CtEDO 07.04.2009 Auto

OINAALA v. FINLAND

RESPONDENT
FIN
HOTĂRÂRE
07.04.2009
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Struck out of the list
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
OINAALA v. FINLAND (CtEDO, 2009)
HUDOC · oficial

CUARTA DECIZIE DECIZIE Nr. 23682/07, de către Pirjo-Riitta OINAALA împotriva Finlandei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 7 aprilie 2009 în calitate de Cameră compusă din: Nicolas Bratza, președinte, Giovanni Bonello, David Thór Björgvinsson, Ján Šikuta, Päivi Hirvelä, Ledi Bianku, Nebojša Vučinić, judecători și Lawrence Early, grefierul secțiunii Având în vedere cererea depusă la 7 iunie 2007, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dna Pirjo-Riitta Oinaala, este un național finlandez născut în 1948 și trăiește în Helsinki. Guvernul finlandez (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Arto Kosonen, din Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. În 1997 reclamantul a solicitat un beneficiu de șomaj legat de venituri din partea Fondului pentru șomaj (denumit în continuare „fondul”) a Federației Avocaților Finlandezi (Suomen lakimiesliitto, Finlanda juristförbund ). La 16 iunie 1997, cererea ei a fost acordată pentru perioada cuprinsă între 4 aprilie 1997 și a continuat să primească beneficiul până la 27 martie 1998 (256 zile), cu un total de 12.351 euro (EUR). La 3 iunie 1998, biroul local pentru ocuparea forței de muncă a prezentat o declarație de politică a forței de muncă cu privire la solicitant, susținând că, de fapt, nu a fost șomeră începând cu 1 februarie 1997, deoarece a desfășurat activități salariate pentru Asociația Finlandeză pentru Conservarea Naturii (Suomen luonnonsuojeluliitto, Finlanda naturskyddsförbund La 17 august 1998, Fondul și-a examinat decizia anterioară și a refuzat prestația de șomaj reclamantului începând cu 1 februarie 1997 și i-a solicitat să returneze suma primită deja. La 9 februarie 1999, Consiliul de apel al prestației de șomaj (työttömysturvalautakunta, arbetslöshetsnämnden – în continuare „Consiliu” a anulat decizia Fondului din cauza defectelor procedurilor Fondului. Fondul nu ar fi trebuit să examineze din nou această chestiune fără ca, în primul rând, Curtea de Asigurări să anuleze decizia din 16 iunie 1997. În plus, reclamantul a solicitat doar beneficii de la 1 aprilie, nu 1 februarie. La 28 septembrie 1999, Fondul a solicitat Curtea de Asigurări să anuleze decizia din 16 iunie 1997. Curtea a făcut acest lucru la 25 mai 2000 și a trimis cazul la Fond. La 2 februarie 2001, Fondul a solicitat reclamantului să ramburseze jumătate din prestația primită, aproximativ 6,175 EUR. În urma răspunsului reclamantului potrivit căruia Fondul nu a luat nici o decizie validă care îi nega beneficiile în cauză, Fondul a luat o astfel de decizie la 27 iunie 2001. În același timp, Fondul a repetat cererea de restituire a jumătatei beneficiilor primite și a anulat cererea anterioară de restituire la 2 februarie 2001. La 6 octombrie 2003, Consiliul a anulat cererea de restituire la 2 februarie 2003. În aceeași zi, Consiliul a anulat toate cele trei decizii din 27 iunie 2001 din cauza procedurilor incorecte ale Fondului și a remis dosarul pentru a doua oară. Prin decizii din 13 ianuarie 2005, Fondul a refuzat beneficiile începând cu 4 aprilie 1997 și a solicitat rambursarea de jumătate din prestația plătită. La 17 iunie 2005, Consiliul a respins apelul reclamantului. La 26 octombrie 2006, Curtea de Asigurări a hotărât că reclamantul a avut dreptul la prestație de șomaj pentru întreaga perioadă în cauză și a ordonat că nu există rambursare a sumelor primite de ea. La o dată necunoscută, Fondul a respins cererea reclamantului de beneficii pentru perioada 1 iunie 1998-17 august 1999. La 17 iunie 2006, Consiliul a respins apelul reclamantului. La 26 octombrie 2006, Curtea de Asigurări a trimis cazul fondului, declarând că reclamantul a avut dreptul să beneficieze pentru zilele în care era de fapt șomeră. Această chestiune este încă în suspensie înaintea Fondului din cauza procesului de restituire în curs cu privire la perioada ulterioară (a se vedea mai jos). Beneficiul de șomaj pentru 18 august – 26 noiembrie 1999 Reclamantul a solicitat, de asemenea, beneficiul de șomaj pentru perioada care începe cu 18 august 1999. La 1 septembrie 1999, biroul local pentru ocuparea forței de muncă a prezentat o declarație de politică a forței de muncă referitoare la solicitant, conform căreia nu era șomeră începând cu 18 august 1999, deoarece nu a explicat în mod suficient modul în care situația ei s-a schimbat din 1997 și din moment ce a primit un salariu din când în când. La 20 decembrie 1999, Fondul a refuzat cererea. La 29 august 2003, Consiliul a ordonat fondului să plătească prestația reclamantului pentru zilele în care era de fapt șomeră. La 13 ianuarie 2005, Fondul a luat trei decizii, acordând reclamantului beneficii începând cu 18 august 1999, începând cu 30 august 1999 și începând cu 1 noiembrie 1999. În același timp, Fondul a informat reclamantul că a ajuns la limita de plată de 500 de zile pentru prestațiile de șomaj legate de venituri la 26 noiembrie 1999. Nu se achită niciun avantaj suplimentar până când reclamantul nu mai îndeplinește cerințele. La 19 ianuarie 2007, Fondul a informat reclamantul că, datorită hotărârii Tribunalului de Asigurări din 26 octombrie 2006, ea a avut dreptul de a beneficia de la 1 iunie 1998. Înainte de această dată, reclamantul a primit deja beneficii pentru un total de 447 de zile, care a lăsat 53 de zile înainte de 500 Reclamantul a beneficiat deja de 53 de zile începând cu 18 august 1999. Deoarece reclamantul a ajuns astfel la limita menționată, pentru a putea să-i plătească pentru perioada începând cu 1 iunie 1998, deciziile de 13 A trebuit să fie rectificată ianuarie 2005, beneficiile pentru aceste 53 de zile trebuiau restituirite și trebuie luate noi decizii începând cu 1 iunie 1998. Reclamantul a refuzat să semneze formularele atașate care ar fi permis fondului să anuleze deciziile și să ia noi decizii fără proceduri în fața consiliului. La 28 februarie 2007, Fondul a solicitat Consiliului să anuleze hotărârile din 13 ianuarie 2005. La 12 septembrie 2007, Consiliul a anulat cele patru decizii și a trimis cazul fondului pentru noi decizii. La 13 noiembrie 2008, Curtea de Asigurări a declarat că Fondul trebuie să decidă noi hotărâri în ceea ce privește perioadele 18-20 august 1999, 30 august până la 10 octombrie 1999 și 1-26 noiembrie 1999. În realitate, Fondul trebuie să refuze beneficiile pentru aceste date, deoarece termenul de 500 de zile a fost epuizat înainte de 18 august 1999, atunci când beneficiile au fost acordate începând cu 1 iunie 1998 (a se vedea mai sus). Ombudsmanul Parlamentar Adjunct la 17 iunie 2004, reclamantul a scris Ombudsmanului Parlamentar care se plângea de erorile din cadrul procedurii și de faptul că Fondul i-a solicitat de mai multe ori să permită rectificarea erorilor pe care le-a refuzat. Într-o decizie din 21 martie 2006, Ombudsmanul Parlamentar Adjunct a declarat că unele părți ale procedurii în cazul reclamantului au depășit durata medie. Cu toate acestea, cazul a fost complex și au existat motive justificate pentru a combina anumite proceduri, ceea ce a determinat anumite întârzieri. Ombudsmanul Adjunct a avertizat Fondul pentru acțiunile lor care au fost parțial împotriva legii și în parte împotriva cerinței unei proceduri în timp util. El a afirmat că există o necesitate clară de formare suplimentară a personalului Fondului cu privire la legislația, reglementările procedurale și importanța unei proceduri în timp util. COMPLAINT Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii. HOTĂRÂREA Reclamantul s-a plâns că procedurile împotriva ei au fost excesiv de lungi. Ea s-a bazat pe art. 6 care citește în măsura în care este relevant: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Concluziile părților Prin scrisoarea din 5 februarie 2009, Guvernul a informat Curții cu privire la declarația lor unilaterală, semnată la aceeași dată, în vederea soluționării problemei formulate de cererea. Declarația prevăzută după cum urmează: 1. Întrucât eforturile de asigurare a unei soluții prietenoase a cazului nu au avut succes, Guvernul dorește să exprime, prin intermediul unei declarații unilaterale, recunoașterea că, în circumstanțele speciale ale prezentului caz, durata procedurii nu a îndeplinit cerința „rațională” prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție. În consecință, Guvernul este pregătit să plătească reclamantului în compensație de 4,500 EUR (patru mii cinci sute de euro), suma cuprinde 4.000 EUR pentru prejudiciu moral și 500 EUR pentru costuri și cheltuieli (inclusiv TVA). În opinia Guvernului, această sumă ar constitui o compensație adecvată și o compensare suficientă pentru durata impușită a acestei proceduri și, prin urmare, o sumă acceptabilă în ceea ce privește cuantitatea în acest caz. Suma totală va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării deciziei în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) din convenție. În cazul în care nu s-a plătit această sumă în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Având în vedere cele de mai sus, Guvernul ar sugera că circumstanțele prezentului caz permit Curții dumneavoastră să ajungă la concluzia că există „alte motive”, astfel cum se menționează la art. 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție, justificând faptul că Curtea dumneavoastră poate întrerupe examinarea acestei părți a cererii și că, în plus, nu există motive de caracter general, astfel cum se definește la art. 37 alineatul (1) în amendă , care ar necesita examinarea în continuare a cauzei în temeiul acestei dispoziții. În consecință, Guvernul invită Curții dumneavoastră să abordeze această parte a cererii din lista sa de cazuri.” Într-o scrisoare din 28 februarie 2009, reclamantul a exprimat opinia că, având în vedere că cazul era încă în suspensie la nivel național, nu exista niciun motiv pentru a elimina cazul din lista cazurilor și a solicitat ca examinarea cazului să continue. În ceea ce privește compensația oferită de Guvern, reclamantul a considerat că este inadecvată. Evaluarea Curții Curtea reiterează că ambele părți au depus argumente la Registru în contextul negocierilor de decontare prietenoasă (art. 38 alineatul (1) litera (b) din Convenția și art. 62 din Regulamentul de procedură). Nu s-a ajuns la soluție. art. 37 din Convenție prevede că Curtea poate decide, în orice etapă a procedurii, să scoată o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate la alineatul (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată un caz din lista sa în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat continuarea examinării cererii”. art. 37 § 1 în amendă include următoarele dispoziții: „Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii în cazul în care respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenția și în Protocolurile în cauză.” Curtea subliniază că, în anumite circumstanțe, ar putea fi necesar să se elimine o cerere sau o parte a acesteia, în temeiul articolului (c) din Convenție pe baza unei declarații unilaterale depuse de guvernul contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În hotărârea dacă ar trebui sau nu să pună capăt plângerii de procedură din lista sa, Curtea va examina cu atenție termenele declarației făcute de Guvern, având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârile sale în cazuri precum Tahsin Acar c. Turcia [GC] (n. 26307/95, §§ 75-77, CEDH 2003-VI); Meriakri c. Moldova (n. 53487/99, 1 martie 2005); Sindicatul suedez al lucrătorilor din transport împotriva Suedia ((striking out), nr. 53507/99, 18 iulie 2006); Van Houten v. Țările de Jos (striking out), nr. 25149/03, ECHR 2005 IX), Kalanyos și alții v. România (nr. 57884/00, § 25, 26 aprilie 2007) și K.K. c. Finlanda (striking out), nr. 7779/04, 27 noiembrie 2007). Curtea observă că diferitele proceduri au durat aproximativ opt ani și că unele sunt încă în suspensie. Cazul a fost tratat de trei niveluri de competență. Curtea constată că declarația guvernului conține o recunoaștere clară a faptului că cerințele de „tempă rațională” nu a fost respectată în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Curtea este convinsă că suma totală oferită reclamantului de către Guvern în compensare pentru daune și cheltuieli morale, adică 4.500 euro, constituie o soluție adecvată pentru lungimea excesivă a procedurii având în vedere toate circumstanțele cauzei și pentru atribuirea acesteia în cazuri comparabile. În plus , în conformitate cu art. 37 § 1 în amendă , Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale care necesită examinarea continuă a cazului. Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se scoată din listă cazul. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate în ceea ce privește termenii declarației guvernului contestat în ceea ce privește durata plângerii de procedură în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectivul regulament; hotărăște să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 §§ 1 litera (c) din Convenție. Președintele grefierului Lawrence Early Nicolas Bratza

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă