotărârii tribunalului administrativ din Atena. Dacă administrația persista în refuzul, ei ar fi putut cere sancțiunea pecuniară prevăzută de art. 3 § 3 al legii. Guvernul subliniază că, dacă reclamanții considerau că, ca urmare a deciziei administrației din 25 iulie 2007 de a proceda la o nouă expropiere, procedura durează prea mult în mod nejustificat, ei ar fi trebuit să sesizeze consiliul cu trei membri al Consilului de Stat.
29.
Reclamanții susțin că, ținând seama de circumstanțele cauzei și în special de faptul că administrația a luat o nouă decizie de expropiere imediat după revocare pe cea din 1994, condițiile de aplicare a legii nr.
3068/2002 nu se regăseau.
30.
Curtea a avut deja ocazia să se pronunțe asupra acestei obiecții a Guvernului în cauze care ridicau același tip de grievă (
Rompoti și Rompotis c. Grecia
, nr.
14263/04, §§ 19-20, 25 ianuarie 2007,
Georgoulis și alții c. Grecia
, nr.
38752/04, § 19, 21 iunie 2007 și
Kanellopoulos c. Grecia
, nr.
11325/06, §§ 19-20, 21 februarie 2008). Nu vede motive de a se abate în cazul de față de concluziile sale în cauzele menționate. Prin urmare, trebuie respinge obiecția în cauză.
31.
Curtea constată, de altfel, că grievul acesta nu este în mod evident neîntemeiata sens de art. 35 § 3 din Convenție. Ea observă, în plus, că nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B.
Privind fondul
32.
Guvernul susține că rezultă din cronologia faptelor că administrația s-a conformat pe deplin și fără întârziere hotărârii tribunalului administrativ. Decizia de a angaja o nouă procedură de expropiere nu este în contradicție cu acest constat și nu demonstrează în niciun fel intenția administrației de a trece peste decizia judiciară. Impunerea unei noi sarcini pe o proprietate prin decizia care în același timp ridică o sarcină anterioară este admisă de jurisprudența tribunalelor eladice sub anumite condiții care se regăseau în cazul reclamanților (intenție serioasă și capacitate a administrației de a duce la capăt o procedură de expropiere dacă ar fi nevoie pentru implementarea planului de urbanizare), cu atât mai mult cu cât un credit era deja prevăzut în bugetul primăriei și o sumă era fixată pentru indemnizație.
33.
Reclamanții susțin că, în realitate, calificarea de către administrație a terenului lor ca spațiu rezervat construcției unui teatru municipal nu a fost niciodată ridicată. Ei critică modul de procedare al administrației care, deși a revocat exproprierea, a hotărât să o refacă. Pentru a acoperi neglijența sa ilegală de a se conforma deciziei judiciare, primăria Mandrei prezintă argumente fără niciun fundament, ceea ce demonstrează că nu are intenția de a ridica sarcina care grevează proprietatea lor.
34.
Curtea amintește că dreptul de acces la un tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție ar fi iluzoriu, dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână fără efect în prejudiciul unei părți. Executarea unei sentințe, indiferent de care jurisdicție, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „
proces
" în sensul articolului 6. Curtea a recunoscut deja că protecția efectivă a celui justițiabil și restabilirea legalității implică obligația pentru administrație de a se pleca unei hotărâri sau sentințe pronunțate de cea mai înaltă jurisdicție administrativă a statului în materie (a se vedea, în particular,
Hornsby c. Grecia
, hotărâre din 19 martie 1997,
Culegerea hotărârilor și deciziilor
1997–II, pp. 510-511, § 40 și următorii
;
Karahalios c.
Grecia
, nr.
62503/00, §
29, 11
decembrie 2003). De altfel, Curtea subliniază importanța deosebită pe care o revește executarea hotărârilor judiciare în contextul litigiilor administrative (a se vedea
Iera Moni Profitou Iliou Thiras c. Grecia
, nr.
32259/02, §
34, 22 decembrie 2005).
35.
În cazul de față, Curtea observă că tribunalul administrativ din Atena a anulat refuzul administrației de a ridica sarcina grevând terenul reclamanților și a trimis cauza administrației pentru a lua măsurile necesare în acest sens. Pe 25 iulie 2007, prefectul a revocat exproprierea terenului reclamanților, dar a redenumit terenul ca spațiu rezervat construcției unui teatru municipal și a ordonat o nouă expropiere. Această decizie a fost publicată în Jurnalul Oficial din 3
septembrie 2007. Între data sentinței și decizia administrației de a revoca exproprierea, deci a trecut o perioadă de un an, trei luni și șapte zile.
36.
Chiar dacă acest termen ar putea fi considerat rezonabil (a se vedea,
a contrario
,
Georgoulis și alții c. Grecia
, precitată, § 24), Curtea observă că a servit nu la ridicarea blocajului în cauză, ci la menținerea intereselor administrației și, la final, la ordonarea unei noi expropieri, acte în contradicție flagrantă cu dispozitivul sentinței tribunalului administrativ (
ibid
. § 25).
37.
De fapt, pe 18 decembrie 2006, prefectura Aticinei de Vest a invitat municipalitatea Mandrei să o informeze, într-un termen de trei luni, dacă considera necesară menținerea restricțiilor și dacă era posibil de a prevedea în bugetul comunei o sumă în scop de expropiere a terenului. Pe 6 martie 2007, consiliul municipal al Mandrei a hotărât că exproprierea a rămas necesară și o sumă era prevăzută în acest scop în bugetul anului 2007. Pe 6 noiembrie 2008, primăria Mandrei a informat reclamanții că procedura de determinare și plată a indemnizației de expropiere era pendentă.
38.
Curtea amintește că, într-un domeniu atât de complex și dificil ca amenajarea teritoriului, statele contractante beneficiază de o mare marjă de apreciere pentru a-și conduce politica de urbanizare. Nimic nu i-ar permite deci să afirme că administrația nu mai are dreptul de a examina dacă este oportun de a expropria din nou proprietatea litigioasă sau de a prejudeca ilegaliatea unei asemenea măsuri (
Kosmidis și Kosmidou c.
Grecia
, nr.
32141/04, § 25, 8 noiembrie 2007).
39.
Cu toate acestea, în cazul de față, ținând seama de durata blocării proprietății reclamanților și de termenii neechivoci ai deciziei tribunalului administrativ, Curtea estimează că administrația ar fi trebuit să facă tot ce ține în puterea sa pentru a se conforma în cei mai buni timpi acestei decizii.
40.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.
II.
PRIVIND INCĂLCAREA ALBERGATĂ A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIE
41.
Reclamanții se plâng de absența unui recurs care să le permită să constrângă administrația să se conformeze hotărârii tribunalului administrativ. Ei susțin o încălcare a articolului 13 din Convenție, care se citește după cum urmează
:
„
Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la un recurs efectiv înaintea unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale
"
42.
Guvernul se opune acestei teze, afirmând că reclamanții nu aveau în cazul de față un grief „
defensabil
" în sensul acestei dispoziții. Cu titlu accesoriu, Guvernul face din nou referire la procedura prevăzută de legea nr.
3068/2002 și estimează că grație acesteia, reclamanții ar fi putut denunța încălcarea albergată a articolului 6 și obține reparație.
A.
Privind admisibilitatea
43.
Curtea constată că grievul acesta nu este în mod evident neîntemeiata sens de art. 35 § 3 din Convenție. Ea observă, în plus, că nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B.
Privind fondul
44.
Curtea amintește că a trebuit deja să se pronunțe asupra unui grievă de același tip și în același context ca cel al prezentei cauze în hotărârea
Kanellopoulos c. Grecia
(precitată, § 33). Nu vede motiv de a se abate și concluzionează deci la încălcarea articolului 13.
III.
PRIVIND INCĂLCAREA ALBERGATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL Nr. 1
45.
Reclamanții susțin că blocarea proprietății lor din 1989, refuzul administrației de a se conforma hotărârii și voința administrației de a menține restricțiile constituie o încălcare a dreptului lor la respect pentru bunuri. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr.
1, conform căruia
:
„
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respect pentru proprietatea sa. Niciuna nu poate fi lipită de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu atingă dreptul pe care statele îl posedă de a pune în vigoare legile pe care le judecă necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amende.
"
46.
Curtea observă că, în perioada incriminată, interesații s-au găsit în imposibilitatea de a utiliza sau exploata proprietatea lor, trebuind, deci, să suporte o sarcină substanțială. Cu toate acestea, aceștia ar fi trebuit să sesizeze tribunalele administrative cu o acțiune de reparație pe baza articolelor
105 și 106 din legea de introducere a codului civil. De fapt, jurisprudența internă acceptă în mod explicit că, dacă administrația blochează un teren dincolo de termenul rezonabil, proprietarul afectat poate cere o indemnizare pentru daunele suferite. La examinarea acestei cereri, tribunalele sesizate procedează la controlul legalității actului administrativ vizat. Reclamanții nu pot, prin urmare, să reproșeze autorităților naționale că nu i-au indemnizat pentru privarea utilizării și exploatării proprietății lor pentru o perioadă lungă, deoarece ei înșiși nu le-au dat ocazia de a corecta situația de care se plâng în prezent înaintea Curții (a se vedea, printre altele,
Roussakis și alții c. Grecia
(dec.), nr.
15945/02, 8
ianuarie 2004
;
Amalia S.A. și Koulouvatos S.A. c. Grecia
(dec.), nr.
20363/02, 28
octombrie 2004
;
Galatalis c. Grecia
(dec.), nr.
36251/03, 12 mai 2005). Recursul înaintea tribunalului administrativ pe care l-au întreprins în cazul de față nu putea avea ca efect decât anularea respingerii implicite de către administrație de a ridica sarcina grevând proprietatea și nu putea repara prejudiciul pe care blocarea acesteia pentru mulți ani l-a putut le cauza.
47.
O concluzie asemănătoare este valabilă și pentru al doilea volet al grievului, vizând perioada care a urmat hotărârii tribunalului administrativ. Este evident că prin a întârzia ridicarea exproprierii litigioase, administrația privează în prezent interesații de folosința proprietății lor. Or, pentru a corecta daunele suferite prin această inactivitate a administrației, reclamanții ar fi trebuit să ceară reparație, întotdeauna pe baza articolelor 105 și 106 din legea de introducere a codului civil.
48.
Rezultă că grievul acesta trebuie respins pentru neepuizare a căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
III.
PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
49.
Conform articolului 41 din Convenție,
„
Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții Contractante nu permite remedierea în întregime a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
"
50.
Cu titlu de satisfacție echitabilă, reclamanții trimit la petiția depusă la Curtă unde și-au expus pretențiile. Pentru prejudiciu material, reclamanții cereau 3 555 033 EUR, sumă care ar corespunde scăderii valorii proprietății lor ca urmare a blocării de către administrație, precum și pierderii de venituri ca urmare a exploatării imobilelor care ar fi putut fi construite pe acest teren. Ei cereau, de altfel, suma de 100 000 EUR pentru fiecare în titlu de prejudiciu moral. În fine, ei nu prezintă nicio cerere pentru cheltuieli și costuri.
51.
Guvernul estimează că reclamanții nu au dreptul la nicio indemnizare deoarece nu și-au prezentat pretențiile în conformitate cu art. 60 din Regulament. Cu titlu accesoriu, ei subliniază că pretențiile lor nu au raport de cauzalitate cu încălcarea albergată. Privitor la suma cerută pentru prejudiciu moral, Guvernul o estimează excesivă.
52.
Curtea observă că reclamanții nu au prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă în termenul alocat pentru acest scop, deși, în scrisoarea adresată consilului lor pe 17 octombrie 2008, atenția a fost atrasă în mod expres asupra articolului 60 din Regulamentul Curții care dispune că o cerere specifică de satisfacție echitabilă sub art. 41 din Convenție trebuie prezentată în termenul alocat pentru observații scrise pe fond. Curtea estimează, deci, că nu este cazul de a acorda o sumă sub art. 41 din Convenție (
Willekens c. Belgia
, nr.
50859/99, §
27, 24 aprilie 2003
;
Konstantopoulos AE și alții c. Grecia
, nr.
58634/00, §
35, 10
iulie 2003
;
Interoliva ABEE c.
Grecia
, nr.
58642/00, § 35, 10
iulie 2003
;
Litoselitis c. Grecia
, nr.
62771/00, § 34, 5 februarie 2004
;
Jarnevic și Profit c. Grecia
, nr.
28338/03, § 40, 7 aprilie 2005).
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1.
Declară
petiția admisibilă privind grievurile derivate din articolele 6 § 1 și 13 din Convenție și inadmisibilă pentru rest
;
2.
Declară
că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție
;
3.
Declară
că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție
;
4.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 2 aprilie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Søren Nielsen
Nina Vajić
Grefier
Președintă