KYRIAKOU c. GRECE

KYRIAKOU c. GRECE (CtEDO, 2009)

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITA cererii nr. 36098/05 prezentată de Stavros KYRIAKOU împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 14 aprilie 2009 într-o cameră compusă din Nina Vajić, președinte, Christos Rozakis, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Khanlar hagiev, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători, și Andrei Wampach, grefier adjunct de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 28 septembrie 2005, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurent, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Stavros Kyriakou, este un resortisant grec cu reședința în Sykies, pe insula d abée. Este reprezentat în fața Curții de către dl Kriakou. Tsakyrakis și N. Chatzis, avocați în Atena. Guvernul grec ( .) este reprezentat de delegații agentului său, dl Georgiadis, reședința Consiliului Juridic de la Õ , și dl Trekli, auditor pe lângă Consiliul juridic al statului. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui teren de-a lungul plajei și situat în regiunea Sykies, pe insula Eubée. În urma a două anchete efectuate la 9 martie și 7 aprilie 1995, autoritățile portuare au constatat că reclamantul, asistat de un antreprenor, A.P., a efectuat lucrări pe partea de plajă și de coastă de lângă terenul său. La 12 aprilie 1995, șeful autorității portuare i-a transmis cazul ministrului Marinei Comerciale sugerând impunerea unei amenzi. Ulterior, au fost deschise două proceduri. 1. Procedura penală La o dată nespecificată, s-au inițiat proceduri penale împotriva reclamantului pentru că a ocupat ilegal un domeniu care aparține statului, a fost tăiat ilegal de coastă și a determinat A.P. să efectueze lucrările în litigiu în necunoaștere a articolului 24 alineatul (2) din Legea nr. 2344/1940 La 11 martie 1997, tribunalul corecțional din Halkida l-a declarat pe reclamant vinovat că a ocupat, între 1990 și 1995 și din proprie inițiativă, un teren care aparținea ținutului de coastă și că a efectuat aluviuni ale spațiului maritim. El l-a condamnat la o pedeapsă de zece luni de închisoare, precum și la o amendă de aproximativ 100 000 de drahmes (293 EUR). Reclamantul a făcut apel împotriva acestei hotărâri. La 29 septembrie 1997, instanța de apel din mai sus l-a judecat pe reclamant considerând că nu a fost stabilit că acesta și-a extins proprietatea în detrimentul litoralului. chiar dacă s-a stabilit că acesta a încercat să mute pietre de pe țărm în fața reședinței reclamantului pentru a permite navelor să se apropie de ele în siguranță, acest act nu constituia nici o modificare a țărmului, nici a lucrărilor de construcție (hotărârea nr. 8599/1997). 2. Procedura administrativă Între timp, la 10 mai 1995, în temeiul articolului 3 alineatul (23) din lege 2242/1994, ministrul Marinei Comerciale i-a impus reclamantului o amendă de aproximativ 100 000 000 drahme (293 470 EUR) pentru că a provocat modificări grave ale coastei, încălcându-se art. 24 alineatul (2) din Legea nr. 2344/1940 (Decizia nr. 1/1995). La 14 iunie 1995, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Pireu cu privire la o acțiune în anulare a deciziei ministeriale și susținea că, potrivit acestei decizii, lucrările în litigiu fuseseră efectuate înainte de 1990 și că, prin urmare, Legea nr. 2242/1994 nu putea să se aplice. La 13 octombrie 1997 (hotărârea nr. 3787/1997), Tribunalul Administrativ a modificat decizia atacată și a redus la 30 000 000 de drahme (aproximativ 88 041 EUR). Potrivit instanei administrative, numai deplasările pietrelor de coastă pentru construirea unui debarcader, lucrări legate de intrarea în vigoare a legii nr. 2242/1994, au intrat în domeniul de aplicare al articolului 24 alineatul (2) menționat anterior și, prin urmare, au fost imputabile reclamantului. La 23 iunie 1998, reclamanta a luat o hotărâre împotriva acestei hotărâri în fața instanței administrative de apel din Etta. El ridica două mijloace, la un moment dat, de la aplicarea incorectă a legii relevante, la altul de la aprecierea incorectă a probelor în ceea ce privește anul de construcție a debarcaderului. În acest sens, el sublinia următoarele: Decizia atacată este eronată în ceea ce privește declarația conform căreia unele dintre lucrări au fost efectuate la 7 aprilie 1995. În această privință, hotărârea Tribunalului de Primă Instanță a pronunțat deja că nu a avut loc nici o modificare a litoralului la 7 aprilie 1995. Prin hotărârea sa nr. 8599/97, Curtea a formulat nu numai acuzațiile referitoare la faptele din 7 aprilie 1995, ci a confirmat și veridicitatea afirmațiilor noastre. (...) Desigur, hotărârea instanței de apel nu este obligatorie pentru instanța dumneavoastră. Cu toate acestea, aprecierea sa asupra împrejurărilor din speță a fost supusă controlului în instanță și dovedește pe deplin afirmațiile noastre. La 10 mai 2000, Curtea Administrativă de Apel a respins apelul. Aceasta a concluzionat că lucrările de construcție a unui debarcader nu puteau fi început înainte de 1990 și că au rămas neterminate până în 1995 (data investigațiilor efectuate de autoritățile portuare). La 30 ianuarie 2001, reclamantul s-a ocupat de casare, ridicând mai multe motive. : interpretarea eronată sau aplicarea incorectă în cazul legislației relevante (încălcarea unei formalități esențiale și încălcarea dreptului de a fi ascultat), motivarea imprecisă, neluarea în considerare a unui mijloc de probă esențial. În mijlocul său privind neluarea în considerare a unui mijloc de probă esențial, acesta preciza următoarele (...) Hotărârea n 8599/97 din curtea de judecată da Hotărârea atacată nu a luat în considerare acest element esențial pe care l-am ridicat pentru prima dată în actul meu de recurs (...) și care confirmă afirmația mea că nimic nu a fost construit după intrarea în vigoare a legii nr. 2242/1994. Concluzia instanței penale (...) poate să nu lege instanța administrativă, dar aceasta trebuie, potrivit jurisprudenței constante a Consiliului da . La 15 decembrie 2004, Consiliul de Stat a respins toate recursurile reclamantului. În special, fără a examina dacă instanța administrativă da 8599/1997 nu constituia un element de probă esențial, deoarece faptele, astfel cum le-a stabilit, nu erau de natură să submineze încheierea instanței administrative de apel conform căreia au existat intervenții pe coastă, încălcând Legea nr. 2344/1940 (hotărârea nr. 3626/2004). Această hotărâre a fost certificată și declarată ca fiind conformă și netă la 12 mai 2005. Dreptul intern relevant Legea nr. 2344/1940 Cel care, fără autorizație (...), a provocat orice modificare a țărmului sau a plajei prin construcții, modificări sau degradări ale solului sau ale lucrărilor pe care acesta le conține, prin deplasarea pământului, a pietrelor sau nisipului sau în orice alt mod (...) este pedepsit (...) cu o pedeapsă cu închisoarea mai mică de șase luni, precum și cu o amendă mai mică de 100. Legea nr. 2242/1994 privind urbanizarea reședințelor secundare în zone cu construcții controlate și protecția mediului natural și construit art. 3 23. Indiferent de responsabilitatea penală a contravenienților din art. 2 din Legea nr. 2344/1940 (...) le este impusă o amendă de 50 000-10 000 drahmes de către autoritatea portuară competentă. În cazul aluvionării și al uiuiuirii grave a țărmului și a plajei, ministrul Marinei peisagiste impune o amendă de până la 100 000 000 drahmes, după propunerea autorității naționale competente. (...) Această lege a intrat în vigoare la data publicării sale, adică la 3 octombrie 1994 GRIEFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea principiului ne bis in idem , pe motiv că a fost acuzat de două ori pentru aceleași fapte interzise de art. 2 din Legea nr. 2344/1940. La art. 4 din Protocolul 7 care dispune de niciunul nu poate fi acuzat sau pedepsit penal de către instanțele din același stat din cauza unei infracțiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă în conformitate cu legea și procedurile penale ale statului respectiv. Dispozițiile alineatului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, în conformitate cu legea și procedurile penale din statul membru în cauză, în cazul în care fapte noi sau nou revelate sau un viciu fundamental în procedura anterioară sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată. Nu se permite nicio derogare în temeiul prezentului articol în temeiul articolului 15 din convenție. Cu titlu principal, guvernul excită neobosirea căilor de atac interne. El susține că: în nici un moment reclamantul nu a adus în fața instanțelor administrative, chiar și în esență, încălcarea principiului ne bis in idem. L 8599/1997 al instanței de recurs, în fața instanței administrative de apel, intenționa să-și susțină argumentul potrivit căruia el nu a avut nici o modificare a litoralului și, în fața Consiliului de Stat, să susțină că instanța administrativă de apel nu luase în considerare anumite elemente de probă. Reclamantul susține că, imediat după ce a făcut acest lucru, a ridicat, în esență, ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Curtea a afirmat în repetate rânduri că scopul regulii privind epuizarea căilor de atac interne este de a permite autorităților naționale (în special autorităților judiciare) să examineze cauza privind încălcarea unui drept protejat de convenție și, dacă este cazul, de a remedia această încălcare înainte de a fi sesizată Curtea ( Kudła c. Polonia [GC], 30210/96, § 152, CEDO 2000-XI. Deoarece la nivel național există o cale de atac care permite instanțelor interne să examineze, cel puțin în esență, argumentul referitor la încălcarea unui drept protejat prin convenție, aceasta este calea de atac care trebuie exercitată. În cazul în care litigiul prezentat în fața Curții nu a fost prezentat în mod explicit sau în esență tribunalelor naționale, în momentul în care le-ar fi putut fi expus în exercitarea unei căi de atac care i-ar fi oferit reclamantului, autoritățile interne au fost lipsite de posibilitatea de a examina problema care decurge din convenție pe care se presupune că le-o acordă regula epuizării căilor de atac interne. Nu este suficient ca reclamantul să fi putut exercita o altă cale de atac fără succes, care ar fi putut da naștere unei alte căi de atac împotriva măsurii în cauză, din motive care nu țin cont de încălcarea dreptului protejat de convenție. Ar fi contrar caracterului subsidiar al mecanismului de control al convenției că un solicitant, neglijând un argument posibil în temeiul Convenției, ar putea, în fața autorităților naționale, să invoce un alt mijloc de contestare a unei măsuri în litigiu și, ulterior, să introducă în fața Curții o cerere întemeiată pe temeiul argumentului întemeiat pe Convenția (Azinas Cipru [GC], 56679/00, § 38, EHR 2004 Prin urmare, începând cu această dată, reclamantul avea posibilitatea să se prevaleze de această achitare în cadrul procedurii administrative care începuse deja la 10 mai 1995, prin impunerea unei amenzi. Presupunând chiar că la 29 septembrie 1997, a fost tanjddd ui încălcarea principiului ne bis in idem în fața Tribunalului Administrativ din Pireu, care a fost deja decăzut din cererea sa de anulare a cererii, reclamantul ar fi avut, fără îndoială, posibilitatea de a face acest lucru în recursul pe care l-a formulat la 23 iunie 1998 în fața instanței administrative din cauza recursului. Or, Curtea remarcă faptul că, în actul său de recurs, recurentul ridica două motive, la un moment dat, întemeiat pe aplicarea incorectă a legii relevante, iar la altul pe aprecierea incorectă a probelor în ceea ce privește anul de construcție a magaziei. În cadrul acestui al doilea motiv, recurentul a menționat hotărârea Tribunalului de Primă Instanță, nu pentru a susține că a fost acuzat pentru a doua oară pentru aceleași fapte, ci pentru a pretinde că instanța administrativă a apreciat faptele într-un mod diferit față de instanța de apel de la pârnaie și, prin urmare, a confirmat afirmațiile sale că lucrările fuseseră făcute anterior legii 2242/1994. În mod similar, în fața Consiliului de Stat, reclamantul a ridicat mai multe motive, cum ar fi interpretarea greșită sau aplicarea incorectă în cazul său a legislației relevante (încălcarea unei formalități esențiale și încălcarea dreptului de a fi ascultat), motivarea imprecise, neluarea în considerare a unui mijloc de probă esențial. De asemenea, rezultă că, în această etapă, reclamantul a neglijat să ridice un argument posibil în temeiul articolului 4 din Protocolul nr. 7. Este limitat la a susține că instanța de apel nu a luat în considerare un element pe care îl consideră esențial, și anume constatarea hotărârii. 8599/97 din instanța de judecată conform căreia nu a produs nici o modificare a țărmului și nici o operațiune de construcție ulterioară legii 2242/1994. În concluzie, reclamantul nu a acordat instanțelor grecești posibilitatea ca art. 35 din Convenție să aibă ca scop, în principiu, să aibă ca obiect un stat pârât 4 din Protocolul nr. 7, care este acum declarat împotriva acestui stat. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă ca inadmisibilă, în conformitate cu art. 827/2002 al Curții Administrative de Primă Instanță n În primul rând, Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiției, hotărârile judecătorești trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se bazează. Latența acestei obligații poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie să se analizeze în lumina circumstanțelor din speță (a se vedea, printre multe altele, Ruiz Torija Hiro Balani Spania, 9 decembrie 1994, § 29 și 27, seria A n 303-A și 303-B Higgins și alte Franța, 19 februarie 1998, § 42, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1998-I. De altfel, conformitatea unui proces cu cerințele art. 1 din Convenție trebuie examinată în principiu pe baza întregii proceduri după încheierea acesteia (a se vedea, de exemplu, Bernard Franța, 23 aprilie 1998, § 37, Rec. 1998-II). În cazul de față, Curtea constată că, deși Curtea Administrativă de Apel a omis să răspundă în mod expres la argumentul reclamantului întemeiat pe achitarea sa definitivă de către instanțele penale, Consiliul de Primă Instanță, chemat ulterior să se pronunțe asupra motivării hotărârii atacate, a examinat acest argument și a răspuns în mod corespunzător. Curtea consideră atunci că procedura în litigiu, luată în considerare ca un ansamblu, a acoperit caracterul echitabil dorit de art. 6 alineatul (1) din Convenție. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. André Wampach Nina Vajić Grefier Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITE

de la requête n

o

36098/05

présentée par Stavros KYRIAKOU

contre la Grèce

La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 14 avril 2009 en une chambre composée de

:

Nina Vajić,

présidente,

Christos Rozakis,

Anatoly Kovler,

Elisabeth Steiner,

Khanlar Hajiyev,

Giorgio Malinverni,

George Nicolaou,

juges,

et de André Wampach,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 28 septembre 2005,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Stavros Kyriakou, est un ressortissant grec résidant à Sykies, sur l’île d’Eubée. Il est représenté devant la Cour par M

es

S.

Tsakyrakis et N. Chatzis, avocats à Athènes. Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») est représenté par les délégués de son agent, M.

K.

Georgiadis, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat, et M

me

S.

Trekli, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant est propriétaire d’un terrain longeant la plage et situé dans la région de Sykies, sur l’île d’Eubée.

Suite à deux enquêtes, effectuées les 9

mars et 7 avril 1995, les autorités portuaires constatèrent que le requérant, assisté d’un entrepreneur, A.P., avait effectué des travaux sur la partie de la plage et du littoral limitrophe à son terrain.

Le 12 avril 1995, le chef de l’autorité portuaire transmit le dossier au ministre de la Marine marchande en suggérant l’imposition d’une amende.

Par la suite, deux procédures furent ouvertes.

A une date non précisée, des poursuites pénales furent engagées contre le requérant pour avoir occupé illégalement un domaine appartenant à l’Etat, altéré illégalement le littoral et incité A.P. à effectuer les travaux litigieux en méconnaissance de l’article 24 § 2 de la loi nº 2344/1940 «

au sujet du littoral et de la plage

».

Le 11 mars 1997, le tribunal correctionnel de Halkida déclara le requérant coupable d’avoir, entre 1990 et 1995, et de sa propre initiative, occupé un terrain appartenant à l’Etat et faisant partie du littoral, et d’avoir procédé a des alluvions de l’espace maritime. Il l’acquitta du chef d’accusation de construction d’un embarcadère, au motif qu’il y avait prescription. Il le condamna à une peine de dix mois d’emprisonnement ainsi qu’à une amende de 100

000 drachmes (293 euros (EUR) environ). Le requérant interjeta appel contre ce jugement.

Le 29 septembre 1997, la cour d’appel d’Athènes acquitta le requérant en considérant qu’il n’avait pas été établi que celui-ci avait étendu sa propriété au détriment du littoral. Elle acquitta également A.P. au motif que «

même s’il avait été établi que celui-ci avait essayé de

déplacer des pierres du littoral devant la résidence du requérant pour que des bateaux puissent s’en approcher

en sécurité, cet acte ne constituait ni une altération du littoral ni des travaux de construction (arrêt nº

8599/1997).

Entre-temps, le 10 mai 1995, en vertu de l’article 3 § 23 de la loi

nº

2242/1994, le ministre de la Marine marchande imposa au requérant une amende de 100 000 000 drachmes (293 470 EUR environ) pour avoir provoqué des altérations graves du littoral, en violation de l’article 24 § 2 de la loi nº

2344/1940 (décision nº 1/1995).

Le 14 juin 1995, le requérant saisit le tribunal administratif du Pirée d’un recours en annulation de la décision ministérielle. Il soutenait que, selon cette décision, les travaux litigieux avaient été effectués avant 1990 et que, par conséquent, la loi n

o

2242/1994 ne pouvait pas s’appliquer.

Le 13 octobre 1997 (arrêt nº 3787/1997), le tribunal administratif modifia la décision attaquée et réduisit l’amende imposée à 30 000 000 drachmes (88 041 EUR environ). Selon le tribunal administratif, seuls les déplacements des pierres du littoral pour la construction d’un embarcadère, travaux postérieurs à l’entrée en vigueur de la loi n

o

2242/1994, tombaient dans le champ d’application de l’article 24 § 2 précité, et étaient donc imputables au requérant.

Le 23 juin 1998, le requérant interjeta appel contre ce jugement devant la cour administrative d’appel d’Athènes. Il soulevait deux moyens, l’un tiré de la mauvaise application de la loi pertinente, l’autre de l’appréciation incorrecte des preuves en ce qui concernait l’année de construction de l’embarcadère. A ce sujet, il soulignait ce qui suit

:

«

La décision attaquée est erronée quant à l’affirmation selon laquelle certains des travaux ont été effectués le 7 avril 1995. Sur ce point, l’arrêt de la cour d’appel d’Athènes a déjà jugé qu’il n’y avait eu aucune altération du littoral le 7

avril

o

8599/97, la cour d’appel d’Athènes a non seulement acquitté le requérant (...) de toute accusation relative aux faits du 7 avril 1995, mais a aussi confirmé la véracité de nos allégations. (...)

Certes, l’arrêt de la cour d’appel ne lie pas votre cour. Toutefois, son appréciation des circonstances de l’espèce a été soumise au contrôle de l’audience et prouve pleinement nos allégations

».

Le 10 mai 2000, la cour administrative d’appel rejeta l’appel. Elle releva que les travaux de construction d’un embarcadère ne pouvaient avoir commencé avant 1990 et être restés inachevés jusqu’en 1995 (date des enquêtes menées par les autorités portuaires). Elle conclut que ces travaux avaient dû être effectués postérieurement à l’entrée en vigueur de la loi

n

o

2242/1994.

Le 30 janvier 2001, le requérant se pourvut en cassation, soulevant

plusieurs moyens

: interprétation erronée ou mauvaise application dans son cas de la législation pertinente (violation d’une formalité essentielle et violation du droit d’être entendu), motivation imprécise, non prise en compte d’un moyen de preuve essentiel. Dans son moyen relatif à la non prise en compte d’un moyen de preuve essentiel, il précisait ce qui suit

:

«

(...) l’arrêt n

o

8599/97 de la cour d’appel d’Athènes m’a acquitté de toute accusation relative aux faits du 7 avril 1995 en déclarant qu’aucune altération du littoral et aucun travail de construction n’avaient eu lieu. L’arrêt attaqué n’a pas pris en compte cet élément essentiel que j’ai soulevé pour la première fois dans mon acte d’appel (...) et qui confirme mon allégation que rien n’a été construit après l’entrée en vigueur de la loi n

o

2242/1994. La conclusion de la juridiction pénale (...) peut ne pas lier la juridiction administrative, mais celle-ci doit, selon la jurisprudence constante du Conseil d’Etat, motiver spécialement un avis contraire quant aux circonstances de fait

».

Le 15 décembre 2004, le Conseil d’Etat rejeta tous les pourvois du requérant. En particulier, sans examiner si la cour administrative d’appel avait omis ou non de répondre à l’argument en cause, la haute juridiction administrative procéda, elle-même, à l’examen de cet argument. Ainsi, elle considéra que l’arrêt nº

8599/1997 de la cour d’appel ne constituait pas un élément de preuve essentiel, car les faits, tels qu’elle les avait établis, n’étaient pas de nature à ébranler la conclusion de la cour administrative d’appel selon laquelle il y a eu des interventions sur le littoral, en violation de la loi nº 2344/1940 (arrêt nº 3626/2004).

Cet arrêt fut certifié conforme et mis au net le 12 mai 2005.

B.

Le droit interne pertinent

1.

La loi nº 2344/1940 «

au sujet du littoral et de la plage

»

Article 24

«

000 drachmes.

»

2.

La loi nº 2242/1994 relative à l’urbanisation des résidences secondaires dans des zones à construction contrôlée et à la protection de l’environnement naturel et bâti

Article 3

«

24

§

2 de loi nº 2344/1940 (...), une amende de 50

000 à 10

000

000 drachmes leur est imposée par l’autorité portuaire compétente.

Dans le cas d’alluvionnement et d’altération grave du littoral et de la plage, le ministre de la Marine marchande impose une amende allant jusqu’à 100

000

000 drachmes, après proposition de l’autorité portuaire compétente. (...)

»

Cette loi est entrée en vigueur à la date de sa publication, soit le 3

octobre

1994

GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l’iniquité de la procédure.

Invoquant l’article 4 du Protocole n

o

7, le requérant se plaint d’une violation du principe

ne bis in idem

.

EN DROIT

1.

Le requérant se plaint d’une violation du principe

ne bis in idem

, au motif qu’il a été poursuivi à deux reprises pour les mêmes faits prohibés par l’article

24

§

2 de la loi nº 2344/1940. Il invoque l’article 4 du Protocole

n

o

7 qui dispose

:

«

1.

Nul ne peut être poursuivi ou puni pénalement par les juridictions du même Etat en raison d’une infraction pour laquelle il a déjà été acquitté ou condamné par un jugement définitif conformément à la loi et à la procédure pénale de cet Etat.

2.

Les dispositions du paragraphe précédent n’empêchent pas la réouverture du procès, conformément à la loi et à la procédure pénale de l’Etat concerné, si des faits nouveaux ou nouvellement révélés ou un vice fondamental dans la procédure précédente sont de nature à affecter le jugement intervenu.

3.

Aucune dérogation n’est autorisée au présent article au titre de l’article

15 de la Convention.

»

A titre principal, le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il soutient qu’à aucun moment le requérant n’a invoqué devant les juridictions administratives, même en substance, la violation du principe

ne bis in idem

. L’invocation par lui de l’arrêt d’acquittement n

o

8599/1997 de la cour d’appel, devant la cour administrative d’appel, visait à étayer son argument selon lequel il n’y avait eu aucune altération du littoral et, devant le Conseil d’Etat, à soutenir que la cour administrative d’appel n’avait pas pris en compte certains éléments de preuve.

Le requérant prétend qu’aussitôt qu’il l’a pu, il a soulevé en substance le grief tiré de l’article 4 du Protocole n

o

7, en attirant l’attention de la cour administrative d’appel et celle du Conseil d’Etat sur le fait qu’il avait été acquitté par la cour d’appel d’Athènes.

La Cour a, à plusieurs reprises, affirmé que la finalité de la règle relative à l’épuisement des voies de recours internes est de permettre aux autorités nationales (notamment les autorités judiciaires) d’examiner le grief concernant la violation d’un droit protégé par la Convention et, le cas échéant, de redresser cette violation avant que la Cour n’en soit saisie (

Kudła c. Pologne

[GC], n

o

30210/96, § 152, CEDH 2000-XI). Dès lors qu’il existe au niveau national un recours permettant aux juridictions internes d’examiner, au moins en substance, l’argument relatif à la violation d’un droit protégé par la Convention, c’est ce recours qui doit être exercé. Si le grief présenté devant la Cour n’a pas été soumis – explicitement ou en substance – aux juridictions nationales, au moment où il aurait pu leur être exposé dans l’exercice d’un recours qui s’offrait au requérant, les autorités internes ont été privées de la possibilité d’examiner la question tirée de la Convention que la règle de l’épuisement des voies de recours internes est censée leur donner. Il ne suffit pas que le requérant ait pu exercer – sans succès – un autre recours qui était susceptible d’aboutir à l’infirmation de la mesure litigieuse, pour des motifs étrangers au grief concernant la violation d’un droit protégé par la Convention. C’est le grief tiré de la Convention qui doit avoir été exposé au niveau national pour qu’il y ait épuisement des «

recours effectifs

». Il serait contraire au caractère subsidiaire du mécanisme de contrôle de la Convention qu’un requérant, négligeant un argument possible au regard de la Convention puisse, devant les autorités nationales, invoquer un autre moyen pour contester une mesure litigieuse et, par la suite, introduire devant la Cour une requête fondée sur l’argument tiré de la Convention (A

zinas

c.

Chypre

[GC], n

o

56679/00, § 38, ECHR 2004–III)

La Cour note que le 29 septembre 1997, la cour d’appel d’Athènes, statuant en matière pénale, acquitta le requérant en considérant qu’il n’avait pas été établi que celui-ci avait étendu sa propriété au détriment du littoral (arrêt

n

o

8599/1997).

A partir de cette date, le requérant avait donc la possibilité de se prévaloir de cet acquittement dans le cadre de la procédure administrative qui avait déjà débuté le 10 mai 1995, par l’imposition d’une amende. A supposer même qu’à la date du 29 septembre 1997, il eût été tardif d’invoquer la violation du principe

ne bis in idem

devant le tribunal administratif du Pirée, qui l’avait déjà débouté de sa demande d’annulation de l’amende, le requérant aurait sans doute eu la possibilité de le faire dans l’appel qu’il a formé le 23

juin

1998 devant la cour administrative d’appel. Or, la Cour note que dans son acte d’appel, le requérant soulevait deux moyens, l’un tiré de la mauvaise application de la loi pertinente, l’autre de l’appréciation incorrecte des preuves en ce qui concernait l’année de construction de l’embarcadère. C’est dans le cadre de ce deuxième moyen que le requérant mentionnait l’arrêt de la cour d’appel d’Athènes, non pas pour alléguer qu’il était poursuivi une seconde fois pour les mêmes faits mais pour prétendre que le tribunal administratif avait apprécié les faits de manière différente que la cour d’appel d’Athènes et, par là, confirmé ses allégations que les travaux avaient été faits antérieurement à la loi 2242/1994.

De même, devant le Conseil d’Etat, le requérant souleva plusieurs moyens, tels que l’interprétation erronée ou la mauvaise application dans son cas de la législation pertinente (la violation d’une formalité essentielle et la violation du droit d’être entendu), la motivation imprécise, la non prise en compte d’un moyen de preuve essentiel. Il en ressort qu’à ce stade également, le requérant a négligé de soulever un argument possible au regard de l’article

4 du Protocole n

o

n

o

8599/97 de la cour d’appel selon lequel il n’avait occasionné aucune altération du littoral ni entrepris aucune opération de construction postérieurement à la loi 2242/1994.

En conclusion, le requérant n’a pas donné aux juridictions grecques l’occasion que l’article 35 de la Convention a pour finalité de ménager en principe à un Etat défendeur

: celle d’examiner, c’est-à-dire de prévenir ou redresser la violation au regard de l’article 4 du Protocole n

o

7 qui est alléguée maintenant contre cet Etat.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme irrecevable, en application de l’article 35 §§ 1 et 4

in fine

de la Convention.

2)

Le requérant se plaint de l’iniquité de la procédure, car l’arrêt

n

o

827/2000 de la cour administrative d’appel n’aurait pas répondu à tous ses arguments. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention dont la partie pertinente se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

En premier lieu, la Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, reflétant un principe lié à la bonne administration de la justice, les décisions judiciaires doivent indiquer de manière suffisante les motifs sur lesquels elles se fondent. L’étendue de ce devoir peut varier selon la nature de la décision et doit s’analyser à la lumière des circonstances de l’espèce (voir, parmi beaucoup d’autres,

Ruiz

Torija

et

Hiro Balani

c.

Espagne

, 9

décembre

1994, §§ 29 et 27, série A n

os

303-A et 303-B

;

Higgins et autres

c.

France

, 19 février 1998, § 42,

Recueil des arrêts et décisions

1998-I). D’ailleurs, la conformité d’un procès aux exigences de l’article

6

§

1 de la Convention doit en principe être examinée sur la base de l’ensemble de la procédure une fois celle-ci terminée (voir, par exemple,

Bernard

c.

France

, 23

avril 1998, §

37,

Recueil

1998-II).

Dans le cas d’espèce, la Cour constate que bien que la cour administrative d’appel ait omis de répondre expressément à l’argument du requérant tiré de son acquittement définitif par les juridictions pénales, le Conseil d’Etat, appelé par la suite à se prononcer sur la motivation de l’arrêt attaqué, a examiné cet argument et y a répondu de manière adéquate. La Cour estime alors que la procédure litigieuse, envisagée comme un ensemble, a revêtu le caractère équitable voulu par l’article 6 § 1 de la Convention.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

André Wampach

Nina Vajić

Greffier adjoint

Présidente