AFFAIRE FERREIRA ALVES c. PORTUGAL (N° 5)

AFFAIRE FERREIRA ALVES c. PORTUGAL (N° 5) (CtEDO, 2009)

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA FERREIRA ALVES c. PORTUGALIA (N (solicitarea nr. 30381/06) HOTĂRÂREA STRASBURG 14 aprilie 2009 DEFINIF 14/07/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Ferreira Alves c. Portugalia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinta Irene Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișl Karakaș, judecători, și de Sally Dolle, graffière de section După ce a deliberat în camera consiliului la 24 martie 2009, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 30381/06) îndreptată împotriva Republicii Portugheze și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Jorge de Jesus Ferreira Alves ( reclamantul a sesizat Curtea la 21 iulie 2006 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul omului). Reclamantul este reprezentat de domnul Brandão, avocat la Matosinhos (Portugalia). Guvernul portughez ( În special, reclamantul susține că procedura civilă la care a fost parte nu a respectat condițiile unui proces echitabil. La 13 noiembrie 2007, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice guvernului cauza întemeiat pe necomunicarea notelor întocmite de judecător în atenia instanei în instana de apel și pe posibilitatea de a răspunde la aceasta. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA SPECIE Reclamantul s-a născut în 1953 și își are reședința în Matosinhos. În cadrul unui litigiu la adresa Cooperativei Portucalense din Porto , la 17 noiembrie 1995, reclamantul a depus o cerere în fața Tribunalului din Porto pentru ca pârâta să îi facă cunoscute o serie de documente și informații. În concluziile sale ca răspuns, depuse la 4 ianuarie 1996, pârâta susține că reclamantul nu are nici o calitate pentru a acționa în măsura în care el nu mai era membru al cooperativei, în urma deciziei acesteia din urmă de a concedia pe reclamant din funcția sa de profesor. La 17 mai 1996, judecătorul tribunalului din Porto a dat o ordonanță de suspendare din partea instanței. Judecătorul a constatat că reclamantul a depus o cerere de anulare a concedierii de care a făcut obiectul și care era în curs de desfășurare în fața unei alte instanțe. Având în vedere că reclamantul, în cazul în care nu mai deține calitatea de membru al cooperativei, o putea recupera în cazul în care cererea din urmă ar fi fost încununată de succes, instanța consideră că este necesar să se aștepte ca decizia definitivă care urmează să fie luată în cadrul procedurii de anulare a concedierii. La 24 mai 1996, reclamantul a făcut apel la această decizie în fața instanței de judecată din Porto, solicitând continuarea procedurii. 10. Printr-o notă din 27 iunie 1996 la adresa instanței judecătorești, judecătorul a declarat că menține decizia atacată. Această notă a fost adusă la cunoștința reclamantului la 2 iulie 1996. 11. Prin hotărârea din 9 ianuarie 1997, instanța de apel a respins acțiunea și a confirmat decizia în cauză. 12. La 2 noiembrie 2005, reclamantul, la cererea instanței din Porto, l-a informat pe acesta din urmă că procedura privind cererea de anulare a concedierii era încheiată, întrucât Curtea Supremă a pronunțat o hotărâre prin care a respins pretențiile reclamantului. 13. La 4 noiembrie 2005, judecătorul tribunalului din Porto a pronunțat o hotărâre pronunțând stingerea landului. Judecătorul a reținut că procedura a fost Ö obiectul Õ, reclamantul Õ fiind mai membru al cooperativei pârâte. 14. La 16 noiembrie 2005, reclamantul a făcut apel la această decizie în fața instanței de apel. În nota sa la adresa instanței judecătorești din Porto din 13 martie 2006, judecătorul tribunalului din Porto a susținut menținerea deciziei atacate. Această notă nu a fost adusă la cunoștința reclamantului. 16. Prin hotărârea din 13 iunie 2006, instanța de apel a respins acțiunea și a confirmat decizia inițială. II. DREPTUL INTERNELE PERTINENTE 17. 7623/04, 21 iunie 2007) conține, la punctele 22-24, o descriere a dreptului și a practicii aplicabile în momentul faptelor. 18. În urma reformei codului de procedură civilă efectuată prin Decretul-lege nr. 303/07 din 24 august 2007 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 2008, art. 744 din acest cod a fost abrogat. Recurentul susține că posibilitatea de a răspunde la nota judecătorului din 27 iunie 1996 și necomunicarea celei din 13 martie 2006 aduc atingere principiului procesului echitabil, garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 20. Ferreira Alves c. Portugalia (n, n 25053/05, CEDO 2007 ..., care privea aspecte similare celor în cauză în prezenta cauză, guvernul subliniază că Curtea nu a acordat nicio despăgubire în temeiul articolului 41 din Convenție, considerând că simpla constatare a încălcării era suficientă pentru a remedia prejudiciul moral al reclamantului. În ceea ce privește guvernul, o astfel de decizie demonstrează absența unui prejudiciu important al reclamantului în speță. 22. Guvernul consideră că faptul că Protocolul nr. 14 nu a intrat încă în vigoare nu împiedică aplicarea acestui nou criteriu de admisibilitate de către Curte. Dincolo de largul consens internațional în acest domeniu, un singur stat care nu a ratificat acest protocol, guvernul arată că Curtea, precum și restul Curții Internaționale de Justiție, a făcut deja apel la texte internaționale care nu sunt încă în vigoare pentru a-și justifica deciziile: acest lucru s-ar întâmpla în cazul proiectului de Convenție europeană în materie de adopție a copiilor ( E.B. c. Franța [GC], n 43546/02, § 77, CEDO 2008 ...) și al proiectului de convenție privind imunitatea statelor (Fogarty c. Regatul Unit, n 37112/97, § 20 CEDO 2001 XI (extracturi). 23. Reclamantul contestă aceste argumente. El subliniază că Protocolul nr. În orice caz, din raportul explicativ care însoțește protocolul menționat reiese că noul criteriu de admisibilitate nu ar fi aplicabil prezentei specii. 24. În temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (b) din convenție, astfel cum a fost modificat prin Protocolul nr. 14, Curtea poate declara o cerere inadmisibilă atunci când: reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, cu excepția cazului în care respectarea drepturilor omului garantate de convenție și a protocoalelor sale necesită o examinare a cererii pe fond și cu condiția ca, din acest motiv, să nu se respingă nicio cauză care nu a fost examinată în mod corespunzător de o instanță internă 25. Curtea constată că Protocolul nr. 14 la Convenție (chiar dacă Portugalia, în ceea ce o privește, a semnat și ratificat), nu a intrat încă în vigoare în ziua adoptării prezentei hotărâri. Cu toate acestea, Curtea poate, și a făcut adesea, să invoce instrumente internaționale care nu și-au exercitat încă toate efectele juridice, în special ca dovezi ale numitorilor comuni printre standardele relevante de drept internațional (a se vedea, de exemplu, Demir și Baykara c. Turcia [GC], n 34503/97, §§ 65-68, 12 noiembrie 2008), cu mai mult motiv și prin excelență, atunci când au fost deja acceptate de o mare majoritate a statelor membre (inclusiv în speță, statul pârât). 26. Cu toate acestea, Curtea consideră, în orice caz, că condițiile prevăzute la art. 35 alineatul (3) litera (b) din Convenție, cum ar fi cele prevăzute de Protocolul nr. 14, nu ar fi, în mod evident, îndeplinite în speță. Nu este evident nici faptul că, în temeiul articolului 41 din Convenție, Curtea nu a alocat despăgubiri monetare reclamantului din cauza faptului, invocat de guvern, că, într-o cauză învecinată, Curtea nu a acordat despăgubiri monetare în temeiul articolului 41 din Convenție, nici că instanțele interne au examinat în mod corespunzător. În această ultimă privință, necomunicarea notei judecătorului raportor către reclamant a fost prevăzută la momentul respectiv în texte și acceptată de jurisprudență, în cazul în care nu dispunea de o reală posibilitate de a face o astfel de examinare de către instanțele naționale; în speță, în speță, în restul, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestui În plus, Curtea nu consideră că este necesar să își extragă inspirația într-un text pentru a găsi o soluție care, în orice caz, nu ar fi în conformitate cu acest instrument, acesta fiind deja în vigoare și, prin urmare, nu poate decât să respingă excepția invocată de guvern în această privință. 28. Curtea constată, în sfârșit, că această parte a cererii nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu există niciun alt motiv pentru care să nu se soluționeze cauza. Prin urmare, această parte a cererii este declarată admisibilă. Pe fond 29. Reclamantul se referă la cauzele Antunes și Pires c. Portugalia Ferreira Alves c. Portugalia (n, menționat anterior, consideră că posibilitatea de a răspunde la nota judecătorului din 27 iunie 1996 și necomunicarea celei din 13 martie 2006 aduc atingere cerințelor procesului echitabil. 30. Guvernul contestă această teză și concluzionează că nu există o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție. 31. Curtea subliniază mai întâi că, în speță, doar nota din 13 martie 2006 ridică o problemă, aceea din 27 iunie 1996 fiind comunicată reclamantului, fără ca acesta să reacționeze imediat sau cu ocazia cererii sale ulterioare, la 16 noiembrie 2005. În consecință, în ceea ce privește necomunicarea notei judecătorului din 13 martie 2006, Curtea amintește că aceaceasta a fost deja chemată să examineze cauze similare și a concluzionat că încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Antunes și Pires c. Portugalia, citată anterior, § 31-36 și Ferreira Alves c. Portugalia (n, citată anterior, § 40-43). 33. În prezenta cauză, Curtea nu percepe niciun motiv întemeiat pentru a exclude această jurisprudență. 34. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) cu privire la acest punct. II. PRIVIND LIMITAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 35. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea la o parte ^ i ^ i ^ i ^ i ^ i pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. În plus, el solicită o sumă nespecificată pentru prejudiciul material. 37. Guvernul contestă aceste cereri. 38. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În plus, Curtea consideră că constatarea unei încălcări a articolului 6 alineatul (1) oferă o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant. 643,71 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 4 250 EUR pentru cele angajate în fața Curții. 40. Guvernul consideră aceste sume nejustificate și, în orice caz, excesive. 41. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR, indiferent de costuri și de plata dobânzii acordate reclamantului. Interese moratorii 42. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că constatarea unei încălcări reprezintă, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă pentru eventuala pagubă morală suferită de reclamant A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 2 000 EUR (două mii de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant că de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, această sumă va fi majorată dintr-un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 14 aprilie 2009, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Françoise Tulkens Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

FERREIRA ALVES c. PORTUGAL (N

o

5)

(Requête n

o

30381/06)

ARRÊT

STRASBOURG

14 avril 2009

DÉFINITIF

14/07/2009

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Ferreira Alves c. Portugal,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

Ireneu Cabral Barreto,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Ișıl Karakaș,

juges,

et de Sally Dollé,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 24 mars 2009,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

30381/06) dirigée contre la République portugaise et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Jorge de Jesus Ferreira Alves («

le requérant

»), a saisi la Cour le 21

juillet 2006 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

M. Brandão, avocat à Matosinhos (Portugal). Le gouvernement portugais («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. J Miguel, procureur général adjoint.

3.

Le requérant allègue en particulier que la procédure civile à laquelle il a été partie n’a pas respecté les conditions d’un procès équitable.

4.

Le 13 novembre 2007, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer au Gouvernement le grief tiré de la non-communication des notes rédigées par le juge à l’attention de la cour d’appel et de l’impossibilité d’y répondre. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Le requérant est né en 1953 et réside à Matosinhos.

6.

Dans le cadre d’un litige l’opposant à la coopérative

Université Portucalense de Porto

, le requérant introduisit, le 17 novembre 1995, devant le tribunal de Porto une demande visant à ce que la défenderesse lui fasse connaître un certain nombre de documents et de renseignements.

7.

Dans ses conclusions en réponse, déposées le 4 janvier 1996, la défenderesse soutint que le requérant ne disposait d’aucune qualité pour agir dans la mesure où il n’était plus membre de la coopérative, suite à la décision de cette dernière de licencier le requérant de son poste d’enseignant.

8.

Le 17 mai 1996, le juge du tribunal de Porto rendit une ordonnance de suspension de l’instance. Le juge constata que le requérant avait introduit une demande en annulation du licenciement dont il avait fait l’objet et qui était pendante devant un autre tribunal. Considérant ainsi que le requérant, s’il ne détenait plus la qualité de membre de la coopérative, pouvait la récupérer au cas où cette dernière demande serait couronnée de succès, le juge estima qu’il y avait lieu d’attendre la décision définitive à venir dans la procédure en annulation du licenciement.

9.

Le 24 mai 1996, le requérant fit appel de cette décision devant la cour d’appel de Porto, réclamant la poursuite de la procédure.

10.

Par une note du 27 juin 1996 à l’attention de la cour d’appel, le juge affirma maintenir la décision attaquée. Cette note fut portée à la connaissance du requérant le 2 juillet 1996.

11.

Par un arrêt du 9 janvier 1997, la cour d’appel rejeta le recours et confirma la décision entreprise.

12.

Le 2 novembre 2005, le requérant, sur demande du tribunal de Porto, informa ce dernier que la procédure relative à la demande en annulation du licenciement était terminée, la Cour suprême ayant rendu un arrêt rejetant les prétentions du requérant.

13.

Le 4 novembre 2005, le juge du tribunal de Porto rendit une décision prononçant l’extinction de l’instance. Le juge retint que la procédure était dépourvue d’objet, le requérant n’étant plus membre de la coopérative défenderesse.

14.

Le 16 novembre 2005, le requérant fit appel de cette décision devant la cour d’appel.

15.

Dans sa note à l’attention de la cour d’appel du 13 mars 2006, le juge du tribunal de Porto affirma maintenir la décision attaquée. Cette note ne fut pas portée à la connaissance du requérant.

16.

Par un arrêt du 13 juin 2006, la cour d’appel rejeta le recours et confirma la décision entreprise.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

17.

L’arrêt

Antunes et Pires c. Portugal

(n

o

7623/04, 21 juin 2007) contient, en ses paragraphes 22 à 24, un descriptif du droit et de la pratique applicables au moment des faits.

18.

Suite à la réforme du code de procédure civile opérée par le décret-loi n

o

303/07, du 24 août 2007 et entré en vigueur le 1

er

janvier 2008, l’article 744 de ce code fut abrogé.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

19.

Le requérant allègue que l’impossibilité de répondre à la note du juge du 27 juin 1996 et la non-communication de celle du 13 mars 2006 portent atteinte au principe du procès équitable, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

20.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

A.

Sur la recevabilité

21.

Le Gouvernement a soulevé une exception tirée de l’absence de préjudice important pour le requérant. Se référant d’abord à l’affaire

Ferreira Alves c. Portugal (n

o

3)

, n

o

25053/05, CEDH 2007

‑

..., qui concernait des questions similaires à celles en cause dans la présente affaire, le Gouvernement souligne que la Cour n’a accordé aucune indemnisation au titre de l’article 41 de la Convention, estimant que le simple constat de violation était suffisant pour réparer le préjudice moral du requérant. Pour le Gouvernement, une telle décision démontre l’absence d’un préjudice important du requérant en l’espèce.

22.

Le Gouvernement estime que le fait que le Protocole n

o

14 ne soit pas encore entré en vigueur ne fait pas obstacle à l’application de ce nouveau critère de recevabilité par la Cour. Au-delà du large consensus international en la matière, un seul Etat n’ayant pas ratifié ce Protocole, le Gouvernement indique que la Cour – comme du reste la Cour internationale de Justice – a déjà par le passé fait appel à des textes internationaux non encore en vigueur afin de motiver ses décisions

: ce serait le cas du projet de Convention européenne en matière d’adoption des enfants (

E.B. c. France

[GC], n

o

43546/02, § 77, CEDH 2008

‑

...) et du projet de Convention sur l’immunité des Etats (

Fogarty c. Royaume-Uni

[GC], n

o

37112/97, § 20, CEDH 2001

‑

XI (extraits).

23.

Le requérant conteste ces arguments. Il souligne que le Protocole n

o

14 n’est pas encore entré en vigueur et qu’en tout état de cause, il ressort du rapport explicatif accompagnant ledit protocole que le nouveau critère de recevabilité ne serait pas applicable à la présente espèce.

24.

Aux termes de l’article 35 § 3 b) de la Convention, tel que modifié par le Protocole n

o

14, la Cour peut déclarer une requête irrecevable lorsque «

le requérant n’a subi aucun préjudice important, sauf si le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles exige un examen de la requête au fond et à condition de ne rejeter pour ce motif aucune affaire qui n’a pas été dûment examinée par un tribunal interne

».

25.

La Cour observe d’emblée que le Protocole n

o

14 à la Convention (même si le Portugal, en ce qui le concerne, l’a signé et ratifié), n’est pas encore entré en vigueur au jour de l’adoption du présent arrêt. La Cour peut certes, et elle l’a souvent fait, s’inspirer d’instruments internationaux qui n’ont pas encore déployé tous leurs effets juridiques, en tant notamment que révélateurs de dénominateurs communs parmi les normes pertinentes de droit international (voir, par exemple,

Demir et Baykara c. Turquie

[GC], n

o

34503/97, §§ 65-68, 12 novembre 2008), à plus forte raison et par excellence lorsqu’ils ont déjà été acceptés par une grande majorité d’Etats (y compris en l’espèce l’Etat défendeur ).

26.

Toutefois, la Cour considère, en tout état de cause, que les conditions posées dans l’article 35 § 3 b) de la Convention, tel qu’amendé par le Protocole n

o

14, ne seraient pas, à l’évidence, remplies en l’espèce. Il n’est manifeste ni que le «

préjudice non important

» découlerait automatiquement du fait, invoqué par le Gouvernement, que dans une affaire voisine, la Cour n’a pas alloué de compensation monétaire au requérant au titre de l’article 41 de la Convention, ni que les juridictions internes ont «

dûment examiné

» l’affaire. A ce dernier égard, la non-communication de la note du juge rapporteur au requérant était à l’époque prévue dans les textes et acceptée par la jurisprudence, l’intéressé ne disposant pas d’une véritable possibilité de faire examiner un tel grief par les juridictions nationales

; en l’espèce, du reste, la cour d’appel ne s’est pas penchée sur ce grief

; elle était en outre en l’occurrence la dernière instance.

27.

La Cour ne juge donc pas nécessaire de puiser son inspiration dans un texte pour en dégager une solution qui, de toute façon, ne serait pas conforme à cet instrument, celui-ci fût-il déjà en vigueur. Elle ne peut donc que rejeter l’exception soulevée par le Gouvernement à cet égard.

28.

La Cour constate enfin que cette partie de la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que l’affaire ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de déclarer cette partie de la requête recevable.

B.

Sur le fond

29.

Le requérant, se référant aux affaires

Antunes et Pires c. Portugal

et

Ferreira Alves c. Portugal (n

o

3)

, précitées, estime que l’impossibilité de répondre à la note du juge du 27 juin 1996 et la non-communication de celle du 13 mars 2006 portent atteinte aux exigences du procès équitable.

30.

Le Gouvernement conteste cette thèse et conclut à l’absence de violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

31.

La Cour souligne d’abord qu’en l’espèce seule la note du 13 mars 2006 pose problème, celle du 27 juin 1996 ayant été communiquée au requérant sans que celui-ci y réagisse, immédiatement ou lors de son appel ultérieur, le 16 novembre 2005.

32.

S’agissant donc de la non-communication de la note du juge du 13 mars 2006, la Cour rappelle qu’elle a déjà été appelée à examiner des affaires similaires, et a conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir

Antunes et Pires c. Portugal

, précitée, §§ 31-36 et

Ferreira Alves c. Portugal (n

o

3)

, précitée, §§ 40-43).

33.

La Cour n’aperçoit pas de motifs justifiant de s’écarter de cette jurisprudence dans la présente affaire.

34.

Il y a donc eu violation de l’article 6 § 1 sur ce point.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

35.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

36.

Le requérant réclame 1

000 EUR au titre du préjudice moral qu’il aurait subi. Il demande par ailleurs une somme non précisée au titre du préjudice matériel.

37.

Le Gouvernement conteste ces demandes.

38.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. Elle estime par ailleurs que le constat d’une violation de l’article 6 § 1 fournit une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral éventuellement subi par le requérant.

B.

Frais et dépens

39.

Le requérant demande également 1

643,71 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et 4

250 EUR pour ceux engagés devant la Cour.

40.

Le Gouvernement estime ces sommes non justifiées et en tout état de cause excessives.

41.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2

000 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

42.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

le restant de la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

que le constat d’une violation représente en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral éventuellement subi par le requérant

;

4.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, 2

000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 avril 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Sally Dollé

Françoise Tulkens

Greffière

Présidente