CASE OF BRANDUSE v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 6.586/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetățean al acestui stat, domnul Ioan Brândușe (

Guvernul român (

La data de 31 mai 2007, Curtea a declarat cererea admisibilă în parte și a hotărât să îi comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe art. 3 și 8 din Convenție. Așa cum permite art. 29 § 3 din Convenție, Curtea a mai stabilit că se va pronunța în același timp asupra admisibilității și temeiniciei cauzei.

Reclamantul s-a născut în anul 1951. În prezent, el este deținut în penitenciarul din Arad ca urmare a condamnării sale la o pedeapsă cu închisoarea de 10 ani pentru înșelăciune, pedeapsă stabilită prin hotărârile din 14 august 2002 și din 11 noiembrie 2004 ale Curții de Apel Timișoara.

Versiunea reclamantului

În timpul arestului său preventiv, reclamantul a fost deținut la sediul Poliției Arad. Era nevoit să își satisfacă unele dintre nevoile sale într-o găleată de plastic, care apoi rămânea în celula pe care o împărțea cu alți deținuți. Nu avea acces la toaletă decât de două ori pe zi, la ora 6,00 și la ora 17,00. Transferat mai târziu în luna aprilie 2002 la penitenciarele din Timișoara și Arad, unde și-a petrecut cea mai mare parte a timpului de detenție până în prezent, reclamantul a fost nevoit să împartă cu încă alți 27 de deținuți o celulă de circa 38 m

Observațiile Guvernului

În timpul detenției sale la sediul Poliției Arad, în perioada 17 ianuarie-14 februarie 2002, reclamantul a împărțit o celulă de 6,53 m

În penitenciarul Arad a împărțit cu un număr neprecizat de codeținuți celula nr. 161, care avea o suprafață de 15,37 m

În penitenciarul Timișoara reclamantul a ocupat diferite celule. Guvernul arată că, din cauză că baza informatică de date este incompletă, nu dispune de informații decât referitor la celulele în care reclamantul a fost deținut după luna noiembrie 2004. Din aceste informații reiese că reclamantul dispunea în general în aceste celule, pe care le împărțea cu alți codeținuți, de un spațiu de locuit de circa 1,50 m

Funcționarea gropii de gunoi și măsurile autorităților în acest sens

Penitenciarul Arad se află la aproximativ 20 de metri de fosta groapă de gunoi menajer care, administrată de societatea S., la

Prin Hotărârea nr. 76 din 4 aprilie 2002, Primăria Arad a adoptat „o strategie pentru dezvoltarea și funcționarea serviciilor de salubritate“. Luând notă de vechimea sistemului de depozitare a gunoaielor sub cerul liber și de riscurile la care se expune populația, primăria și-a propus, printre altele, să „dezafecteze“ această groapă de gunoi cel târziu până în 2004.

Conform

La data de 26 noiembrie 2003 și 24 februarie 2005, APE i-a solicitat Primăriei Arad să își completeze cererea de închidere a gropii prin furnizarea mai multor documente. În urma răspunsului insuficient dat de primărie la data de 18 mai 2005, care se limita la problema finanțării, APE a solicitat din nou completarea cererii la data de 22 august 2006.

Între timp, în luna februarie 2006, Primăria Arad i-a delegat societății S. răspunderea pentru fosta groapă de gunoi a orașului.

La data de 11 iulie 2006 a izbucnit un incendiu pe care viceprimarul Aradului l-a descris ca fiind „extrem de puternic“ și care s-a extins pe cea mai mare parte a fostei gropi de gunoi din apropierea penitenciarului în care era încarcerat reclamantul la acea dată, incendiu favorizat de emanațiile de gaz metan rezultate din straturile de gunoi din adâncime. Au fost mobilizate câteva zeci de pompieri timp de 3 zile pentru a stinge incendiul care făcea să se ridice nori negri deasupra cartierelor învecinate. Prefectura și Poliția Arad au dispus efectuarea unor anchete. Conform afirmațiilor Guvernului, care se bazează pe adresele din septembrie 2007 primite de la penitenciarul Arad și de la Inspectoratul pentru Situații de Urgență, reclamantul nu a fost afectat de incendiu deoarece vântul suflase în direcția opusă.

Prin Procesul-verbal întocmit la data de 12 iulie 2006, comisarul D. de la autoritatea județeană însărcinată să prevină, să constate și să sancționeze încălcările reglementărilor privind protecția mediului (Garda de mediu, denumită în continuare

La cererea APE, în luna iulie 2006 Universitatea Arad a efectuat un studiu de fezabilitate pentru închiderea vechii gropi de gunoi. Studiul arăta că penitenciarul Arad se afla la o distanță de 18 m la est de groapă și menționa că groapa continua să fie folosită „fără un acord prealabil“, având un volum de gunoaie de 462.000 m

Prin Decizia din data de 22 august 2006, Consiliul Municipal Arad a aprobat studiul menționat mai sus, însă la data de 31 octombrie 2006 Ministerul Mediului a considerat că volumul de gunoi era de aproape 1.000.000 m

În Adresa din 29 octombrie 2007 transmisă de Guvern, directorul închisorii Arad menționa că fosta groapă de gunoi fusese „dezactivată“ din anul 2000. Conform directorului, tocmai din acest motiv fusese respinsă acțiunea reclamantului întemeiată pe O.U.G. nr. 56/2003 (paragrafele 22-23 de mai jos), iar deținuții nu au fost afectați de apropierea gropii, nicio boală nefiind cauzată de faptele susținute. Pe de altă parte, pe baza dosarului medical al reclamantului, un raport medical ce datează din august 2007 arăta că starea de sănătate a reclamantului nu fusese afectată de existența gropii de gunoi.

Demersurile administrative și judiciare ale reclamantului

La data de 27 aprilie 2004, în urma unei scrisori trimise de reclamant cu privire la efectele nocive ale fostei gropi de gunoi asupra vieții deținuților, prefectul județului Arad a precizat că o societate italiană avea intenția să cumpere acest teren public și să îl refacă. Prefectul a concluzionat precizând că speră ca acest proiect să fie dus la îndeplinire și că îi dorește reclamantului să treacă cu bine peste momentele dificile pe care le trăia.

La data de 1 iunie 2004, Primăria Arad a răspuns la o scrisoare similară a reclamantului, arătând că fosta groapă fusese închisă și că nu mai era folosită. Primăria a adăugat că societatea S. redactase un raport de mediu și supraveghea în permanență această groapă. Pe de altă parte, se afla în studiu un program de neutralizare a gunoaielor menajere, autoritățile dorind să obțină în acest scop o finanțare de la Uniunea Europeană.

La data de 4 aprilie 2005, reclamantul a sesizat Judecătoria Arad cu o acțiune întemeiată pe

Prin Sentința din data de 27 ianuarie 2006, Judecătoria Arad a respins ca nefondată acțiunea reclamantului, statuând că „unele aspecte invocate de reclamant nu fac obiectul O.U.G. nr. 56/2003 și [că] celelalte aspecte referitoare la o încălcare a drepturilor sale nu au fost dovedite prin niciun mijloc de probă“.

Prin Decizia din data de 24 mai 2006, Tribunalul Arad a respins recursul formulat de reclamant împotriva sentinței sus-menționate, prin care acesta solicita administrației penitenciarului să ia măsuri de dezinfectare și neutralizare a fostei gropi de gunoi. Instanța a statuat că aspectele prezentate de reclamant nu puteau face obiectul unei analize sub aspectul O.U.G. nr. 56/2003, menționând însă că partea interesată putea eventual să sesizeze administrația locală însărcinată cu curățenia orașului și cu menținerea nivelului de confort al populației în ceea ce privește mediul înconjurător.

Într-o scrisoare din data de 29 septembrie 2006, reclamantul precizează că un gardian al închisorii se afla lângă el în timpul convorbirilor sale telefonice cu persoane din exteriorul închisorii și că era obligat să îi comunice administrației, pentru înregistrare într-un registru, numerele de telefon la care dorea să sune.

Prevederile art. 267 și 267

O.U.G. nr. 56/2003, publicată și intrată în vigoare la data de 27 iunie 2003, prevedea la art. 3 că deținuții aveau dreptul să sesizeze judecătoria cu o plângere împotriva măsurilor luate de administrația penitenciară cu privire la exercitarea drepturilor lor. Art. 9 prevedea că deținuții aveau dreptul să utilizeze cabinele telefonice publice instalate în incinta închisorii și convorbirile telefonice aveau un caracter confidențial. O.U.G. nr. 56/2003 a fost abrogată și înlocuită de

Partea esențială a prevederilor interne relevante (

Prevederile referitoare la activitățile de stocare și gestionare de deșeuri au făcut obiectul mai multor acte normative. Astfel, Ordinul ministrului sănătății nr. 81/1994 și Ordinul ministrului sănătății nr. 536/1997 referitoare la normele de igienă pentru populație prevedeau amplasarea gropilor de gunoi la mai mult de 1.000 m distanță față de cartierele de locuințe. Pe de altă parte, atât ordinele Ministerului Mediului nr. 437/1991 și 125/1996, cât și Legea nr. 137/1995, în vigoare pe durata de funcționare a gropii de gunoi din Arad, prevedeau obligativitatea unei autorizații de mediu pentru desfășurarea oricărei activități cu consecințe asupra mediului, cum ar fi stocarea și gestionarea deșeurilor. Ordinul nr. 125/1996, care prevedea procedura de obținere a autorizației de mediu, preciza necesitatea unor studii specifice în cazul activităților care, prin natura, localizarea sau amploarea lor, puteau să aibă un impact serios asupra mediului înconjurător. În orice caz, în cererea de autorizare era necesar ca autoritățile competente să fie

Pe de altă parte, în materie de stocare și gestionare a deșeurilor au fost adoptate acte normative specifice:

Metodologia închiderii gropilor de gunoi a făcut succesiv obiectul unor prevederi detaliate în normative tehnice anexate la

Concluziile Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (

În ultimul său raport publicat la data de 11 decembrie 2008, în urma vizitei sale din luna iunie 2006 în mai multe instituții penitenciare din România, CPT a precizat următoarele:

:

Redactat în urma unei vizite din 6 și 7 iunie 2001 în penitenciarul Arad, raportul organizației neguvernamentale „Asociația pentru apărarea drepturilor omului - comitetul Helsinki“ (

Reclamantul se plânge într-o scrisoare din 6 iulie 2004 de condițiile de detenție din sediul Poliției Arad și din penitenciarele Timișoara și Arad, în special de suprapopularea penitenciarelor, de proasta calitate a hranei și de condițiile de igienă. Acesta invocă art. 3 din Convenție, care, în partea relevantă, prevede următoarele:

Guvernul combate acest argument.

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac de către reclamant. Acesta ar fi putut să sesizeze instanțele cu o acțiune în despăgubiri pe baza prevederilor de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală (art. 998-999 din Codul civil) sau să formuleze o plângere penală pentru „supunere la rele tratamente“ și „tortură“ împotriva persoanelor responsabile (art. 267 și 267

Guvernul mai invocă și tardivitatea capătului de cerere al reclamantului în partea referitoare la condițiile de detenție din sediul Poliției Arad. Se susține că, în cazul în care reclamantul nu dispunea de o cale de atac ce trebuia epuizată, el ar fi trebuit să sesizeze Curtea în cel mult 6 luni de la data transferului său la penitenciarul Arad, în luna februarie 2002.

Reclamantul nu a prezentat observații cu privire la aceste aspecte.

În ceea ce privește excepția ridicată de Guvern și întemeiată pe neepuizarea căilor de atac, Curtea observă că acest capăt de cerere al reclamantului se referă la condițiile de detenție, în special la suprapopulare. Aceasta amintește că a statuat deja, într-o cauză recentă referitoare la un capăt de cerere similar și îndreptată împotriva României, că, având în vedere particularitatea acestui capăt de cerere, nu exista nicio cale efectivă pe care să o epuizeze reclamantul (Petrea împotriva României, nr. 4.792/03, § 37, 29 aprilie 2008). Argumentele Guvernului nu pot duce, în speță, la o altă concluzie. Curtea observă că Guvernul nu a arătat în ce fel ar fi putut căile de atac invocate să remedieze problema suprapopulării în cauză și nu a furnizat hotărâri definitive relevante în acest sens. În plus, Curtea observă că reclamantul le-a atras atenția autorităților cu privire la condițiile de detenție (paragraful 21 de mai sus și,

În ceea ce privește pretinsa tardivitate a capătului de cerere referitoare la condițiile de detenție din sediul Poliției Arad, Curtea observă că a analizat într-o cauză recentă modul în care trebuie aplicată regula celor 6 luni în cauzele de acest tip (

Spre deosebire de cauza menționată mai sus, în speță, Curtea observă că, în ceea ce privește condițiile de detenție din sediul Poliției Arad, capătul de cerere, așa cum a fost prezentat de reclamant, se referă exclusiv la accesul limitat la toalete în perioada menționată în cauză (paragraful 5 de mai sus). Or, trebuie constatat că după transferul său din luna februarie 2002 în penitenciarul Arad, problema menționată mai sus nu mai exista deoarece reclamantul a fost deținut în celule prevăzute cu toalete separate și accesibile în orice moment. Fără îndoială, reclamantul s-a plâns și de condițiile de detenție din penitenciarele Arad și Timișoara, însă a invocat probleme de ordin general, precum suprapopularea, lipsa apei calde sau calitatea hranei. În condițiile în care nu este cazul să se scindeze în mod artificial o perioadă de detenție continuă în mai multe părți din simplul motiv că a avut loc un transfer al deținutului, Curtea apreciază totuși că, în speță, ținând seama în special de caracterul punctual și determinat al aspectului de care se plânge partea interesată cu privire la sediul Poliției Arad, nu se poate considera că transferul reclamantului din luna februarie 2002 nu a adus o schimbare notabilă în condițiile de detenție descrise, pentru a concluziona că este vorba de o situație continuă (

Prin urmare, trebuie admisă excepția invocată de Guvern și respinsă această parte a capătului de cerere a reclamantului ca tardivă, aplicându-se art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

În ceea ce privește restul capătului de cerere (condițiile de detenție din penitenciarele Arad și Timișoara), Curtea constată că acesta nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Pe de altă parte, Curtea constată că această parte a capătului de cerere nu este lovită de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Așadar, ea trebuie declarată admisibilă.

Guvernul face trimitere la jurisprudența Curții în materie. Referindu-se la descrierea condițiilor de detenție pusă la dispoziție de instituțiile penitenciare în cauză, Guvernul susține conformitatea condițiilor de detenție ale reclamantului cu cerințele art. 3 din Convenție.

Reclamantul își reiterează în esență alegațiile.

Curtea reamintește faptul că art. 3 din Convenție impune statului să se asigure că orice prizonier este deținut în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare nu supun reclamantul la o suferință sau la o încercare de o intensitate care să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, având în vedere cerințele practice ale detenției, sănătatea și confortul prizonierului sunt asigurate într-un mod adecvat (

Curtea face trimitere la jurisprudența sa referitoare la modul în care, în cauze similare, a făcut aplicarea principiului affirmanti incumbit probatio atunci când Guvernul este singurul care are acces la informațiile de natură să confirme sau să infirme afirmațiile reclamantului. [

Curtea constată că în celula nr. 161 din penitenciarul Arad, pe care reclamantul a ocupat-o în cea mai mare parte a perioadei sale de detenție, adică timp de mai mulți ani, partea interesată dispunea de un spațiu de locuit de circa 2,50 m

Curtea amintește că a constatat deja în numeroase cauze încălcarea art. 3 din Convenție în principal din cauza lipsei de spațiu individual suficient (a se vedea, printre altele,

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 3 din Convenție.

Reclamantul susține că, din cauza apropierii de fosta groapă de gunoi și din cauza pasivității autorităților față de neutralizarea acesteia, a fost obligat să respire un aer pestilențial și a fost supus unui risc real de a contracta boli. În plus, el se plânge de lipsa de confidențialitate a convorbirilor sale telefonice cu exteriorul, purtate de la posturile telefonice instalate în penitenciarul Arad, din cauza obligației de a comunica toate numerele de telefon pe care dorea să le apeleze și din cauza prezenței gardienilor lângă deținuți în timpul acestor convorbiri. Reclamantul invocă în substanță art. 8 din Convenție, care prevede următoarele:

Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

Guvernul contestă această teză.

Asupra admisibilității

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Observând că partea interesată a formulat acest capăt de cerere la data de 20 iulie 2004, Guvernul susține că reclamantul ar fi putut să invoce

Reclamantul nu a prezentat observații în acest sens.

Curtea constată că a respins deja o excepție similară, referitoare la calea penală și calea civilă menționate mai sus, în

În plus, Curtea observă că, fiind privat de libertate, reclamantul a sesizat instanțele interne cu o acțiune întemeiată pe O.U.G. nr. 56/2003 și care urmărea, printre altele, obligarea autorităților să acționeze având în vedere problemele olfactive legate de existența fostei gropi în apropierea penitenciarului. Chiar dacă O.U.G. nr. 56/2003 nu cuprindea prevederi care să ofere remediu pentru capătul de cerere formulat de reclamant, trebuie menționat că, prin decizia de respingere, rămasă definitivă, din data de 24 mai 2006, Tribunalul Arad nu l-a direcționat pe reclamant către căile de atac invocate de Guvern, ci pur și simplu a observat că acesta putea eventual, pentru acest tip de probleme legate de mediu, să sesizeze administrația locală – ceea ce acesta a și făcut, fără rezultat (paragrafele 19-20 și 23 in fine de mai sus).

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că Guvernul nu a demonstrat cu un grad suficient de certitudine existența unei căi de atac care ar fi permis soluționarea cererii reclamantului. Rezultă că excepția Guvernului nu poate fi reținută.

Pe de altă parte, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De altfel, aceasta constată că el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

Asupra fondului

Guvernul susține că disconfortul cauzat reclamantului de groapa de gunoi situată în apropierea penitenciarului Arad nu a atins un nivel de gravitate suficient pentru a fi luat în calcul în sensul art. 8 din Convenție. Acesta evidențiază faptul că, în perioada mai 2002-decembrie 2004, reclamantul a fost deținut alternativ în penitenciarele Arad și Timișoara (aproape un an în cel din urmă), că fosta groapă nu mai fusese utilizată după anul 2002 și că reclamantul nu a furnizat niciun element care să poată dovedi că starea sa de sănătate sau, în general, viața sa privată au fost afectate de existența acestei gropi de gunoi. În ceea ce privește incendiul din luna iulie 2006, acesta nu a avut decât cel mult un efect redus asupra reclamantului. În ceea ce privește obligațiile ce revin autorităților pentru a proteja dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private, Guvernul consideră că, spre deosebire de cauzele

Reclamantul furnizează în principal declarația unui codeținut (

Curtea face trimitere la principiile dezvoltate în jurisprudența sa referitoare la încălcările grave de ordin imaterial ale dreptului la respectarea vieții private și de familie a unui individ, din cauza noxelor sonore, olfactive sau de alt tip suferite de persoana respectivă la domiciliul său, în sensul art. 8 din Convenție

Pe de altă parte, Curtea reamintește că art. 8 nu se limitează la a constrânge statul să se abțină de la ingerințe arbitrare din partea puterilor publice: la acest angajament mai degrabă negativ se pot adăuga obligații pozitive inerente unei respectări efective a vieții private sau de familie (

Curtea trebuie să analizeze dacă este cazul să aplice principiile sus-menționate referitoare la art. 8 din Convenție în cazul de față, în care „spațiul de trăit“ al reclamantului este reprezentat de celula în care își execută pedeapsa cu închisoarea, și dacă noxele olfactive pretinse de partea interesată au atins pragul minim de gravitate pentru ca problema ridicată să intre sub incidența articolului menționat mai sus (vezi,

În acest sens, Curtea reamintește că într-o altă cauză a reținut aplicabilitatea art. 8, având în vedere incidența directă a emisiilor de substanțe nocive asupra dreptului reclamantelor la respectarea vieții lor private și de familie (

În speță, Curtea observă că alegațiile reclamantului cu privire la noxele olfactive puternice pe care a fost nevoit să le suporte sunt susținute nu numai de declarația codeținutului său, F.I., ci și de mai multe elemente, printre care studiile de impact asupra mediului, redactate de experți în anii 2003 și 2006 la cererea autorităților. Aceste studii confirmă nivelul foarte ridicat de poluare a aerului în perimetrul gropii de gunoi și „disconfortul total“ suferit de locuitorii clădirilor învecinate, aflate la o depărtare și mai mare de groapa de gunoi decât penitenciarul Arad (paragrafele 11 in fine și 16 de mai sus). Constatările făcute de Primăria Arad și de organizația neguvernamentală APADOR-CH merg în aceeași direcție (paragrafele 16 in fine și 34 in fine de mai sus). Pe de altă parte, Curtea constată că problema neutralizării fostei gropi de gunoi, situată la câteva zeci de metri de penitenciarul în care reclamantul și-a petrecut cea mai mare parte a perioadei sale de detenție, de aproximativ 6 ani până în prezent, nu pare să fi fost încă rezolvată în mod efectiv (paragraful 17 in fine de mai sus).

Reținând că starea de sănătate a reclamantului nu s-a înrăutățit din cauza apropierii de fosta groapă de gunoi, Curtea apreciază totuși că acest element nu poate duce, prin el însuși, la concluzia inaplicabilității art. 8. Într-adevăr, Curtea consideră că, având în vedere concluziile studiilor menționate mai sus și durata în care reclamantul a fost expus noxelor respective, calitatea vieții și confortul părții interesate au fost afectate într-un mod care i-a adus atingere vieții private și care nu era o simplă consecință a regimului privativ de libertate. În acest sens, Curtea constată că acest capăt de cerere al reclamantului se referă la aspecte pe care le-a analizat deja din perspectiva art. 8, care depășesc cadrul condițiilor de detenție propriu-zise și care sunt strict legate de „spațiul de trăit“ de care dispune reclamantul de mai mulți ani.

Curtea reamintește că, în speță, reclamantul se plânge de pasivitatea autorităților în tratarea într-un mod adecvat a problemei fostei gropi de gunoi situată în imediata apropiere a penitenciarului în care este deținut, pentru a face să înceteze noxele olfactive pe care este nevoit să le suporte în celula sa.

Indiferent dacă se abordează cauza din perspectiva unei obligații pozitive în sarcina statului, de a adopta măsuri rezonabile și adecvate pentru protejarea drepturilor conferite reclamantului prin paragraful 1 al art. 8, sau din perspectiva unei ingerințe a unei autorități publice, justificate prin paragraful 2 al acestui articol, principiile aplicabile sunt destul de asemănătoare (a se vedea,

Curtea observă încă de la început că, în speță, autoritățile sunt răspunzătoare de emanațiile și noxele olfactive existente în cauză, având în vedere controlul societății S. de către Primăria Arad, faptul că transferul de responsabilitate nu a avut loc decât în luna februarie 2006 și că, chiar și după această dată, autoritățile de mediu au stabilit obligații direct în sarcina primăriei pentru închiderea gropii de gunoi în discuție (paragrafele 9, 13 și 16-17 de mai sus).

Curtea constată că din dosar rezultă că groapa de gunoi în discuție a funcționat efectiv din 1998 până în 2003 și că volumul în creștere al gunoaielor acumulate demonstrează că a continuat să fie folosită și ulterior de către particulari, autoritățile neadoptând măsuri pentru închiderea efectivă a locului (paragrafele 11 și 16 de mai sus). Or, în toată această perioadă, groapa de gunoi nu a avut autorizațiile necesare nici pentru funcționare și nici pentru închiderea sa. Deși dispozițiile în materie prevedeau, chiar înainte de deschiderea gropii de gunoi, necesitatea unei autorizații, precum și respectarea diferitelor cerințe, autoritățile locale, nerespectând procedura impusă, au încălcat mai multe dintre aceste obligații (amplasarea gropii de gunoi în imediata apropiere a penitenciarului Arad, lipsa instalațiilor specifice și de supraveghere a nivelului de poluare a aerului etc.; paragrafele 11 și 29-30 de mai sus) din cauză că nu au respectat procedura necesară.

Curtea apreciază că obținerea în cele din urmă, de către Primăria Arad, la data de 18 octombrie 2007, a acordului APE pentru programul de conformare la obligațiile privind protecția mediului, în așteptarea autorizației pentru lucrările de închidere ce trebuiau efectuate, nu schimbă cu nimic constatarea de mai sus referitoare la nerespectarea obligațiilor legale în materie. Admițând chiar că, în măsura în care ar fi respectat obligația de a obține o autorizație de închidere a gropii de gunoi, autoritățile

Curtea observă că, deși autorităților competente le revenea obligația de a se asigura că studiile pentru măsurarea efectelor activității poluante în cauză au fost efectuate în prealabil pentru a permite astfel stabilirea unui just echilibru între diferitele interese concurente aflate în joc (

Mai cu seamă, Curtea constată că autoritățile competente au sancționat explicit Primăria Arad în luna iulie 2006 pentru faptul că în locul gropii nu exista niciun mijloc de informare și avertizare a publicului cu privire la riscurile produse asupra mediului și sănătății populației din cauza existenței gropii de gunoi, cu privire la care nu fuseseră realizate lucrările de închidere și reconstrucție ecologică (paragraful 15 de mai sus). În acest sens, Curtea observă că Guvernul nu a indicat ce măsuri au fost luate de autorități pentru ca deținuții din penitenciarul Arad, și în special reclamantul - care solicitase de la administrație informații cu privire la groapa respectivă -, să poată avea acces efectiv la concluziile studiilor menționate mai sus, precum și la informații care să permită evaluarea riscului sanitar la care erau expuși (a se vedea,

În fine, Curtea observă că procedurile referitoare la lucrările de închidere a fostei gropi din apropierea penitenciarului Arad se află încă în curs de desfășurare și că Guvernul nu a furnizat informații cu privire la stadiul - nici măcar la începerea - acestor lucrări de acoperire și reabilitare a gropii, lucrări ce ar fi trebuit să se finalizeze în anul 2009 (paragraful 17 de mai sus).

Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că, deoarece statul pârât nu și-a îndeplinit obligațiile ce decurg din articolul 8 din Convenție, a avut loc încălcarea dreptului reclamantului la respectarea vieții sale private, în sensul acestui articol.

Reclamantul se plânge de lipsa de confidențialitate a convorbirilor sale telefonice cu exteriorul, purtate de la posturile telefonice instalate în penitenciarul Arad, din cauza obligației de a indica toate numerele de telefon pe care dorea să le apeleze și din cauza prezenței gardienilor lângă deținuți în timpul acestor convorbiri. În sprijinul acestei alegații, el atașează declarația unui codeținut, care afirmă că a văzut odată gardieni în apropierea reclamantului, dacă își amintește bine, cu ocazia unei conversații telefonice care a avut loc în anul 2005 sau 2006.

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne de către reclamant, care nu a formulat nicio plângere în fața instanțelor interne în temeiul O.U.G. nr. 56/2003 sau, după anul 2006, în temeiul

Curtea nu consideră necesar să analizeze excepția invocată de Guvern deoarece capătul de cerere al reclamantului trebuie respins în orice caz ca vădit nefondat. În acest sens, Curtea constată că a respins deja un capăt de cerere similar într-o altă cauză, în care a constatat că alegațiile reclamantului aveau un caracter pur general și că nu erau susținute de nicio probă care să îi poată permite să considere că aspectele invocate ar putea duce la concluzia că exista o problemă ce intră sub incidența articolului 8 din Convenție [

Conform art. 41 din Convenție,

Reclamantul solicită suma de 12.650.000 euro (EUR) cu titlu de daune morale pe care le-a suferit din cauza încălcărilor drepturilor sale garantate de Convenție, menționând pe scurt în acest sens, printre altele, aspecte și capete de cerere ce nu au făcut obiectul cauzei de față sau care au fost respinse ca inadmisibile.

În lumina jurisprudenței relevante a Curții, Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă.

Reiterând faptul că a constatat încălcarea art. 3 și 8 din Convenție din cauza condițiilor de detenție ale reclamantului și a încălcării de către stat a obligațiilor sale de protecție a dreptului părții interesate la respectarea vieții sale private, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral. Ținând cont de circumstanțele speței și statuând în echitate, așa cum prevede art. 41, aceasta apreciază că se cuvine să îi acorde suma de 8.000 EUR pentru prejudiciul moral.

Fără a prezenta documente justificative, reclamantul solicită și suma de 100.000 EUR pentru cheltuielile angajate în procedurile interne, pe care nu le detaliază, și încă 100 EUR pentru cheltuielile de corespondență cu Curtea.

Guvernul se opune acordării vreunei sume în acest sens.

În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care s-a stabilit realitatea acestora, necesitatea și caracterul rezonabil. Având în vedere că reclamantul nu a prezentat niciun document justificativ pentru cheltuielile pe care susține că le-a angajat, Curtea hotărăște să nu îi aloce nicio sumă în acest sens.

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

declară cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe art. 3 din Convenție, referitor la condițiile de detenție în penitenciarele Arad și Timișoara, și pe art. 8 din Convenție, referitor la fosta groapă de gunoi din apropierea penitenciarului Arad, și inadmisibilă în rest;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 3 din Convenție;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 8 din Convenție;

hotărăște:

respinge cererea de reparație echitabilă în rest.