CASE OF S.C. GHEPARDUL S.R.L. v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 29268/03 îndreptată împotriva României, prin care o societate comercială de drept român, S.C. Ghepardul S.R.L. („reclamanta”),

Reclamanta este reprezentată de administratorul acesteia, domnul Gheorghe Paraschiv.

Guvernul român („Guvernul”)

La 17 octombrie 2007, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenție, aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.

Reclamanta este o societate comercială constituită în 1996 ca societate pe acțiuni, devenită în 2007 societate cu răspundere limitată.

La 1 noiembrie 2002, Direcția Finanțelor Publice Vâlcea („Direcția D.G.F.P.”) a calculat obligațiile fiscale ale reclamantei în ceea ce privește bugetul de stat (adică taxele pe valoarea adăugată, impozitele pe profit, impozitele pe salarii și penalitățile de întârziere) și a inițiat, în aceeași zi, executarea silită împotriva acesteia, prin emiterea unei somații care nu i-a fost comunicată persoanei în cauză. La 18 decembrie 2000 și 5 februarie 2001, la cererea D.G.F.P., două popriri, pentru sume de 50 799 559 lei vechi românești (ROL) și 22 269 138 ROL (adică o valoare totală de 73

În cursul anului 2001, reclamanta a sesizat Judecătoria Râmnicu Vâlcea („judecătoria”) cu o contestație la executarea silită inițiată împotriva sa, solicitând anularea popririlor pe motiv că respectiva executare era ilegală. În plus, aceasta estima că datoriile sale față de D.G.F.P. erau stinse în temeiul compensării, în măsura în care aceasta trebuia să îi plătească 198 068 770 ROL pentru lucrările la un plan de urbanism pe care l-a realizat în folosul mai multor primării.

Prin hotărârea din 28 septembrie 2001, judecătoria a admis parțial contestația, a anulat popririle și a dispus ca direcția să îi restituie reclamantei sumele percepute astfel, dar a considerat că, în speță, nu se aplica compensarea, în măsura în care creanța reclamantei era față de autoritățile locale, în timp ce obligațiile sale fiscale vizau veniturile la bugetul de stat care aveau destinații specifice.

Atât reclamanta, cât și D.G.F.P. au introdus recursuri în fața Tribunalului Vâlcea („tribunalul”).

Prin hotărârea rămasă definitivă din 11 ianuarie 2002, tribunalul a admis recursul reclamantei și a constatat că această compensare se aplica în speță, în temeiul Codului Civil și al art. 86 litera (e) din Ordonanța Guvernului nr. 11/1996.

Părțile relevante ale motivelor acestei hotărâri erau formulate după cum urmează:

Dispozitivul hotărârii era formulat după cum urmează:

La 25 februarie 2002, reclamanta a solicitat D.G.F.P. să întocmească un proces-verbal de compensare. Aceasta și-a reiterat cererea la 9 mai 2002.

La 24 iulie 2002, reclamanta a solicitat restituirea sumei de 73 068 697 ROL, precum și eliberarea unui certificat de atestare fiscală privind absența datoriilor fiscale în ceea ce o privește. Aceasta preciza că avea nevoie de un astfel de certificat pentru a participa la licitații. La 31 iulie 2002, D.G.F.P. i-a emis certificatul conform căruia, la 30 iunie 2002, obligațiile sale fiscale erau de 115 894 795 ROL.

La 29 noiembrie 2002 și 20 ianuarie 2003, reclamanta a reiterat cererea privind restituirea sumei de 73 068 697 ROL.

La 6 februarie 2003, D.G.F.P. a informat-o pe reclamantă că trebuia să achite 120 377 410 ROL cu titlu de obligații fiscale. La 25 februarie 2003, reclamanta a răspuns că respectiva sumă nu era datorată, în măsura în care hotărârea din 11 ianuarie 2002 a reținut că, în speță, se aplica compensarea datoriilor reciproce. La 27 februarie 2003, D.G.F.P. a instituit o poprire asupra conturilor reclamantei. Aceasta din urmă a introdus o contestație la executare (procedura E 1) de mai jos).

La 5 iunie 2003, D.G.F.P. a somat-o pe reclamantă să achite 120 337 410 ROL cu titlu de datorii fiscale față de stat. Reclamanta a introdus o nouă contestație la executare (procedura E 2) de mai jos).

La 16 iunie 2003, reclamanta a solicitat un certificat de atestare fiscală. La 19 iunie 2003, direcția i-a emis un certificat conform căruia valoarea obligațiilor fiscale era de 76

La 1 august 2002, reclamanta a sesizat tribunalul printr-o acțiune în contencios administrativ îndreptată împotriva D.G.F.P., solicitând restituirea sumei de 73

Prin hotărârea din 6 noiembrie 2002, tribunalul a respins acțiunea. Această hotărâre a fost confirmată, în urma recursului reclamantei, prin hotărârea din 22 ianuarie 2003 a Curții de Apel Pitești („curtea de apel”), care reține că direcția i-a emis reclamantei un certificat de atestare fiscală (supra, pct. 14) conform căruia aceasta din urmă putea depune o contestație în cazul în care mențiunile incluse în acesta nu îi conveneau. De asemenea, curtea de apel a reținut că reclamanta putea solicita executarea silită a hotărârii din 11 ianuarie 2002 și nu avea nevoie să recurgă la o acțiune în contencios administrativ în acest scop.

La 20 decembrie 2002, la cererea reclamantei, un executor judecătoresc a somat-o pe D.G.F.P. să îi plătească acesteia 73

În cursul anului 2003, direcția a introdus o contestație la executarea silită inițiată astfel împotriva sa, invocând faptul că hotărârea din 11 ianuarie 2002 nu era susceptibilă de executare silită, fiind vorba despre sume cu regim juridic diferit, acestea făcând parte din bugetul local sau din bugetul statului. Prin urmare, aceasta solicita lămurirea înțelesului și întinderii dispozitivului acestei hotărâri. În plus, D.G.F.P. preciza că a executat hotărârea, în sensul compensării sumei de 50

Prin hotărârea din 14 martie 2003, judecătoria a respins contestația, reținând faptul că urmărea punerea în discuție a unei hotărâri judecătorești definitive.

D.G.F.P. a introdus recurs în fața tribunalului.

Prin hotărârea din 4 iunie 2003, acesta a admis recursul și a reținut că, în temeiul art. 25 din Ordonanța nr. 61/2002, hotărârea din 11 ianuarie 2002 trebuia să precizeze că această compensare se aplica, pentru sumele datorate reciproc de părți în cadrul aceluiași buget, adică bugetul local sau cel de stat. Tribunalul a reținut că această concluzie se impunea pentru respectarea principiilor care reglementau cele două categorii de bugete, care erau diferite unul de celălalt. Ținând seama de această precizare, tribunalul a considerat că, în speță, nu era necesară anularea actelor de executare silită; totuși, acesta i-a impus executorului judecătoresc să verifice existența unor creanțe reciproce ale părților față de bugetul local, pe de o parte, și bugetul de stat, pe de altă parte, pentru ca executarea silită să fie posibilă.

Prima contestație

La 6 februarie 2003, D.G.F.P. a informat-o pe reclamantă că trebuia să achite 120

Prin hotărârea din 25 aprilie 2003, judecătoria a admis contestația, a anulat poprirea și a dispus D.G.F.P. să restituie reclamantei suma care face obiectul popririi. Judecătoria a reținut că reclamanta nu mai avea datorii față de bugetul de stat, deoarece, conform hotărârii din 11 ianuarie 2002, compensarea se aplica pentru suma menționată în contestația la executare soluționată de această hotărâre, adică 198 068 770 ROL.

D.G.F.P. a introdus recurs în fața tribunalului, invocând faptul că, în speță, nu se aplica această compensare, ținând seama de hotărârea din 4 iunie 2003 (supra, pct. 25). Dezbaterile au avut loc la 4 decembrie 2003. Cu această ocazie, reclamanta a invocat că, în temeiul art. 7 alin. (1) din Normele metodologice referitoare la finanțarea lucrărilor urbanistice (supra, pct. 41), sumele pe care trebuia să le primească pentru lucrările realizate proveneau de la bugetul de stat și nu de la bugetele locale, ceea ce făcea pe deplin aplicabilă compensarea legală pentru sumele datorate reciproc între părți în ceea ce privește primul buget. Potrivit acesteia, o astfel de soluție era conformă și hotărârii din 4 iunie 2003.

Prin hotărârea din 18 decembrie 2003, tribunalul a admis recursul și a respins contestația, reținând faptul că în temeiul art. 5 din normele metodologice în cauză, creanța reclamantei trebuia recuperată de la bugetele locale ale primăriilor pentru care aceasta realizase lucrările și că aceasta nu avea titlu executoriu împotriva bugetului de stat. Considerând că hotărârea din 4 iunie 2003 a elucidat hotărârea din 11 ianuarie 2002, tribunalul a concluzionat, în speță, că reclamanta nu avea creanțe față de bugetul de stat, în timp ce obligațiile sale fiscale trebuiau vărsate către acest buget. Hotărârea a fost pronunțată cu majoritatea a doi judecători, în timp ce un alt judecător și-a exprimat opinia separată, conform căruia hotărârea judecătoriei era întemeiată, în măsura în care reclamanta nu datora suma care făcea obiectul executării inițiate împotriva sa. În ceea ce privește hotărârea din 4 iunie 2003, judecătorul în cauză reține că aceasta nu putea să modifice sau să completeze dispozitivul hotărârii din 11 ianuarie 2002, ci doar să ofere explicații suplimentare cu privire la motivele care au condus la soluția reținută de această hotărâre, care a dobândit, de altfel, autoritate de lucru judecat.

Reclamanta a introdus o cerere de revizuire a hotărârii din 18 decembrie 2003, considerând că existau contradicții între această hotărâre și hotărârea din 11 ianuarie 2002. Prin hotărârea din 22 martie 2004, curtea de apel a respins cererea, pe motiv că dispozitivul hotărârii din 11 ianuarie 2002 a fost lămurit de hotărârea din 4 iunie 2003 și că hotărârea din 18 decembrie 2003 a ținut seama de aceasta.

A doua contestație

La 5 iunie 2003, D.G.F.P. a somat-o pe reclamantă să achite 120 337 410 ROL cu titlu de datorii fiscale față de stat. Aceasta din urmă a introdus o contestație la executare, solicitând anularea executării silite (supra, pct. 17). Prin memoriul de răspuns, direcția a pretins că, la 30 iunie 2003, obligațiile fiscale ale reclamantei față de bugetul statului erau de 71

Prin hotărârea din 24 iulie 2003, judecătoria a admis contestația și a anulat executarea silită, reținând că reclamanta nu avea datorii. Tribunalul ia act de faptul că, în ciuda anulării executării silite a hotărârii din 25 aprilie 2003 (supra, pct. 27), D.G.F.P. a inițiat o nouă executare silită pentru aceeași sumă. Această hotărâre a fost confirmată, în recursul D.G.F.P., prin hotărârea definitivă din 17 septembrie 2004 a tribunalului.

Conform reclamantei, activitatea sa a fost suspendată la 1 septembrie 2006 din cauza imposibilității sale de a participa la licitații și a executărilor silite inițiate în repetate rânduri împotriva sa de către autoritățile fiscale. În plus, transformarea sa din societate pe acțiuni în societate cu răspundere limitată, care a avut loc 2007, a fost determinată de imposibilitatea sa de a-și majora capitalul social.

Reiese din informațiile și documentele prezentate de reclamantă că, în perioada 2004-2007, direcția a poprit în repetate rânduri conturile sale, împotriva cărora aceasta a introdus contestații la executare, dintre care unele sunt în continuare pendinte.

Prin scrisoarea din 16 noiembrie 2007, D.G.F.P. a informat Guvernul, ca răspuns la cererea sa de informații, că popririle din 18 decembrie 2000 și din 5 februarie 2001 au fost anulate, în sensul în care suma care trebuia restituită i-a fost compensată reclamantei cu obligațiile sale la bugetul de stat, dar diferența de 22

Compensarea ca modalitate de stingere a două obligații reciproce este reglementată de art.1143-1153 din Codul Civil.

Partea relevantă a Ordonanței Guvernului nr. 11 din 23 ianuarie 1996 (Ordonanța nr. 11/1996) privind executarea creanțelor bugetare era redactată după cum urmează:

Ordonanța nr. 11/1996 a fost abrogată de Ordonanța nr. 61 din 29 august 2002 (Ordonanța nr. 61/2002), intrată în vigoare la 1 ianuarie 2003.

Dispozițiile relevante ale Ordonanței nr. 61/2002 sunt redactate după cum urmează:

Ordonanța nr. 61/2002 fost abrogată de Codul de procedură fiscală intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004.

Normele metodologice privind finanțarea

Reclamantul se plânge de refuzul autorităților naționale de a executa hotărârea din 11 ianuarie 2002 a Tribunalului Vâlcea, considerând că un astfel de refuz i-a încălcat dreptul de a avea acces la o instanță. Acesta consideră că, în temeiul acestei hotărâri, compensarea se aplica sumei de 198

Guvernul consideră că acest capăt de cerere al reclamantei este în mod vădit nefondat. În această privință, el ia act de faptul că hotărârea din 4 iunie 2003 a clarificat dispozitivul hotărârii din 11 ianuarie 2002, ținând seama de faptul că bugetele locale și bugetul de stat sunt diferite, au surse diferite de finanțare și sunt administrate de entități diferite, adică primăriile și consiliile locale, pentru primele și de Ministerul Finanțelor Publice, pentru al doilea. Acesta adaugă că D.G.F.P. a executat hotărârea din 11 ianuarie 2002, astfel încât suma care trebuie restituită persoanei în cauză a fost compensată de obligațiile sale fiscale față de bugetul de stat, cu excepția sumei de 22

Reclamanta consideră că lucrările din cadrul planului de urbanism pe care le-a realizat în beneficiul mai multor primării erau finanțate atât de bugetele locale, cât și de bugetul de stat și că aceasta nu a primit suma care îi revenea în acest scop de la bugetul de stat, adică 198

Curtea evidențiază că prezenta cauză vizează neexecutarea pretinsă a unei hotărâri definitive pronunțate într-un litigiu între reclamantă și direcția finanțelor publice. Obiectul litigiului, compensarea între creanțele reciproce ale părților, intra, în principal, sub incidența dreptului public, în special a contenciosului fiscal. În această privință, Curtea reamintește că contenciosul fiscal nu intră în domeniul drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, în ciuda efectelor patrimoniale pe care le are în mod obligatoriu în ceea ce privește situația contribuabililor [

Prin urmare, art. 6 § 1 din Convenție nu se poate aplica în speță.

Rezultă că această parte a cererii este incompatibilă

Reclamanții consideră că refuzul autorităților naționale de a executa hotărârea din 11 ianuarie 2002 a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale. Astfel, în ciuda creanței sale considerabile față de stat, autoritățile au efectuat popriri ale conturilor sale, au refuzat să îi restituie sumele care i se cuveneau și să considere stinse obligațiile sale în temeiul compensării și nu i-au emis certificate de atestare fiscală care să îi permită participarea la mai multe licitații, ceea ce i-a cauzat prejudicii. Aceasta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, ale cărui părți relevante sunt redactate după cum urmează:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenție. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Guvernul își reiterează argumentele prezentate în temeiul art. 6 § 1 din convenție (supra, pct. 43), invocând și faptul că suma de 22

Reclamanta consideră că i-a fost încălcat dreptul de proprietate ca urmare a refuzului autorităților de a-i restitui suma de 73

Curtea reamintește jurisprudența constantă a organelor Convenției, conform căreia „bunuri” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 pot fi ori „bunuri existente” (a se vedea

Prin urmare, trebuie să examinăm dacă și de când, considerate în ansamblu, circumstanțele cauzei au transformat-o pe reclamantă în titular al unei dobânzi substanțiale protejate de această dispoziție, ținând seama de elementele de drept și de fapt relevante.

În această privință, Curtea constată că, prin hotărârea definitivă din 11 ianuarie 2002, Tribunalul Vâlcea a constatat aplicabilitatea compensării între creanțele reciproce ale părților. În temeiul acestei hotărâri, reclamanta putea avea speranța legitimă de a vedea această compensare aplicată. Prin urmare, aceasta avea un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În cazul unui litigiu fiscal, Curtea consideră că trebuie să examineze capetele sale de cerere din perspectiva unei reglementări a folosirii bunurilor în interes general „pentru a asigura plata impozitelor”, care intră sub incidența normei enunțate la art. 1 alineatul (2) din Protocolul nr. 1.

Apoi, Curtea ia act de faptul că prin hotărârea din 4 iunie 2003, tribunalul a considerat că această compensare se aplica sumelor datorate reciproc de părți în cadrul aceluiași buget, în timp ce, în speță, nu se contesta faptul că creanțele lor vizau, una, bugetul de stat, și cealaltă, bugetele locale. În plus, motivele avansate de tribunal în această hotărâre, adică existența creanțelor față de diferitele bugete erau deja cunoscute și examinate în procedura soluționată prin hotărârea din 11 ianuarie 2002 (supra, pct. 8 și 10), care nu a reținut o astfel de distincție în realizarea compensării. În plus, conform hotărârii din 4 iunie 2003, tribunalul trebuia să țină seama, la momentul pronunțării hotărârii din 11 ianuarie 2002, de o dispoziție din Ordonanța nr. 61/2002, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2003 (supra, pct. 38).

De asemenea, Curtea consideră că faptul că tribunalul i-a cerut executorului judecătoresc să verifice el însuși dacă părțile aveau creanțe reciproce față de același buget (supra, pct. 25) viza obținerea unei reexaminări a unei cauze deja soluționate printr-o hotărâre judecătorească având autoritate de lucru judecat. Contestarea deciziilor definitive poate genera un climat general de insecuritate juridică, diminuând încrederea publicului în sistemul judiciar și, prin urmare, în statul de drept (

Prin urmare, aceasta nu consideră convingător argumentul Guvernului conform căruia hotărârea în cauză a servit elucidării hotărârii din 11 ianuarie 2002. Pe de altă parte, aceasta consideră că hotărârea din 4 iunie 2003 nu putea elimina sau modifica „bunul” recunoscut reclamantei, adăugând o condiție suplimentară compensării, adică existența unor creanțe față de același buget, în timp ce hotărârea din 11 ianuarie 2002 nu a reținut o astfel de condiție.

Chiar dacă presupunem că această hotărâre a clarificat-o pe precedenta, pronunțată de aceeași instanță, Curtea ia act de faptul că Guvernul nu a oferit motive convingătoare care să dovedească faptul că această compensare nu era posibilă pentru suma de 22

Curtea nu contestă separarea existentă între bugetul de stat și bugetele locale. Totuși, aceasta evidențiază că o hotărâre judecătorească definitivă a reținut compensarea între creanțele reciproce ale persoanei în cauză și ale autorităților. În această privință, ea reamintește că exercitarea puterilor statale care por influența drepturile și libertățile garantate de convenție antrenează răspunderea statului, independent de forma sub care sunt exercitate aceste puteri (

Aceasta nu poate specula cu privire la rezultatul contestațiilor la executare, care sunt pendinte la ora actuală între părți, dar consideră că, în ciuda marii puteri de care beneficiază statul în materie fiscală, autoritățile naționale nu au depus toate eforturile necesare pentru a realiza compensarea creanțelor menționate de procedura soluționată prin hotărârea din 11 ianuarie 2002.

Prin urmare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

Art. 41 din convenție prevede:

Societatea reclamantă solicită 19 041 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, din cauza imposibilității sale de a participa la licitațiile care să îi permită să își păstreze și sporească clientela. Această sumă include: 9 266 EUR, adică suma pe care persoana în cauză o putea obține „în condițiile desfășurării unei activități normale” și 9 775 EUR, adică valoarea totală a sumelor reținute reclamantei în urma executărilor silite inițiate împotriva sa de autoritățile fiscale. Aceasta furnizează la dosar un raport de expertiză contabilă.

În plus, societatea reclamantă solicită 50 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deteriorării situației sale financiare, având ca rezultat, în primul rând, imposibilitatea desfășurării activității și apoi suspendarea totală a activității, începând cu 1 septembrie 2006. De asemenea, aceasta invocă faptul că starea de sănătate a reprezentantului său s-a deteriorat grav din aceleași motive.

Guvernul solicită Curții să respingă cererea pentru daune materiale, pentru motivele prezentate în observațiile sale privind admisibilitatea și temeinicia cererii. În ceea ce privește suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral, acesta consideră că nu s-a stabilit nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul pretins și pretinsa încălcare a convenției. În plus, acesta consideră că suma solicitată cu acest titlu ca excesivă și că, în orice caz, o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui, în sine, o reparație echitabilă a prejudiciului moral ce se pretinde a fi fost suferit de reclamantă.

Curtea reamintește că, printre elementele pe care le ia în considerare atunci când se pronunță cu privire la aplicarea art. 41 din convenție, se numără prejudiciul material, respectiv pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, și prejudiciul moral, adică reparația stării de neliniște, a neplăcerilor și a incertitudinilor rezultate din această încălcare, precum și alte prejudicii ne-materiale.

În plus, atunci când diversele elemente care constituie prejudiciul nu pot fi calculate exact sau atunci când distincția dintre prejudiciul material și prejudiciul moral nu este ușor de stabilit, Curtea poate considera necesar să le examineze împreună [

În speță, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatele activității reclamantei în lipsa unei astfel de încălcări, nici considera valoarea totală a sumelor reținute persoanei în cauză în urma executărilor silite inițiate împotriva sa. În schimb, aceasta subliniază că singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei reparații echitabile constă în încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza nerealizării compensării creanțelor menționate de procedura soluționată hotărârea din 11 ianuarie 2002. O astfel de încălcare a putut genera atât un prejudiciu material, cât și un prejudiciu moral pentru capătul de cerere al societății reclamante.

Având în vedere cele de mai sus și pronunțându-se în echitate, Curtea i-a acordat acesteia 6

Reclamanta solicită 1 935 EUR cu titlu de cheltuieli de procedură. În această privință, ea oferă chitanțe din perioada 2005-2008 care demonstrează plata onorariilor avocatului.

Guvernul consideră că din chitanțele prezentate de reclamantă nu reiese că onorariile avocatului în cauză vizau prezenta cauză. Prin urmare, acesta invită Curtea să acorde doar cheltuielile dovedite, necesare și care au legătură cu cererea prezentată în fața sa.

În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de procedură decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora.

Potrivit art. 41, pot fi recuperate doar cheltuielile rezonabile din punct de vedere al valorii lor și care au fost suportate în mod real și necesar pentru a încerca remedierea, în ordinea juridică internă și în fața Curții, a încălcărilor constatate.

În speță, Curtea consideră că documentele justificative furnizate de reclamantă nu permit stabilirea unei legături între cheltuielile menționate de acestea și prezenta cauză.

Prin urmare, Curtea nu acordă reclamanților nicio sumă cu acest titlu.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă în ceea ce privește celelalte capete de cerere;

Hotărăște că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1

Hotărăște: