Kydonis împotriva Greciei

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 24444/07) îndreptată împotriva Republicii Elene și de care un cetățean al acestui stat, d-l Konstantinos Kydonis (« reclamantul »), a sesizat Curtea la 25 mai 2007 în temeiul articolului 34 al Convenției de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul este reprezentat de d-na G. Livanos, avocat la baroul din Atena. Guvernul grec (« Guvernul ») este reprezentat de delegații agentului său, d-l K. Georgiadis, asasor la Consiliul juridic al statului și d-na S. Alexandridou, auditor la Consiliul juridic al statului.

Reclamantul se plângea, sub aspectul articolului 10 din Convenție, de o încălcare a libertății sale de exprimare.

La 8 februarie 2008, președinta primei secțiuni a hotărât comunicarea cererii Guvernului. Cum permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului. FAPTE I.

Reclamantul este jurnalist de profesie și editor al săptămânalului Transparență din Hios.

La 25 iunie 2003, ziarul a publicat un articol nesemnat, intitulat « Acțiune împotriva politicianului din partidul Nea Dimokratia, G.E., depusă de comitetul bisericesc al Sfintei Marcela ». Se putea citi în special: « Ca și cum neregulile sale penale nu ar fi fost de ajuns, politicianul din Nea Dimokratia de pe insula Hios, G.E., este acum și trimis în fața instanțelor civile. După ce a angajat cu el, într-o bătălie judiciară care nu a dus la nimic, persoane publice și indivizi, cei care au mărturisit în favoarea sa se află acum acuzați pentru declarații false. Potrivit informațiilor noastre, la 12 februarie 2004, A.S., S.N., Z.S. și S.N., locuitori din Volissos și foști aleși municipali, vor comparărea în fața tribunalului corecțional din Hios, acuzați pentru fals marturie și perjur în procesul lui G.E. La 10 iulie 2003, șefii serviciului funciar, ai serviciului de urbanism și ai serviciilor tehnice din Hios vor comparărea în fața tribunalului corecțional din Hios, acuzați pentru fals marturie și depășire de atribuții în cauza vilei familiei lui G.E. la locul numit Katsaradika. La 20 ianuarie 2004, G.E. va comparărea în fața tribunalului corecțional din Hios, acuzat de ocupare ilicită a țărmului din fața vilei sale și de construcția unui pavillon privat pe plajă (...). De altfel, în urma ordinanței procurorului lângă curtea de apel din Egee, parchetul din Hios efectuează din nou o investigație preliminară împotriva domului politicianului pentru a) încălcarea și prejudicierea mediului natural și b) încălcarea domeniului public (plajă, etc.). Noi, ca ziar Transparență din Hios și ca post de radio Programul 2 din Hios, am fost atacați pentru calomnie de G.E. pentru toate informațiile ADEVĂRATE pe care le-am publicat. Cu toate acestea, evenimentele ne-au dat dreptate, deoarece atât comitetul bisericesc al Sfintei Marcela cât și șefii serviciilor administrative care sunt implicați în cauza vilei lui G.E. vor trebui să se explice în fața tribunalelor. Se pune totuși următoarea întrebare: De ce, în timp ce permisul de construcție ilegal nr. 81/1998 ar fi trebuit să-i fie retras din 2000 și electricitatea tăiată, nimic nu a fost făcut și de ce continuă el să construiască, să împrejmuiască și să dăuneze arbitrar mediului fără a fi oprit? Într-adevăr, sunt aceștia politicienii care ne vor salva? Sunt aceștia care vor proteja mediul, aceștia care ne vor salva de încălcări? Să răspundă liderii din Nea Dimokratia! Cu excepția cazului în care Nea Dimokratia nu vrea să ajungă la putere! Pe de altă parte, media locală se referea de mult timp la acest subiect; acum toți s-au tăcut, deturnând privirea (...). »

Articolul reproducea de asemenea o scrisoare publicată la o dată anterioară și intitulată « Evul Mediu izbucnit », în care N.P., un vecin al lui G.E., denunța practicile acestuia și ale ginerelui acestuia. Articolul preciza că N.P. a fost subiectul unor plângeri din partea acestor persoane și că a fost « triumfător » achitat.

La 18 iulie 2003, G.E. a depus o plângere împotriva reclamantului pentru calomnie și s-a constituit parte civilă.

La 30 septembrie 2004, tribunalul corecțional din Hios l-a declarat pe reclamant vinovat de calomnie și l-a condamnat la o pedeapsă de zece luni de închisoare, convertibilă într-o amendă și a ordonat ca apelul lui să aibă efect suspensiv (hotărâre nr. 1178/2004).

La o dată nespecificată, reclamantul a declarat apel.

Ședința în fața curții de apel din Egee a avut loc pe 17 și 18 noiembrie 2005. Avocatul reclamantului a pledat că alegațiile pretins defamatoare ale acestuia au fost irevocabil judecate ca adevărate prin ordinanță nr. 476/2005 a celei de-a șasea camere a Curții de Casație: chemată să se pronunțe asupra răspunderii penale a lui N.P. (care l-a denunțat pe G.E. pentru încălcarea domeniului public și pentru construire pe terenul său în încălcare a legislației urbanistice – vezi §8 de mai sus), înalta instanță a pus capăt urmăririi penale engajate împotriva lui, judecând că N.P. « era nevinovat (...) deoarece s-a stabilit că faptele pretins calomnioase nu erau false, ci dimpotrivă adevărate ». Avocatul reclamantului a subliniat, de asemenea, că camera de acuzare a tribunalului corecțional din Atena, prin ordinanță nr. 1936/2001, a pus capăt urmăririi penale engajate împotriva lui N.P. pentru calomnie, judecând că faptele evocate în scrisoarea sa « Evul Mediu izbucnit » nu se depărtau de realitate. Avocatul reclamantului s-a referit, de asemenea, la alte două cauze în care N.P. a fost achitat pentru a fi denunțat aceleași fapte ca acelea care sunt subiectul articolului pentru care era urmărit reclamantul. El a subliniat, de asemenea, că clientul lui, ca jurnalist, a acționat din interes legitim, în cadrul atribuțiilor sale legale și că, prin urmare, art. 367 § 1 din codul penal trebuia să se aplice în cazul de fapt (vezi §17 de mai jos).

După încheierea ședinței, curtea de apel din Egee l-a declarat pe reclamant vinovat de calomnie și l-a condamnat la o pedeapsă de cinci luni de închisoare, convertibilă într-o amendă (hotărâre nr. 144/2005). Curtea de apel s-a exprimat după cum urmează: « Articolul litigios conține următoarele fapte, susceptibile de a cauza prejudicii onoarei și reputației reclamantului: G.E. este prezentat ca încălcând terenuri publice cu toleranța autorităților (...), ca folosind martori falși în proceduri civile care sunt în curs de judecată în fața tribunalelor (...). Faptele menționate mai sus difuzate de reclamant erau false, deoarece nicio dovadă nu a stabilit că G.E. a acționat în acest fel (...). Cu toate acestea, nu a fost stabilit că reclamantul era conștient de lipsa de veridicitate a acestor propos; prin urmare, trebuie să fie declarat vinovat de calomnie simplă, pentru care a fost deja condamnat de tribunalul corecțional. În sfârșit, pretenția [reclamantului] că articolul a fost publicat din interes legitim și că, din acest motiv, trebuie să fie achitat, trebuie respinge ca neîntemeiată, deoarece reclamantul nu menționa faptele care justifică interesul lui legitim de a calomnia reclamantul (...). »

La 7 februarie 2006, reclamantul a depus o plângere de casație. El contesta interpretarea și aplicarea dreptului intern în cazul lui de către curtea de apel, precum și motivația hotărârii atacate. El afirma, printre altele, că acuzațiile lui împotriva lui G.E. erau întemeiate, așa cum era dovedit de achitarea lui N.P., urmărit de G.E. pentru aceleași acuzații, și că avea un interes legitim nu de a calomnia pe G.E., ci de a informa publicul asupra practicilor ilicite ale acestuia. Reclamantul s-a plâns în această privință că curtea de apel nu lua în considerare deciziile de achitare a lui N.P., pe care le-a prezentat în fața acesteia ca sprijin al afirmațiilor sale. Reclamantul a subliniat, de asemenea, că era datoriei lui ca editor și jurnalist « de a informa zilnic opinia publică despre ceea ce se întâmplă în jurul nostru și, în special, despre ceea ce se întâmplă cu indivizi care se ocupă de afaceri publice și care doresc să exercite o putere publică, cum ar fi [G.E.], care aspira să devină deputatul nostru (...) ».

La 28 noiembrie 2006, Curtea de Casație a confirmat concluziile curții de apel, a respins plângerea și a condamnat reclamantul la cheltuieli. Înalta instanță a considerat în special că hotărârea atacată era suficient motivată și că curtea de apel a luat în considerare toate elementele de dovadă, dar că nu era obligată să mențiune în mod expres în hotărârea sa fiecare dintre deciziile de achitare a lui N.P., prezentate de reclamant și să evalueze conținutul acestora. De altfel, înalta instanță a judecat că reclamantul nu precizase faptele care ar putea justifica « interesul lui legitim »; prin urmare, curtea de apel nu era obligată să răspundă la acest argument și îl respinsese pe bună dreptate ca vag (hotărâre nr. 1931/2006). II.

Articolele relevante ale codului penal prevăd: art. 362 Calomnie « Oricine formează sau răspândește în fața altora, în orice mod, acuzații susceptibile de a prejudicia onoarea sau reputația altora este pedepsit cu o pedeapsă de închisoare de până la doi ani sau o amendă. Amenda poate fi aplicată împreună cu pedeapsa de închisoare. » art. 363 Calomnie « Dacă în cazul articolului 362, faptele sunt mincinoase și persoana responsabilă de răspândirea lor o știa, ea este pedepsită cu o pedeapsă de închisoare de cel puțin trei luni; o sancțiune pecuniară poate fi impusă în plus față de închisoare (...). » art. 367 « 1. Nu sunt considerate acte dăunătoare: a) opiniile nefavorabile exprimate asupra lucrărilor științifice, artistice sau profesionale (...) c) acțiunile efectuate în exercitarea atribuțiilor legale, în exercitarea legală a puterilor, pentru salvgardarea (protecția) unui drept sau pentru orice alt interes legitim (...). » ÎN DREPT I.

Guvernul afirmă că reclamantul nu a epuizat în mod valid căile de atac interne. Făcând referință în special la cauza Ahmet Sadik c. Grecia (hotărâre din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-V), el susține că art. 35 din Convenție nu necesită doar sesizarea instanțelor judiciare competente, ci și prezentarea în fața acestor instanțe a plângerilor pe care intenționează să le formule mai târziu în fața Curții. Or, în prezenta cauză, reclamantul nu ar fi susținut în niciun moment încălcarea dreptului lui la libertatea de exprimare.

Reclamantul contestă această teză.

Curtea amintește că fundamentul regulii epuizării căilor de atac interne enunțate în art. 35 § 1 din Convenție constă în faptul că înainte de a sesiza Curtea, reclamantul trebuie să fi dat statului pârât posibilitatea de a remedia încălcările susținute prin mijloace interne, utilizând resursele judiciare oferite de legislația națională, cu condiția ca acestea să se dovedească eficace și suficiente (a se vedea, printre altele, Fressoz și Roire c. Franța [Marea Cameră], nr. 29183/95, § 37, CEDO 1999-I). Pe lângă aceasta, regula epuizării căilor de atac interne trebuie să se aplice « cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv »; în același timp, ea nu necesită doar sesizarea instanțelor judiciare competente și exercitarea căilor de atac destinate combaterii unei decizii deja pronunțate, ci cuprinde de asemenea obligația de a fi ridicat în fața instanțelor judiciare corespunzătoare, cel puțin în substanță, în formele și termenele prescrise de dreptul intern, plângerile pe care intenționează să le formule mai târziu la nivel internațional (a se vedea, printre multe altele, Sejdovic c. Italia [Marea Cameră], nr. 56581/00, § 44, CEDO 2006-...).

În cazul de fapt, Curtea constată că procedura litigioasă privea răspunderea penală a reclamantului privind delictul de calomnie și, a fortiori, modul în care acesta a exercitat libertatea lui de exprimare. Din lectura dosarului însuși rezultă că reclamantul a dezvoltat în fața Curții de Casație o argumentare bazată pe datoria care-i revine, ca jurnalist, de a informa publicul despre acțiunile persoanelor care se ocupă de afaceri publice (a se vedea, mutatis mutandis, Katrami c. Grecia, nr. 19331/05, § 28, 6 decembrie 2007). Astfel a formulat o plângere legată, cu evidență, de presupusa încălcare a articolului 10 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Castells c. Spania, 23 aprilie 1992, §§ 30-32, seria A nr. 236).

Prin urmare, nu se poate susține că reclamantul nu a invocat, cel puțin implicit, în fața instanțelor grecești, libertatea de exprimare. Prin urmare, trebuie respinge excepția de neepuizare ridicată de Guvern.

Curtea constată de asemenea că cererea nu este în mod clar neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă de altfel că se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să o declare admisibilă. B. Privind fondul 1. Argumentele părților

Reclamantul se plânge că condamnarea lui pentru calomnie a încălcat libertatea lui de exprimare. El afirmă că această condamnare a avut loc în urma unei eronate interpretări și aplicări a dreptului intern de către instanțele sesizate, care au ignorat acuzațiile lui că N.P., care l-a denunțat pe reclamant pentru aceleași fapte ca acelea care sunt subiectul articolului litigios, a fost achitat de patru ori, pe motiv că faptele denunțate erau adevărate. Pentru reclamant, este incontestabil că a acționat în cadrul datoriei lui de jurnalist și din interes legitim de a informa publicul despre practicile ilicite ale unui politician. El afirmă că condamnarea lui penală vizează a dăuna esenței jurnalismului însuși, care constă în dezvăluirea adevărului, precum și libertății presei, care constituie una dintre fundamentele unui regim democratic.

Făcând o referință generală la jurisprudența privind art. 10, Guvernul afirmă că reclamantul a exercitat dreptul lui la libertatea de exprimare depășind limitele acceptabile, în mod care a dăunat indubitabil personalității politicianului vizat. Se convine cu instanțele interne că reclamantul a eșuat în a dovedi interesul lui legitim de a informa opinia publică și afirmă că atitudinea lui a depășit simpla informare jurnalistică despre acțiunile reclamantului, având în vedere că comentariile lui erau pătrunzătoare și decisive pentru cariera politică a acestuia. Guvernul subliniază că un alt tratament ar duce la concentrarea unei puteri nelimitate în mâinile jurnaliștilor, care ar putea forma opinii și murdări reputația persoanelor, fără nici o limită sau sancțiune, chiar în cazul difuzării de fapte false. Guvernul concluzionează că, în cazul de fapt, condamnarea reclamantului era rezonabilă și proporțională cu scopul urmărit. 2. Aprecierea Curții a) Principii generale

Curtea amintește că rolul ei constă în a hotărî în ultima instanță dacă o « restricție » la libertatea de exprimare se reconciliază cu art. 10 din Convenție. Pentru a face acest lucru, ea consideră ingerința litigioasă la lumina întregii cauze pentru a determina dacă este « proporțională cu scopul legitim urmărit » și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica par « relevante și suficiente ». Procedând astfel, Curtea trebuie să se convingă că autoritățile naționale au aplicat norme în conformitate cu principiile consacrate de art. 10 și aceasta, pe baza, în plus, a unei aprecieri acceptabile a faptelor relevante (a se vedea, printre altele, Steel și Morris c. Regatul Unit, nr. 68416/01, § 87, CEDO 2005-II).

Curtea subliniază de la început rolul eminente al presei într-o societate democratică, un rol de « cioban » (a se vedea, Bladet Tromsø și Stensaas c. Norvegia [Marea Cameră], nr. 21980/93, § 62, CEDO 1999-III). Din cauza acestei funcții a presei, libertatea jurnalistică implică și posibilitatea recuregrii la o oarecare doză de exagerare, ba chiar provokare (Gawęda c. Polonia, nr. 26229/95, § 34, CEDO 2002-II).

Privind natura proioselor susceptibile de a prejudicia reputația unui individ, Curtea face în mod tradițional distincție între fapte și aprecieri de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, acestea din urmă nu se pretează la o demonstrație a exactității lor. Atunci când o declarație se analizează ca o apreciere de valoare, proporționalitatea ingerinței poate depinde de existența unei baze factice suficiente deoarece, în lipsa unei asemenea baze, o apreciere de valoare poate să se dovedească și ea excesivă (a se vedea, de exemplu, Feldek c. Slovacia, nr. 29032/95, §§ 75-76, CEDO 2001-VIII).

În contextul unei proceduri de calomnie sau jignire, Curtea trebuie de asemenea să verifice dacă autoritățile interne au menținut un echilibru just între, pe de o parte, protecția libertății de exprimare, consacrată de art. 10, și, pe de altă parte, aceea a dreptului la reputație al persoanelor în cauză, care, ca element al vieții private, se găsește protejat de art. 8 din Convenție (Chauvy și alții c. Franța, nr. 64915/01, § 70 in fine, CEDO 2004-VI). Această din urmă dispoziție poate necesita adoptarea unor măsuri pozitive destinate să garanteze respectul efectiv al vieții private chiar și în relațiile indivizilor între ei (Von Hannover c. Germania, nr. 59320/00, § 57, CEDO 2004-VI; Stubbings și alții c. Regatul Unit, 22 octombrie 1996, §§ 61-62, Culegere de hotărâri și decizii 1996-IV).

Pe lângă aceasta, privind obiectul proioselor incriminate, Curtea amintește că limitele criticii admisibile la adresa unui om politic, vizat în această calitate, sunt mai largi decât la adresa unui simplu cetățean: în contrast cu al doilea, primul se expune în mod inevitabil și conștient la o supraveghere atentă a faptelor și gesturilor lui, atât de jurnaliști cât și de masa cetățenilor; el trebuie, prin urmare, să arate o toleranță mai mare (Lingens c. Austria, 8 iulie 1986, § 42, seria A nr. 103). Acest principiu nu se aplică numai în cazul oamenilor politici ci se extinde la orice persoană care poate fi calificată ca personaj public, adică aceea care prin acțiunile sale (a se vedea, în acest sens, Krone Verlag GmbH & Co. KG c. Austria, nr. 34315/96, § 37, 26 februarie 2002; News Verlags GmbH & Co. KG c. Austria, nr. 31457/96, § 54, CEDO 2000-I) sau poziția sa chiar (Verlagsgruppe News GmbH c. Austria (nr. 2), nr. 10520/02, § 36, 14 decembrie 2006) intră în sfera arenei publice.

În sfârșit, Curtea amintește că natura și gravitatea pedepselor infligite sunt elemente care trebuie luate în considerare atunci când se măsoară proporționalitatea unei atentate la libertatea de exprimare (Cumpănă și Mazăre c. România [Marea Cameră], nr. 33348/96, § 111, CEDO 2004-XI). Curtea trebuie de asemenea să demonstreze cea mai mare prudență atunci când măsurile sau sancțiunile luate de autoritățile naționale sunt de natură să descurajeze presa de a participa la discuția chestiunilor prezentând un interes legitim general (Jersild c. Danemarca, 23 septembrie 1994, § 35, seria A nr. 298). b) Aplicarea în cazul de fapt a principiilor menționate mai sus

În ceea ce privește prezenta cauză, Curtea constată în prealabil că părțile se înțeleg să considere că hotărârile instanțelor interne constituie o ingerință în libertatea de exprimare a reclamantului. De altfel, nu este contestat că ingerința incriminată era « prevăzută de lege », și anume art. 362 din codul penal. În final, măsura restrictivă în cauză urmărea un scop legitim în conformitate cu art. 10 § 2 din Convenție, și anume protecția reputației altora, în cazul de fapt aceea a lui G.E.

Părțile și-au concentrat argumentarea pe necesitatea ingerinței în cauză. Curtea se va apleca deci asupra chestiunii dacă ingerința litigioasă era proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă motivele invocate de instanțele interne pentru a o justifica par relevante și suficiente.

Curtea constată că în cazul de fapt, reclamantul i s-a infligit o pedeapsă de cinci luni de închisoare convertibilă într-o amendă, ceea ce constituie o sancțiune penală, pentru a fi publicat un articol denunțând acțiunile pretins ilicite ale unui politician. Curtea consideră că o pedeapsă de închisoare infligată pentru o infracțiune comisă în domeniul presei este compatibilă cu libertatea de exprimare jurnalistică, garantată de art. 10 din Convenție, doar în circumstanțe excepționale, în special atunci când alte drepturi fundamentale au fost grav prejudiciate, cum ar fi, de exemplu, în ipoteza difuzării unui discurs de ură sau incitării la violență (a se vedea, mutatis mutandis, Sürek și Özdemir c. Turcia [Marea Cameră], nr. 23927/94 și 24277/94, § 63, 8 iulie 1999). Or, Curtea consideră că în cazul de fapt, nici o atentare gravă la alte drepturi fundamentale nu este stabilită.

În special, Curtea observă că proiosele incriminate nu conțineau nici o jignire personală și se înscrieau în contextul unei dezbateri de mare interes pentru societatea locală a insulei Hios. De altfel, în contrast cu instanțele sesizate, care nu au adus nici un răspuns explicit, Curtea nu poate trece cu vederea argumentul pe care reclamantul l-a ridicat în fața acestora, și anume achitarea de patru ori a unei persoane, care de asemenea a denunțat public același politician pentru fapte în esență identice și a cărui achitare a fost bazată pe veridicitatea dovedită a acestor proios. Prin urmare, chiar dacă nu este responsabilitatea Curții de a evalua veridicitatea proioselor litigioase, se impune să se constate că acestea nu erau lipsite de bază factuală. Având în vedere cele de mai sus, chiar dacă proiosele incriminate au avut fără îndoială consecințe negative asupra imaginii publice a lui G.E., Curtea nu poate, totuși, să admită că interesul evident de a proteja reputația acestuia era suficient pentru a justifica condamnarea penală a reclamantului.

În plus, Curtea nu pierde din vedere că condamnarea reclamantului la o pedeapsă privativă de libertate, chiar convertibilă într-o amendă, constituie, în cadrul articolului 10, o sancțiune susceptibilă de a provoca un efect descurajator pentru exercitarea libertății presei (Urbino Rodrigues c. Portugalia, nr. 75088/01/, §§ 34-35, 29 noiembrie 2005). Aceasta este cu atât mai adevărat în cazul de fapt în care instanțele sesizate nu numai că nu au recunoscut nici un interes legitim reclamantului, jurnalist și editor, de a publica articolul litigios, dar, în mod mai surprinzător, au inversat sarcina dovezii, reproșând-i să fi omis să dovedească un asemenea interes.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea estimează că nu a existat o proporționalitate rezonabilă între restricția dreptului reclamantului la libertatea de exprimare și scopul legitim urmărit. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție. II.

Reclamantul cere, cu documente justificative, 1 531,54 euro (EUR) și 215,04 EUR respectiv pentru sumele plătite pentru a-și răscumpăra pedeapsa și pentru a plăti cheltuielile de justiție pentru procedura în fața Curții de Casație. El mai cere 100 000 euro (EUR) pentru dauna morală pe care ar fi suferit-o. În această privință, el afirmă că condamnarea lui penală l-a stigmatizat pentru totdeauna în cadrul cercului restrâns al societății locale unde locuiește și că a prejudiciat reputația lui, precum și credibilitatea ziarului lui.

Guvernul invită Curtea să respingă cererea privind dauna materială și afirmă că un constat de încălcare ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru dauna morală.

Curtea constată că există un legătur cauzal între încălcarea articolului 10 și obligația impusă reclamantului de a plăti amenda de 1 531,54 EUR înlocuind pedeapsa de închisoare pronunțată și 215,04 EUR pentru a plăti cheltuielile de justiție în fața Curții de Casație. Prin urmare, trebuie să acorde reclamantului suma cerută în întregime, și anume 1 746,58 EUR, plus orice sumă care poate fi datorată la titlul de impozit.

Curtea estimează de altfel că reclamantul a suferit o dată morală certă care nu este suficient compensată de constatarea încălcării Convenției. Hotărând în echitate, îi acordă 5 000 EUR la acest titlu, plus orice sumă care poate fi datorată la titlul de impozit. B. Cheltuieli și deschideri

Reclamantul mai cere, cu facturi în sprijin, 5 146 EUR pentru cheltuielile și deschiderile angajate în fața instanțelor interne și Curții.

Guvernul afirmă că sumele cerute sunt excesive și că suma alocată pentru onorarii avocatului reclamantului pentru procedura în fața Curții nu poate depăși 1 000 EUR.

Curtea amintește că alocarea de cheltuieli și deschideri în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea lor, necesitatea și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI).

În cazul de fapt, ținând seama de documentele prezentate și de criteriile menționate mai sus, Curtea estimează rezonabil să acorde reclamantului 3 000 EUR la acest titlu, plus orice sumă care poate fi datorată de el la titlul de impozit. C. Interese moratorii

Curtea consideră oportun să caleze rata intereselor moratorii pe rata dobânzii facilității de credit marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Constată că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție; 3. Constată a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 1 746,58 EUR (o mie șapte sute patruzeci și șase euro și cincizeci și opt cenți) pentru daună materială, 5 000 EUR (cinci mii euro) pentru daună morală și 3 000 EUR (trei mii euro) pentru cheltuieli și deschideri, plus orice sumă care poate fi datorată de reclamant la titlul de impozit; b) că la expirarea acelui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu aceea a facilității de credit marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, mărită cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru aspectele rămase. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 2 aprilie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Nina Vajić Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 24444/07) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Konstantinos Kydonis (« le requérant »), a saisi la Cour le 25 mai 2007 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e G. Livanos, avocat au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. K. Georgiadis, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat et M me S. Alexandridou, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.

Le requérant se plaignait, sous l’angle de l’article 10 de la Convention, d’une violation de sa liberté d’expression.

Le 8 février 2008, la présidente de la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le requérant est journaliste de profession et éditeur de l’hebdomadaire Transparence de Chios .

Le 25 juin 2003, le journal fit paraître un article non signé, intitulé « Action contre le politicien du parti Nea Dimokratia, G.E., déposée par le comité ecclésiastique de Sainte Marcella » . On pouvait y lire notamment : « Comme si ses démêlés pénaux ne suffisaient pas, le politicien de Nea Dimokratia sur l’île de Chios, G.E., est maintenant aussi traduit devant les instances civiles. Après avoir entraîné avec lui, dans une bataille judiciaire qui n’aboutit à rien, des personnes publiques et des individus, ceux qui avaient témoigné en sa faveur se trouvent maintenant accusés pour fausse déclaration. Selon nos informations, le 12 février 2004, A.S., S.N., Z.S. et S.N., habitants de Volissos et ex-élus municipaux, comparaîtront devant le tribunal correctionnel de Chios, accusés pour faux témoignage et parjure lors du procès de G.E. Le 10 juillet 2003, les chefs du service foncier, du service d’urbanisme et des services techniques de Chios comparaîtront devant le tribunal correctionnel de Chios, accusés pour faux témoignage et forfaiture dans l’affaire de la villa de la famille de G.E. au lieu dit Katsaradika . Le 20 janvier 2004, G.E. comparaîtra devant le tribunal correctionnel de Chios, accusé du chef d’occupation illicite du rivage devant sa villa et de la construction d’un pavillon privé sur la plage (...). Par ailleurs, suite à l’ordonnance du procureur près la cour d’appel d’Egée, le parquet de Chios effectue à nouveau une enquête préliminaire contre monsieur le politicien pour a) violation et préjudice de l’environnement naturel et b) empiètement sur le domaine public (plage, etc.). Nous, en tant que journal Transparence de Chios et en tant que station de radio 2 ème programme de Chios , nous avons été attaqués pour diffamation calomnieuse par G.E. pour toutes les VRAIES informations que nous avons publiées. Toutefois, les événements nous ont donné raison, car tant le comité ecclésiastique de Ste Marcella que les chefs des services administratifs qui sont impliqués dans l’affaire de la villa de G.E. devront s’expliquer devant les tribunaux. On se pose toutefois la question suivante : Pourquoi, alors que le permis de construire illégal n o 81/1998 aurait dû lui être retiré depuis 2000 et l’électricité coupée, rien n’a été fait et pourquoi continue-t-il en revanche à construire, à clôturer et à nuire arbitrairement à l’environnement sans en être empêché ? Vraiment, ce sont eux les politiciens qui vont nous sauver ? Ce sont eux qui vont protéger l’environnement, eux qui vont nous sauver des empiétements ? Que les dirigeants de Nea Dimokratia nous répondent ! Sauf si Nea Dimokratia ne veut pas accéder au pouvoir ! D’un autre côté, les médias locaux se référaient depuis longtemps à ce sujet ; maintenant ils se sont tous tus, en détournant leur regard (...). »

L’article reproduisait aussi une lettre publiée à une date antérieure et intitulée « le Moyen-âge éclate », dans laquelle N.P., un voisin de G.E., dénonçait les pratiques de ce dernier et de son gendre. L’article précisait que N.P. avait fait l’objet de plaintes de la part de ces personnes et qu’il avait été « triomphalement » acquitté.

Le 18 juillet 2003, G.E. déposa une plainte contre le requérant pour diffamation calomnieuse et se constitua partie civile.

Le 30 septembre 2004, le tribunal correctionnel de Chios déclara le requérant coupable de diffamation et le condamna à une peine de dix mois d’emprisonnement, convertible en une amende et ordonna que son appel ait un effet suspensif (décision n o 1178/2004).

A une date non précisée, le requérant interjeta appel.

L’audience devant la cour d’appel d’Egée eut lieu les 17 et 18 novembre 2005. Le conseil du requérant plaida que les allégations prétendument diffamatoires de ce dernier avaient été irrévocablement jugées comme vraies par ordonnance n o 476/2005 de la sixième chambre de la Cour de cassation : amenée à se prononcer sur la responsabilité pénale de N.P. (qui avait dénoncé G.E. d’avoir empiété sur le domaine public et d’avoir fait construire sur son terrain en violation de la législation urbanistique – voir paragraphe 8 ci-dessus), la haute juridiction avait mis fin aux poursuites pénales engagées contre lui, en jugeant que N.P. « était innocent (...) puisqu’il a été établi que les faits prétendument calomnieux n’étaient pas faux, mais au contraire vrais ». Le conseil du requérant souligna en outre que la chambre d’accusation du tribunal correctionnel d’Athènes, par ordonnance n o 1936/2001, avait mis fin aux poursuites pénales engagées contre N.P. pour diffamation calomnieuse, en jugeant que les faits évoqués dans sa lettre « le Moyen-âge éclate » ne s’éloignaient pas de la réalité. Le conseil du requérant se référa en outre à deux autres affaires dans lesquelles N.P. avait été blanchi pour avoir dénoncé les mêmes faits que ceux faisant l’objet de l’article pour lequel le requérant était poursuivi. Il souligna en outre que son client, en tant que journaliste, avait agi par intérêt légitime, dans le cadre de ses tâches légales et que, dès lors, l’article 367 § 1 du code pénal devait s’appliquer en l’occurrence (voir paragraphe 17 ci-dessous).

A l’issue de l’audience, la cour d’appel d’Egée déclara le requérant coupable de diffamation et le condamna à une peine de cinq mois d’emprisonnement, convertible en une amende (arrêt n o 144/2005). La cour d’appel s’exprima comme suit : « L’article litigieux contient comme faits ce qui suit, susceptibles de nuire à l’honneur et à la réputation du plaignant : G.E. est présenté comme empiétant sur des terrains publics avec l’indulgence des autorités (...), comme utilisant de faux témoins lors de procédures civiles qui sont pendantes devant les tribunaux (...). Les faits susmentionnés diffusés par le requérant étaient faux, car aucun élément de preuve n’a établi que G.E. avait agi de la sorte (...). Toutefois, il n’a pas été établi que le requérant était conscient du manque de véracité de ces propos ; dès lors, il doit être déclaré coupable de simple calomnie, pour laquelle il a déjà été condamné par le tribunal correctionnel. Enfin, l’allégation [du requérant] que l’article a été publié par intérêt légitime et que, pour cette raison, il doit être relaxé, doit être rejetée comme infondée, car le requérant ne mentionne pas les faits justifiant son intérêt légitime pour diffamer le plaignant (...). »

Le 7 février 2006, le requérant se pourvut en cassation. Il contestait l’interprétation et l’application du droit interne dans son cas par la cour d’appel, ainsi que la motivation de l’arrêt attaqué. Il affirmait, entre autres, que ses allégations contre G.E. étaient fondées, comme cela était prouvé par l’acquittement de N.P., poursuivi par G.E. pour les mêmes allégations, et qu’il avait un intérêt légitime non pas à diffamer G.E., mais à informer le public sur les pratiques illicites de ce dernier. Le requérant se plaignit à cet égard que la cour d’appel n’avait pas pris en considération les décisions d’acquittement de N.P., qu’il avait produites devant elle à l’appui de ses dires. Le requérant souligna en outre qu’il était de son devoir en tant qu’éditeur et journaliste « d’informer quotidiennement l’opinion publique de ce qui se passe autour de nous et, en particulier, de ce qui se passe avec des individus qui s’occupent d’affaires publiques et qui veulent exercer un pouvoir public, comme [G.E.], qui aspire à devenir notre député (...) ».

Le 28 novembre 2006, la Cour de cassation entérina les conclusions de la cour d’appel, rejeta le pourvoi et condamna le requérant aux dépens. La haute juridiction considéra notamment que l’arrêt attaqué était suffisamment motivé et que la cour d’appel avait pris en compte tous les éléments de preuve, mais qu’elle n’était pas obligée de mentionner expressément dans son arrêt chacune des décisions d’acquittement de N.P., produites par le requérant et d’évaluer leur contenu. Par ailleurs, la haute juridiction jugea que le requérant n’avait pas précisé les faits pouvant justifier son « intérêt légitime » ; dès lors, la cour d’appel n’était pas tenue de répondre à cet argument et l’avait à juste titre rejeté comme vague (arrêt n o 1931/2006). II.

Les articles pertinents du code pénal disposent : Article 362 Diffamation « Quiconque formule ou diffuse devant autrui, de quelque manière que ce soit, des allégations susceptibles de nuire à l’honneur ou à la réputation d’autrui est puni d’une peine d’emprisonnement pouvant aller jusqu’à deux ans ou d’une amende. L’amende peut être infligée conjointement avec la peine d’emprisonnement. » Article 363 Diffamation calomnieuse « Si dans le cas de l’article 362, les faits sont mensongers et la personne responsable de leur diffusion le savait, elle est punie d’une peine d’emprisonnement d’au moins trois mois ; une sanction pécuniaire peut être imposée en sus de l’emprisonnement (...). » Article 367 « 1. Ne sont pas considérés comme des actes préjudiciables : a) les jugements défavorables portés sur des travaux scientifiques, artistiques ou professionnels (...) c) les actions accomplies dans l’exercice de tâches légales, dans l’exercice légal de pouvoirs, pour la sauvegarde (protection) d’un droit ou pour tout autre intérêt légitime (...). » EN DROIT I.

Le Gouvernement affirme que le requérant n’a pas valablement épuisé les voies de recours internes. Se référant notamment à l’affaire Ahmet Sadik c. Grèce (arrêt du 15 novembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-V), il fait valoir que l’article 35 de la Convention n’exige pas seulement la saisine des juridictions nationales compétentes, mais aussi la présentation devant ces mêmes juridictions des griefs que l’on entend formuler par la suite devant la Cour. Or, dans la présente affaire, le requérant n’aurait allégué à aucun moment la violation de son droit à la liberté d’expression.

Le requérant conteste cette thèse.

La Cour rappelle que le fondement de la règle de l’épuisement des voies de recours internes énoncée à l’article 35 § 1 de la Convention consiste en ce qu’avant de saisir la Cour, le requérant doit avoir donné à l’Etat défendeur la faculté de remédier aux violations alléguées par des moyens internes, en utilisant les ressources judiciaires offertes par la législation nationale, pourvu qu’elles se révèlent efficaces et suffisantes (voir, entre autres, Fressoz et Roire c. France [GC], n o 29183/95, § 37, CEDH 1999-I). Par ailleurs, la règle de l’épuisement des voies de recours internes doit s’appliquer « avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif » ; en même temps, elle n’exige pas seulement la saisine des juridictions nationales compétentes et l’exercice de recours destinés à combattre une décision déjà rendue, mais comprend aussi l’obligation d’avoir soulevé devant les juridictions nationales appropriées, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, les griefs que l’on entend formuler par la suite au niveau international (voir, parmi beaucoup d’autres, Sejdovic c. Italie [GC], n o 56581/00, § 44, CEDH 2006 ‑ ...).

En l’occurrence, la Cour note que la procédure litigieuse portait sur la responsabilité pénale du requérant quant au délit de diffamation et, a fortiori, à la manière dont celui-ci avait exercé sa liberté d’expression. Il ressort de la lecture même du dossier que le requérant développa devant la Cour de cassation une argumentation fondée sur le devoir qui lui incombait, en tant que journaliste, d’informer le public sur les agissements des personnes qui s’occupaient d’affaires publiques (voir, mutatis mutandis , Katrami c. Grèce , n o 19331/05, § 28, 6 décembre 2007). Il formula ainsi une doléance liée, à l’évidence, à la violation alléguée de l’article 10 de la Convention (voir, mutatis mutandis , Castells c. Espagne , 23 avril 1992, §§ 30-32, série A n o 236).

Dès lors, on ne saurait soutenir que le requérant n’a pas invoqué, au moins implicitement, devant les juridictions grecques, la liberté d’expression. Il convient donc de rejeter l’exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement.

La Cour constate par ailleurs que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Arguments des parties

Le requérant se plaint que sa condamnation du chef de diffamation a porté atteinte à sa liberté d’expression. Il affirme que cette condamnation eut lieu suite à une mauvaise interprétation et application du droit interne par les juridictions saisies, qui ont ignoré ses allégations selon lesquelles N.P., qui avait dénoncé le plaignant pour les mêmes faits que ceux faisant l’objet de l’article litigieux, fut acquitté à quatre reprises, au motif que les faits dénoncés étaient vrais. Pour le requérant, il est indiscutable qu’il avait agi dans le cadre de son devoir de journaliste et par intérêt légitime d’informer le public sur les pratiques illicites d’un politicien. Il affirme que sa condamnation pénale vise à nuire à l’essence même du journalisme, qui consiste en la révélation de la vérité, ainsi qu’à la liberté de la presse, qui constitue l’un des fondements d’un régime démocratique.

Faisant une référence générale à la jurisprudence relative à l’article 10, le Gouvernement affirme que le requérant a exercé son droit à la liberté d’expression en dépassant les limites acceptables, de manière qui a indiscutablement porté atteinte à la personnalité du politicien visé. Il convient avec les juridictions internes que le requérant a failli à prouver son intérêt légitime d’informer l’opinion publique et affirme que son attitude est allée au-delà de la simple information journalistique sur les agissements du plaignant, étant donné que ses commentaires étaient pointus et décisifs pour la carrière politique de ce dernier. Le Gouvernement souligne qu’un autre traitement conduirait à la concentration d’un pouvoir illimité entre les mains des journalistes, qui pourraient ainsi former des opinions et souiller la réputation de personnes, sans aucune limite ou sanction, même en cas de diffusion de faits mensongers. Le Gouvernement conclut que, dans le cas d’espèce, la condamnation du requérant était raisonnable et proportionnée au but poursuivi. 2. Appréciation de la Cour a) Principes généraux

La Cour rappelle que son rôle consiste à statuer en dernier lieu sur le point de savoir si une « restriction » à la liberté d’expression se concilie avec l’article 10 de la Convention. Pour ce faire, elle considère l’ingérence litigieuse à la lumière de l’ensemble de l’affaire pour déterminer si elle est « proportionnée au but légitime poursuivi » et si les motifs invoqués par les autorités nationales pour la justifier apparaissent « pertinents et suffisants ». Ce faisant, la Cour doit se convaincre que les autorités nationales ont appliqué des règles conformes aux principes consacrés par l’article 10 et ce, en se fondant, de surcroît, sur une appréciation acceptable des faits pertinents (voir, entre autres, Steel et Morris c. Royaume-Uni , n o 68416/01, § 87, CEDH 2005 ‑ II).

La Cour souligne d’emblée le rôle éminent de la presse dans une société démocratique, un rôle de « chien de garde » (voir, Bladet Tromsø et Stensaas c. Norvège [GC], n o 21980/93, § 62, CEDH 1999-III). En raison de cette fonction de la presse, la liberté journalistique implique aussi le recours possible à une certaine dose d’exagération, voire de provocation ( Gawęda c. Pologne , n o 26229/95, § 34, CEDH 2002 ‑ II).

S’agissant de la nature des propos susceptibles de porter atteinte à la réputation d’un individu, la Cour distingue traditionnellement entre faits et jugements de valeur. Si la matérialité des premiers peut se prouver, les seconds ne se prêtent pas à une démonstration de leur exactitude. Lorsqu’une déclaration s’analyse en un jugement de valeur, la proportionnalité de l’ingérence peut être fonction de l’existence d’une base factuelle suffisante car, faute d’une telle base, un jugement de valeur peut lui aussi se révéler excessif (voir, par exemple, Feldek c. Slovaquie , n o 29032/95, §§ 75-76, CEDH 2001-VIII).

Dans le contexte d’une procédure de diffamation ou d’injure, la Cour doit en outre vérifier si les autorités internes ont ménagé un juste équilibre entre, d’une part, la protection de la liberté d’expression, consacrée par l’article 10, et, d’autre part, celle du droit à la réputation des personnes mises en cause, qui, en tant qu’élément de la vie privée, se trouve protégé par l’article 8 de la Convention ( Chauvy et autres c. France , n o 64915/01, § 70 in fine , CEDH 2004 ‑ VI). Cette dernière disposition peut nécessiter l’adoption de mesures positives propres à garantir le respect effectif de la vie privée jusque dans les relations des individus entre eux ( Von Hannover c. Allemagne , n o 59320/00, § 57, CEDH 2004-VI ; Stubbings et autres c. Royaume-Uni , 22 octobre 1996, §§ 61-62, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV).

Par ailleurs, s’agissant de l’objet des propos incriminés, la Cour rappelle que les limites de la critique admissible à l’égard d’un homme politique, visé en cette qualité, sont plus larges qu’à l’égard d’un simple particulier : à la différence du second, le premier s’expose inévitablement et consciemment à un contrôle attentif de ses faits et gestes, tant par les journalistes que par la masse des citoyens ; il doit, par conséquent, montrer une plus grande tolérance ( Lingens c. Autriche , 8 juillet 1986, § 42, série A n o 103). Ce principe ne s’applique pas uniquement dans le cas des hommes politiques mais s’étend à toute personne pouvant être qualifiée de personnage public, à savoir celle qui par ses actes (voir, en ce sens, Krone Verlag GmbH & Co. KG c. Autriche , n o 34315/96, § 37, 26 février 2002 ; News Verlags GmbH & Co.KG c. Autriche , n o 31457/96, § 54, CEDH 2000 ‑ I) ou sa position même ( Verlagsgruppe News GmbH c. Autriche (n o 2) , n o 10520/02, § 36, 14 décembre 2006) entre dans la sphère de l’arène publique.

Enfin, la Cour rappelle que la nature et la lourdeur des peines infligées sont des éléments à prendre en considération lorsqu’il s’agit de mesurer la proportionnalité d’une atteinte à la liberté d’expression ( Cumpănă et Mazăre c. Roumanie [GC], n o 33348/96, § 111, CEDH 2004 ‑ XI). La Cour doit aussi faire preuve de la plus grande prudence lorsque les mesures ou sanctions prises par les autorités nationales sont de nature à dissuader la presse de participer à la discussion de questions présentant un intérêt général légitime ( Jersild c. Danemark , 23 septembre 1994, § 35, série A n o 298). b) Application en l’espèce des principes susmentionnés

Pour ce qui est de la présente affaire, la Cour note au préalable que les parties s’accordent à considérer que les arrêts des juridictions internes constituent une ingérence dans la liberté d’expression du requérant. En outre, il n’est pas contesté que l’ingérence incriminée était « prévue par la loi », à savoir l’article 362 du code pénal. En dernier lieu, la mesure restrictive en cause poursuivait un but légitime au regard de l’article 10 § 2 de la Convention, à savoir la protection de la réputation d’autrui, en l’occurrence celle de G.E.

Les parties ont concentré leur argumentation sur la nécessité de l’ingérence en cause. La Cour se penchera alors sur la question de savoir si l’ingérence litigieuse était proportionnée au but légitime poursuivi et si les motifs invoqués par les juridictions internes pour la justifier apparaissent pertinents et suffisants.

La Cour relève qu’en l’occurrence, le requérant s’est vu infliger une peine de cinq mois d’emprisonnement convertible en une amende, ce qui constitue une sanction pénale, pour avoir publié un article dénonçant les agissements prétendument illicites d’un politicien. La Cour considère qu’une peine de prison infligée pour une infraction commise dans le domaine de la presse n’est compatible avec la liberté d’expression journalistique, garantie par l’article 10 de la Convention, que dans des circonstances exceptionnelles, notamment lorsque d’autres droits fondamentaux ont été gravement atteints, comme dans l’hypothèse, par exemple, de la diffusion d’un discours de haine ou d’incitation à la violence (voir, mutatis mutandis , Sürek et Özdemir c. Turquie [GC], n os 23927/94 et 24277/94, § 63, 8 juillet 1999). Or, la Cour considère qu’en l’espèce, aucune atteinte grave à d’autres droits fondamentaux ne se trouve établie.

En particulier, la Cour note que les propos incriminés ne contenaient aucune insulte personnelle et s’inscrivaient dans le contexte d’un débat de grand intérêt pour la société locale de l’île de Chios. Par ailleurs, à la différence des juridictions saisies, qui n’y ont apporté aucune réponse explicite, la Cour ne saurait passer outre l’argument que le requérant avait soulevé devant celles-ci, à savoir l’acquittement à quatre reprises d’une personne, ayant elle aussi dénoncé publiquement le même politicien pour des faits essentiellement identiques et dont la relaxe avait été basée sur la véracité avérée desdits propos. Dès lors, même s’il n’appartient pas à la Cour d’évaluer la véracité des propos litigieux, force est de constater que ceux-ci n’étaient pas dépourvus de base factuelle. Au vu de ce qui précède, même si les propos incriminés ont sans doute eu des conséquences négatives sur l’image publique de G.E., la Cour ne saurait pour autant admettre que l’intérêt évident à protéger la réputation de celui-ci était suffisant pour justifier la condamnation pénale du requérant.

De surcroît, la Cour ne perd pas de vue que la condamnation du requérant à une peine privative de liberté, même convertible en une amende, constitue, dans le cadre de l’article 10, une sanction susceptible de provoquer un effet dissuasif pour l’exercice de la liberté de la presse ( Urbino Rodrigues c. Portugal , n o 75088/01/, §§ 34-35, 29 novembre 2005). Cela est d’autant plus vrai en l’espèce que les juridictions saisies non seulement n’ont reconnu aucun intérêt légitime au requérant, journaliste et éditeur, pour publier l’article litigieux, mais, de manière plus surprenante, ont renversé la charge de la preuve, en lui reprochant d’avoir omis de prouver un tel intérêt.

Au vu de qui précède, la Cour estime qu’il n’y avait pas un rapport de proportionnalité raisonnable entre la restriction au droit du requérant à la liberté d’expression et le but légitime poursuivi. Partant, il y a eu violation de l’article 10 de la Convention. II.

Le requérant réclame, justificatifs à l’appui, 1 531,54 euros (EUR) et 215,04 EUR respectivement au titre des montants versés pour racheter sa peine et pour régler les frais de justice pour la procédure devant la Cour de cassation. Il réclame en outre 100 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi. A cet égard, il affirme que sa condamnation pénale l’a stigmatisé à jamais au sein du cercle restreint de la société locale où il vit et qu’elle a porté atteinte à sa réputation, ainsi qu’à la crédibilité de son journal.

Le Gouvernement invite la Cour à écarter la demande au titre du dommage matériel et affirme qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante au titre du dommage moral.

La Cour constate qu’il existe un lien de causalité entre la violation de l’article 10 et l’obligation faite au requérant de payer l’amende de 1 531,54 EUR remplaçant la peine d’emprisonnement prononcée et 215,04 EUR pour régler les frais de justice devant la Cour de cassation. Il y a donc lieu d’allouer au requérant la somme réclamée en entier, à savoir 1 746,58 EUR, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt.

La Cour estime par ailleurs que le requérant a subi un tort moral certain que ne compense pas suffisamment le constat de violation de la Convention. Statuant en équité, elle lui accorde 5 000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. B. Frais et dépens

Le requérant demande également, factures à l’appui, 5 146 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et la Cour.

Le Gouvernement affirme que les sommes demandées sont excessives et que la somme allouée au titre des honoraires de l’avocat du requérant pour la procédure devant la Cour ne saurait dépasser 1 000 EUR.

La Cour rappelle que l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI).

En l’occurrence, eu égard aux justificatifs produits et aux critères mentionnés ci-dessus, la Cour estime raisonnable d’allouer au requérant 3 000 EUR à cet égard, plus tout montant pouvant être dû par lui à titre d’impôt. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 1 746,58 EUR (mille sept cent quarante-six euros et cinquante-huit cents) pour dommage matériel, 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral et 3 000 EUR (trois mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 avril 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Nina Vajić Greffier Présidente