OINAALA v. FINLAND

CUARTA DECIZIE DECIZIE Nr. 23682/07, de către Pirjo-Riitta OINAALA împotriva Finlandei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 7 aprilie 2009 în calitate de Cameră compusă din: Nicolas Bratza, președinte, Giovanni Bonello, David Thór Björgvinsson, Ján Šikuta, Päivi Hirvelä, Ledi Bianku, Nebojša Vučinić, judecători și Lawrence Early, grefierul secțiunii Având în vedere cererea depusă la 7 iunie 2007, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dna Pirjo-Riitta Oinaala, este un național finlandez născut în 1948 și trăiește în Helsinki. Guvernul finlandez (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Arto Kosonen, din Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. În 1997 reclamantul a solicitat un beneficiu de șomaj legat de venituri din partea Fondului pentru șomaj (denumit în continuare „fondul”) a Federației Avocaților Finlandezi (Suomen lakimiesliitto, Finlanda juristförbund ). La 16 iunie 1997, cererea ei a fost acordată pentru perioada cuprinsă între 4 aprilie 1997 și a continuat să primească beneficiul până la 27 martie 1998 (256 zile), cu un total de 12.351 euro (EUR). La 3 iunie 1998, biroul local pentru ocuparea forței de muncă a prezentat o declarație de politică a forței de muncă cu privire la solicitant, susținând că, de fapt, nu a fost șomeră începând cu 1 februarie 1997, deoarece a desfășurat activități salariate pentru Asociația Finlandeză pentru Conservarea Naturii (Suomen luonnonsuojeluliitto, Finlanda naturskyddsförbund La 17 august 1998, Fondul și-a examinat decizia anterioară și a refuzat prestația de șomaj reclamantului începând cu 1 februarie 1997 și i-a solicitat să returneze suma primită deja. La 9 februarie 1999, Consiliul de apel al prestației de șomaj (työttömysturvalautakunta, arbetslöshetsnämnden – în continuare „Consiliu” a anulat decizia Fondului din cauza defectelor procedurilor Fondului. Fondul nu ar fi trebuit să examineze din nou această chestiune fără ca, în primul rând, Curtea de Asigurări să anuleze decizia din 16 iunie 1997. În plus, reclamantul a solicitat doar beneficii de la 1 aprilie, nu 1 februarie. La 28 septembrie 1999, Fondul a solicitat Curtea de Asigurări să anuleze decizia din 16 iunie 1997. Curtea a făcut acest lucru la 25 mai 2000 și a trimis cazul la Fond. La 2 februarie 2001, Fondul a solicitat reclamantului să ramburseze jumătate din prestația primită, aproximativ 6,175 EUR. În urma răspunsului reclamantului potrivit căruia Fondul nu a luat nici o decizie validă care îi nega beneficiile în cauză, Fondul a luat o astfel de decizie la 27 iunie 2001. În același timp, Fondul a repetat cererea de restituire a jumătatei beneficiilor primite și a anulat cererea anterioară de restituire la 2 februarie 2001. La 6 octombrie 2003, Consiliul a anulat cererea de restituire la 2 februarie 2003. În aceeași zi, Consiliul a anulat toate cele trei decizii din 27 iunie 2001 din cauza procedurilor incorecte ale Fondului și a remis dosarul pentru a doua oară. Prin decizii din 13 ianuarie 2005, Fondul a refuzat beneficiile începând cu 4 aprilie 1997 și a solicitat rambursarea de jumătate din prestația plătită. La 17 iunie 2005, Consiliul a respins apelul reclamantului. La 26 octombrie 2006, Curtea de Asigurări a hotărât că reclamantul a avut dreptul la prestație de șomaj pentru întreaga perioadă în cauză și a ordonat că nu există rambursare a sumelor primite de ea. La o dată necunoscută, Fondul a respins cererea reclamantului de beneficii pentru perioada 1 iunie 1998-17 august 1999. La 17 iunie 2006, Consiliul a respins apelul reclamantului. La 26 octombrie 2006, Curtea de Asigurări a trimis cazul fondului, declarând că reclamantul a avut dreptul să beneficieze pentru zilele în care era de fapt șomeră. Această chestiune este încă în suspensie înaintea Fondului din cauza procesului de restituire în curs cu privire la perioada ulterioară (a se vedea mai jos). Beneficiul de șomaj pentru 18 august – 26 noiembrie 1999 Reclamantul a solicitat, de asemenea, beneficiul de șomaj pentru perioada care începe cu 18 august 1999. La 1 septembrie 1999, biroul local pentru ocuparea forței de muncă a prezentat o declarație de politică a forței de muncă referitoare la solicitant, conform căreia nu era șomeră începând cu 18 august 1999, deoarece nu a explicat în mod suficient modul în care situația ei s-a schimbat din 1997 și din moment ce a primit un salariu din când în când. La 20 decembrie 1999, Fondul a refuzat cererea. La 29 august 2003, Consiliul a ordonat fondului să plătească prestația reclamantului pentru zilele în care era de fapt șomeră. La 13 ianuarie 2005, Fondul a luat trei decizii, acordând reclamantului beneficii începând cu 18 august 1999, începând cu 30 august 1999 și începând cu 1 noiembrie 1999. În același timp, Fondul a informat reclamantul că a ajuns la limita de plată de 500 de zile pentru prestațiile de șomaj legate de venituri la 26 noiembrie 1999. Nu se achită niciun avantaj suplimentar până când reclamantul nu mai îndeplinește cerințele. La 19 ianuarie 2007, Fondul a informat reclamantul că, datorită hotărârii Tribunalului de Asigurări din 26 octombrie 2006, ea a avut dreptul de a beneficia de la 1 iunie 1998. Înainte de această dată, reclamantul a primit deja beneficii pentru un total de 447 de zile, care a lăsat 53 de zile înainte de 500 Reclamantul a beneficiat deja de 53 de zile începând cu 18 august 1999. Deoarece reclamantul a ajuns astfel la limita menționată, pentru a putea să-i plătească pentru perioada începând cu 1 iunie 1998, deciziile de 13 A trebuit să fie rectificată ianuarie 2005, beneficiile pentru aceste 53 de zile trebuiau restituirite și trebuie luate noi decizii începând cu 1 iunie 1998. Reclamantul a refuzat să semneze formularele atașate care ar fi permis fondului să anuleze deciziile și să ia noi decizii fără proceduri în fața consiliului. La 28 februarie 2007, Fondul a solicitat Consiliului să anuleze hotărârile din 13 ianuarie 2005. La 12 septembrie 2007, Consiliul a anulat cele patru decizii și a trimis cazul fondului pentru noi decizii. La 13 noiembrie 2008, Curtea de Asigurări a declarat că Fondul trebuie să decidă noi hotărâri în ceea ce privește perioadele 18-20 august 1999, 30 august până la 10 octombrie 1999 și 1-26 noiembrie 1999. În realitate, Fondul trebuie să refuze beneficiile pentru aceste date, deoarece termenul de 500 de zile a fost epuizat înainte de 18 august 1999, atunci când beneficiile au fost acordate începând cu 1 iunie 1998 (a se vedea mai sus). Ombudsmanul Parlamentar Adjunct la 17 iunie 2004, reclamantul a scris Ombudsmanului Parlamentar care se plângea de erorile din cadrul procedurii și de faptul că Fondul i-a solicitat de mai multe ori să permită rectificarea erorilor pe care le-a refuzat. Într-o decizie din 21 martie 2006, Ombudsmanul Parlamentar Adjunct a declarat că unele părți ale procedurii în cazul reclamantului au depășit durata medie. Cu toate acestea, cazul a fost complex și au existat motive justificate pentru a combina anumite proceduri, ceea ce a determinat anumite întârzieri. Ombudsmanul Adjunct a avertizat Fondul pentru acțiunile lor care au fost parțial împotriva legii și în parte împotriva cerinței unei proceduri în timp util. El a afirmat că există o necesitate clară de formare suplimentară a personalului Fondului cu privire la legislația, reglementările procedurale și importanța unei proceduri în timp util. COMPLAINT Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii. HOTĂRÂREA Reclamantul s-a plâns că procedurile împotriva ei au fost excesiv de lungi. Ea s-a bazat pe art. 6 care citește în măsura în care este relevant: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Concluziile părților Prin scrisoarea din 5 februarie 2009, Guvernul a informat Curții cu privire la declarația lor unilaterală, semnată la aceeași dată, în vederea soluționării problemei formulate de cererea. Declarația prevăzută după cum urmează: 1. Întrucât eforturile de asigurare a unei soluții prietenoase a cazului nu au avut succes, Guvernul dorește să exprime, prin intermediul unei declarații unilaterale, recunoașterea că, în circumstanțele speciale ale prezentului caz, durata procedurii nu a îndeplinit cerința „rațională” prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție. În consecință, Guvernul este pregătit să plătească reclamantului în compensație de 4,500 EUR (patru mii cinci sute de euro), suma cuprinde 4.000 EUR pentru prejudiciu moral și 500 EUR pentru costuri și cheltuieli (inclusiv TVA). În opinia Guvernului, această sumă ar constitui o compensație adecvată și o compensare suficientă pentru durata impușită a acestei proceduri și, prin urmare, o sumă acceptabilă în ceea ce privește cuantitatea în acest caz. Suma totală va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării deciziei în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) din convenție. În cazul în care nu s-a plătit această sumă în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Având în vedere cele de mai sus, Guvernul ar sugera că circumstanțele prezentului caz permit Curții dumneavoastră să ajungă la concluzia că există „alte motive”, astfel cum se menționează la art. 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție, justificând faptul că Curtea dumneavoastră poate întrerupe examinarea acestei părți a cererii și că, în plus, nu există motive de caracter general, astfel cum se definește la art. 37 alineatul (1) în amendă , care ar necesita examinarea în continuare a cauzei în temeiul acestei dispoziții. În consecință, Guvernul invită Curții dumneavoastră să abordeze această parte a cererii din lista sa de cazuri.” Într-o scrisoare din 28 februarie 2009, reclamantul a exprimat opinia că, având în vedere că cazul era încă în suspensie la nivel național, nu exista niciun motiv pentru a elimina cazul din lista cazurilor și a solicitat ca examinarea cazului să continue. În ceea ce privește compensația oferită de Guvern, reclamantul a considerat că este inadecvată. Evaluarea Curții Curtea reiterează că ambele părți au depus argumente la Registru în contextul negocierilor de decontare prietenoasă (art. 38 alineatul (1) litera (b) din Convenția și art. 62 din Regulamentul de procedură). Nu s-a ajuns la soluție. art. 37 din Convenție prevede că Curtea poate decide, în orice etapă a procedurii, să scoată o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate la alineatul (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată un caz din lista sa în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat continuarea examinării cererii”. art. 37 § 1 în amendă include următoarele dispoziții: „Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii în cazul în care respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenția și în Protocolurile în cauză.” Curtea subliniază că, în anumite circumstanțe, ar putea fi necesar să se elimine o cerere sau o parte a acesteia, în temeiul articolului (c) din Convenție pe baza unei declarații unilaterale depuse de guvernul contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În hotărârea dacă ar trebui sau nu să pună capăt plângerii de procedură din lista sa, Curtea va examina cu atenție termenele declarației făcute de Guvern, având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârile sale în cazuri precum Tahsin Acar c. Turcia [GC] (n. 26307/95, §§ 75-77, CEDH 2003-VI); Meriakri c. Moldova (n. 53487/99, 1 martie 2005); Sindicatul suedez al lucrătorilor din transport împotriva Suedia ((striking out), nr. 53507/99, 18 iulie 2006); Van Houten v. Țările de Jos (striking out), nr. 25149/03, ECHR 2005 IX), Kalanyos și alții v. România (nr. 57884/00, § 25, 26 aprilie 2007) și K.K. c. Finlanda (striking out), nr. 7779/04, 27 noiembrie 2007). Curtea observă că diferitele proceduri au durat aproximativ opt ani și că unele sunt încă în suspensie. Cazul a fost tratat de trei niveluri de competență. Curtea constată că declarația guvernului conține o recunoaștere clară a faptului că cerințele de „tempă rațională” nu a fost respectată în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Curtea este convinsă că suma totală oferită reclamantului de către Guvern în compensare pentru daune și cheltuieli morale, adică 4.500 euro, constituie o soluție adecvată pentru lungimea excesivă a procedurii având în vedere toate circumstanțele cauzei și pentru atribuirea acesteia în cazuri comparabile. În plus , în conformitate cu art. 37 § 1 în amendă , Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale care necesită examinarea continuă a cazului. Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se scoată din listă cazul. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate în ceea ce privește termenii declarației guvernului contestat în ceea ce privește durata plângerii de procedură în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectivul regulament; hotărăște să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 §§ 1 litera (c) din Convenție. Președintele grefierului Lawrence Early Nicolas Bratza

FOURTH SECTION

DECISION

Application no. 23682/07

by Pirjo-Riitta OINAALA

against Finland

The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 7

April 2009 as a Chamber composed of:

Nicolas Bratza,

President,

Giovanni Bonello,

David Thór Björgvinsson,

Ján Šikuta,

Päivi Hirvelä,

Ledi Bianku,

Nebojša Vučinić,

judges,

and Lawrence Early,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 7 June 2007,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Ms Pirjo-Riitta Oinaala, is a Finnish national who was born in 1948 and lives in Helsinki. The Finnish Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr Arto Kosonen from the Ministry for Foreign Affairs.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.

In 1997 the applicant requested an earnings-related unemployment benefit from the Unemployment Fund (hereafter “the Fund”) of the Finnish Federation of Lawyers (

Suomen lakimiesliitto, Finlands juristförbund

). On 16 June 1997 her request was granted for the period from 4 April 1997 onwards. She continued to receive the benefit until 27 March 1998 (256 days), amounting to 12,351 euros (EUR) in total.

On 3 June 1998 the local employment office presented a labour policy statement concerning the applicant, claiming that in fact she had not been unemployed from 1 February 1997 onwards, as she had carried out salaried activities for the Finnish Association for Nature Conservation (

Suomen luonnonsuojeluliitto, Finlands naturskyddsförbund

).

On 17 August 1998 the Fund reviewed its earlier decision and refused the applicant unemployment benefit from 1 February 1997 onwards and requested her to return the amount already received.

On 9 February 1999 the Unemployment Benefit Appellate Board (

työttömyysturvalautakunta, arbetslöshetsnämnden

– hereafter “the Board”) annulled the Fund’s decision due to defects in the Fund’s procedures. The Fund should not have examined the matter anew without first having the Insurance Court annul the decision of 16 June 1997. Furthermore, the applicant had only requested benefit from 1 April, not 1 February.

On 28 September 1999 the Fund requested the Insurance Court to annul the decision of 16 June 1997. The court did so on 25 May 2000 and remitted the case to the Fund.

On 2 February 2001 the Fund requested the applicant to refund half of the benefit received, some EUR 6,175.

Following the applicant’s reply that the Fund had not taken any valid decision denying her the benefit in question, the Fund took such a decision on 27 June 2001. At the same time, the Fund also repeated its request for a refund of half of the benefit received and annulled its earlier refund request of 2 February 2001.

On 6 October 2003 the Board annulled the refund request of 2

February

2001 (the Fund’s own annulment being erroneous). On the same day the Board annulled all three decisions of 27 June 2001 due to the Fund’s incorrect procedures and remitted the case to the Fund for the second time.

By decisions of 13 January 2005 the Fund refused benefit from 4

April

1997 and requested repayment of half of the benefit paid.

On 17 June 2005 the Board dismissed the applicant’s appeal.

On 26 October 2006 the Insurance Court decided that the applicant was entitled to unemployment benefit for the entire period in question and ordered that there be no repayment of the amounts received by her.

B.

Unemployment benefit for 1 June 1998 – 17 August 1999

On an unknown date the Fund rejected the applicant’s request for benefit for the period from 1 June 1998 to 17 August 1999.

On 17 June 2006 the Board dismissed the applicant’s appeal.

On 26 October 2006 the Insurance Court remitted the case to the Fund, stating that the applicant was entitled to benefit for the days when she had in fact been unemployed.

This matter is still pending before the Fund due to the pending refund process concerning the subsequent period (see below).

C.

Unemployment benefit for 18 August – 26 November 1999

The applicant also requested unemployment benefit for the period starting on 18 August 1999. On 1 September 1999 the local employment office presented a labour policy statement concerning the applicant, according to which she had not been unemployed from 18 August 1999 onwards since she had failed to explain sufficiently how her situation had changed since 1997 and since she had received a salary from time to time.

On 20 December 1999 the Fund refused the request.

On 29 August 2003 the Board ordered the Fund to pay the applicant benefit for the days that she had in fact been unemployed.

On 13 January 2005 the Fund made three decisions, granting the applicant benefit from 18 August 1999 onwards, from 30 August 1999 onwards and from 1 November 1999 onwards. At the same time, the Fund informed the applicant that she had reached the 500-day payment limit for earnings-related unemployment benefits on 26 November 1999. No further benefit was to be paid until the applicant once more fulfilled the requirements.

The applicant appealed without success. Her appeal was dismissed by the Board on 17 June 2005 and by the Insurance Court on 26 October 2006.

On 19 January 2007 the Fund informed the applicant that, due to the Insurance Court’s decision of 26 October 2006, she had a right to benefit from 1 June 1998 onwards. Before that date the applicant had already received benefit for a total of 447 days, which left 53 days before the 500

‑

day limit was reached. The applicant had already received benefit for 53 days starting on 18 August 1999. Since the applicant had thus reached the mentioned limit, in order to be able to pay her for the period starting on 1

June 1998, the decisions of 13

January 2005 had to be rectified, the benefit for those 53 days had to be refunded and new decisions needed to be taken with effect from 1 June 1998. The applicant refused to sign the attached forms that would have allowed the Fund to annul the decisions and take the new decisions without proceedings before the Board.

On 28 February 2007 the Fund requested the Board to annul the decisions of 13 January 2005.

On 12 September 2007 the Board annulled the four decisions and remitted the case to the Fund for new decisions.

On 13 November 2008 the Insurance Court stated that the Fund was to give new decisions with regard to the periods 18 through 20 August 1999, 30 August until 10 October 1999 and 1 to 26 November 1999. In effect, the Fund needed to refuse the benefit for the said dates since the 500-day time limit was exhausted before 18 August 1999, when the benefit was granted from 1 June 1998 onwards (see above).

The matter is still pending before the Fund.

D.

The Deputy Parliamentary Ombudsman

On 17 June 2004 the applicant wrote to the Parliamentary Ombudsman complaining about the errors in the proceedings and the fact that the Fund had requested her several times to allow rectification of their errors, which she had refused to do.

In a decision of 21 March 2006 the Deputy Parliamentary Ombudsman stated that some parts of the proceedings in the applicant’s case had exceeded the average length. However, the case had been complex and there had been justified reasons to combine certain proceedings, which had resulted in certain delays. The Deputy Ombudsman admonished the Fund for their actions which had been partly against the law and partly against the requirement of a timely procedure. He stated that there was a clear need for further training of the Fund’s staff on the legislation, the procedural regulations and the importance of a timely procedure.

COMPLAINT

The applicant complained under Article 6 of the Convention about the length of the proceedings.

THE LAW

The applicant complained that the proceedings against her were excessively lengthy. She relied on Article 6 which reads insofar as relevant:

“In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”

1.

The parties’ submissions

By a letter dated 5 February 2009 the Government informed the Court of their unilateral declaration, signed on the same date, with a view to resolving the issue raised by the application.

The declaration provided as follows:

“

2.

Consequently, the Government is prepared to pay the applicant in compensation EUR 4,500 (four thousand five hundred euros). The sum includes EUR 4,000 for non-pecuniary damage and EUR 500 for costs and expenses (inclusive of VAT). In the Government’s view, this amount would constitute adequate redress and sufficient compensation for the impugned length of the said proceedings, and thus an acceptable sum as to quantum in the present case.

in fine

, which would require the further examination of the case by virtue of that provision. Accordingly, the Government invites your Court to strike this part of the application out of its list of cases.”

In a letter of 28 February 2009 the applicant expressed the view that as the case was still pending at national level there was no reason to strike the case out of the list of cases and requested that the examination of the case be continued. As to the compensation offered by the Government, the applicant considered it inadequate.

2.

The Court’s assessment

The Court reiterates that both parties filed submissions with the Registry in the context of friendly settlement negotiations (Article 38 § 1 (b) of the Convention and Rule 62 of the Rules of Court). No settlement was reached.

Article 37 of the Convention provides that the Court may, at any stage of the proceedings, decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article

37 §

1

(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:

“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.

Article 37 § 1

in fine

includes the following proviso:

“However, the Court shall continue the examination of the application if respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto so requires.”

The Court points out that, under certain circumstances, it may be appropriate to strike out an application, or part thereof, under Article

37

§

1

(c) of the Convention on the basis of a unilateral declaration filed by the respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued. In deciding whether or not it should strike the length of proceedings complaint out of its list, the Court will examine carefully the terms of the declaration made by the Government in the light of the principles emerging from its case-law, in particular its judgments in cases such as

Tahsin Acar v. Turkey

[GC] (no.

26307/95, §§

75-77, ECHR 2003-VI);

Meriakri v. Moldova

((striking out), no.

53487/99, 1 March 2005);

Swedish Transport Workers Union v. Sweden

((striking out), no. 53507/99, 18 July 2006);

Van Houten v. the Netherlands

((striking out), no. 25149/03, ECHR 2005

‑

IX),

Kalanyos and Others v. Romania

((no. 57884/00, § 25, 26 April 2007)), and

K.K. v. Finland

((striking out), no. 7779/04, 27 November 2007).

The Court observes that the various proceedings lasted some eight years and that some are still pending. The case has been dealt with by three levels of jurisdiction. The Court notes that the Government’s declaration contains a clear acknowledgment that the “reasonable time” requirement has not been respected within the meaning of Article 6 § 1 of the Convention. The Court is satisfied that the total amount offered to the applicant by the Government in compensation for non-pecuniary damage and costs and expenses, that is 4,500 euros, constitutes adequate redress for the excessive length of the proceedings having regard to all the circumstances of the case and to its awards in comparable length of proceedings cases.

Furthermore, in accordance with Article 37 § 1

in fine

, the Court finds no special circumstances regarding respect for human rights as defined in the Convention and its Protocols which require the continued examination of the case. In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list.

For these reasons, the Court unanimously

Takes note

of the terms of the respondent Government’s declaration in respect of the length of proceedings complaint under Article 6 § 1 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;

Decides

to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention.

Lawrence Early

Nicolas Bratza

Registrar

President