Ditaban împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 69006/01) dirigită împotriva Republicii Turcia și cu privire la care un cetățean al acestui stat, dl. Savaș Ditaban („reclamantul"), a sesizat Curtea la 14 martie 2001 în virtutea art. 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Conventia").

Reclamantul este reprezentat de maestra M.A. Altın, avocat la İzmir. Guvernul turc („Guvernul") este reprezentat de agentul său.

La 20 octombrie 2005, președintele secției a doua a hotărât să comunice cererea Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât de asemenea ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului cauzei. FAPTE

La 9 aprilie 2000, reclamantul, căutat în cadrul unei anchete duse de secția crimei organizate și traficului de arme a direcției de securitate din İzmir, a fost arestat în posesia unei cărți de identitate falsificate. Numeroase alte persoane au fost de asemenea arestate în cadrul aceleiași anchete.

Condițiile în care a avut loc această arestare rămân controversate.

Potrivit versiunii Guvernului, coroborată de procesul-verbal de arestare datat la 9 aprilie 2000 și semnat de reclamantul Savaș Ditaban (mai jos „S.D."), compania sa E.Ç. și polițiști, evenimentele s-au desfășurat deci: doi polițiști în civil, maestrul F.K. și dl. A.K., au încercat să aresteze și să menajeze reclamantul și E.Ç. în interiorul unui supermarket. Reclamantul a apucat pe F.K. de păr și a trântit capul ei de pereții magazinului, apoi s-a apoderat de arma polițistei și a o îndreptată către capul ei amenințând s-o ucidă. Când A.K. a încercat să-l oprească, reclamantul a tras de două sau trei ori și a luat fuga. Doi polițiști l-au urmărit, el i-a amenințat că o va ucide pe compania sa E.Ç. dacă se apropie mai mult. Polițiștii au tras în aer cerând-i să se predea, dar reclamantul a răspuns îndreptând arma spre ei. A tras pe ei de două ori și a fugit alergând. A căzut în scări, s-a fracturat brațul și a fost arestat.

Declarația făcută separat polițieiîn de către E.Ç. confirmă această versiune a faptelor.

Patru martori oculari ai cursei de urmărire, auziți de poliție la 9 aprilie 2000, au confirmat de asemenea această versiune în ceea ce privește începutul evenimentelor. Printre ei, C.S., măcelar la supermarket, a precizat: „În jurul orei 11:45 în această dimineață, cuplul al cărui nume mi l-ați dat, S.D. și E.Ç., a sosit în fața raionului meu de măcelărie. Doi polițiști, o femeie și un bărbat, care s-au prezentat arătând piesele de identitate, au vrut să-i aresteze. În timp ce încercau să le pună catușe individului cu o statură foarte impozantă, acesta a apucat polițista de păr și a început să-i trântească capul de pereții magazinului. Polițista și-a lăsat cade arma, el a ridicat-o și a o îndreptată către capul polițistei. Polițistul numit A.K. a început să se lupte cu S.D. pe pământ, polițista l-a imobilizat de picioare pentru a-l împiedica să fug. S.D. a tras mai întâi către polițist și apoi către polițistă, de două sau trei ori. S-a scăpat din magazin deci, am văzut că polițistul A.K. și-a lăsat căzând arma și că încărcătorul s-a dezlegat. Polițista a cerut să se apeleze 155 [poliția] în întărire, să se închidă ușa magazinului pentru a-l împiedica pe S.D. să fug, dar eram șocați, nu am putut să-i ajutăm. În final, S.D. a mușcat brațul stâng al polițistului și s-a scăpat în jos pe stradă."

Un al doilea martor, U.Ç., negustor prezent la locul arestării reclamantului, a fost interogat de poliție. Părțile relevante ale declarației sale se citesc deci: „(...) am auzit împușcături. În momentul în care am ieșit în fața ușii (...) un bărbat îmbrăcat într-o trening și ținând un pistol în mână, precum și o femeie au trecut pe lângă mine alergând (...) În același moment, am observat patru alte persoane alergând în același sens și strigând: „Halte! Poliție! " În timp ce bărbatul cu pistolul și polițiștii se bătea, am auzit din nou două împușcături și apoi am văzut polițiștii smulgând pistolul din mâna acestui bărbat, culcând-o pe pământ și menajând-o (...)"

Înainte de a fi plasat în arest preventiv, la 9 aprilie 2000 la ora 12:50, reclamantul a fost dus la spitalul civil din İzmir pentru examinare. Raportul întocmit indică următoarele: „Încheietura mâinii drepte este umflată și dureroasă. Crepitație (+). Deformare (+). Absență de deficit neuro-vascular. Încheietura mâinii stânge: fractura radiusului (ilizibil). Este potrivit ca urmele loviturilor să fie examinate de un medic legist."

Polițiștii A.K. și F.K. au fost examinați de același medic. Pe rapoartele medicale întocmite la ora 12:40, parțial ilizibile, se pot distinge termenii următori: abraziune pe încheietura mâinii stângi, pe degetele 3 și 4 ale acestei mâini, leziune pe sprânceana dreaptă (pentru polițista F.K.); ecchimozare pe brațul stâng, cauzată de o mușcătură umană (pentru polițistul A.K.).

Potrivit unui proces-verbal din 10 aprilie 2000, cererea avocatului reclamantului privind o întâlnire cu clientul suo fu respinsă. Niciun motiv al acestui refuz nu se găsește în proces-verbal.

La ordinul procurorului, în aceeași zi, la ora 15:45, interesat a fost examinat de un medic al unei policlinici, care a constatat o fracturescipital-articulară de tip Colles la încheietura mâinii stângi, precum și crepitație dureroasă și deformare la încheietura mâinii drepte.

La 12 aprilie 2000, după opt ore de interogare, reclamantul a semnat o declarație detaliată de unsprezece pagini în care recunoștea implicarea lui în faptele acuzate. Pe declarație, în partea rezervată dreptului la asistență de avocat, era bifată caseta „nu solicită".

La 12 și 13 aprilie 2000, polițiștii au efectuat mai multe deplasări în compania reclamantului pentru a face constatări de stare și percheziții. Au fost întocmite procese-verbale.

La 13 aprilie 2000, reclamantul a fost audiat de procuror, în fața căruia a negat declarațiile făcute polițieiîn. În aceeași zi, a compărut în fața judecătorului assessor al curții de securitate și a depus deci: „(...) Contesto toate acuzațiile (...) Nu am rezisté polițiștilor. Eram în magazine cu compania mea E.Ç. (...) când am auzit pe cineva strigând: „Halte, Savaș!" Tipul avea un pistol în mână, mi-a spus că era polițist, dar cum am dușmani, m-am speriat și l-am apucat de brațul. Apoi o femeie a intrat cu un pistol în mână. Tipul a strigat „Trage!" Atunci am dat o lovitură de picior în pistolul lui (...) am început să fug, au tras pe mine de la spate; m-am trezit într-o fundătură, am căzut și m-am rănit la genunchi (...) Apoi m-au apucat. Brațul mi s-a fracturat nu din cauza căderii. Când m-au dus la postul de poliție, polițiștii mi-au legat ochii și pentru a mă pedepsi, cred, pentru că le-am rezisté, m-au lovit pe brațul cu un obiect dur. Depun plângere împotriva polițiștilor care mi-au rupt brațul (...) nu accept declarația mea în fața polițieiîn. Nu am făcut niciodată o asemenea declarație, ei au scris-o ei înșiși, am fost forțat să o semnez (...)"

Judecătorul a ordonat plasarea în arest preventiv al reclamantului, care a fost transferat la penitenciarul Buca.

Reclamantul și co-acuzații lui, deși au recunoscut faptele în cursul instrucției, au respins pe tot parcursul procedurii în fața curții de securitate acuzațiile aduse împotriva lor.

La 25 aprilie 2001, curtea de securitate a declarat reclamantul vinovat de diverse infracțiuni cum ar fi lovituri și răniri, port ilegal de arme, furt, amenințări, tentativă de omor, toate comise în cadrul unei bande armate constituită în scop criminal. Pe baza proceselor-verbale întocmite în cursul instrucției, a modului în care reclamantul fusese arestat, cinci proiectile de 9 mm și efectele de comerț confiscate, a condamnat reclamantul la doi ani, doi luni și douăzeci și unu de zile de închisoare.

La 20 februarie 2002, Curtea de Casație a confirmat această sentință, care a devenit deci definitivă. B. Plângerea reclamantului împotriva polițiștilor care au efectuat interogarea sa

Printr-o scrisoare din 14 aprilie 2000, reclamantul a depus plângere pentru tortură împotriva interogatorilor săi la parchetul din İzmir. El a susținut că a fost dus într-o sală de interogare și menotat; i s-ar fi legat ochii, apoi ar fi fost insultat și i s-ar fi administrat electrosocuri pe organul genital; i s-ar fi dat și lovituri cu o bară de fier și un pistol, până la fracturarea brațului și mâinii stângi. A cerut transferul la institutul medico-legal pentru stabilirea unui raport în acest sens.

La 24 aprilie 2000, reclamantul a fost audiat de procuror în funcție la penitenciarul Buca, în fața căruia și-a reiterat susținerile și a declarat că este în măsură să identifice trei sau patru dintre polițiștii responsabili de arest preventiv.

La 26 aprilie 2000, reclamantul a fost dus la institutul medico-legal pentru examinare. Raportul întocmit în acest sens a menționat următoarele: „Se observă zgârieturi pe ambii genunchi precum și o gipsie pe mâna și antebrațul stâng. Examinarea filmului radiologic și raportului relevă o fracturescipital-articulară de tip Colles în interiorul gipsiei. Constatările de mai sus nu pun zilele interesat în pericol; necesită o incapacitate de muncă de cincisprezece zile."

La 17 mai 2000, parchetul din İzmir a emis o decizie de neîncepere a urmăririi în ancheta preliminară declanșată împotriva polițiștilor, nominalizați, care efectuaseră interogarea reclamantului în cursul arestului preventiv. S-a bazat în special pe declarația E.Ç., pe procesele-verbale de constatare a stării, percheziție și arestare, precum și pe rapoartele medicale și mărturisirile recoltate în ziua incidentului. Potrivit procurorului, aceste elemente și faptele așa cum s-au stabilit în procesul-verbal din 9 aprilie 2000 (§7 de mai sus) indicau că reclamantul s-a fracturat brațul cădând în scări în cursul fugii sale.

Reproșând procurorului că a condus o anchetă sumară, avocatul reclamantului a format opoziție împotriva neînceperii la 8 august 2000.

La 16 octombrie 2000, curtea de asise din Karșıyaka a respins definitiv opoziția reclamantului.

Curtea remarcă de pe loc că nu este contestat că rănile reclamantului prezintă o gravitate suficientă pentru a intra în domeniul de aplicare al art. 3 din Convenție (vezi, recent, Milan împotriva Franței, nr. 7549/03, § 43, 24 ianuarie 2008; vezi și Ribitsch împotriva Austriei, 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, § 38, și Tekin împotriva Turciei, 9 iunie 1998, §§ 52-53, Culegere de hotărâri și decizii 1998-IV).

Ea remarcă de asemenea existența unei controverse de fapt între părți, care se referă în principal la momentul în care s-a produs fractura la încheietura stânga a reclamantului și, de aceea, la cauza acestei fracturi.

Interesat, pentru el, afirmă că încheietura sa a fost ruptă sub lovituri asignate în cursul arestului preventiv.

Cât la Guvern, el apără teza că fractura se datorează unei căderi a reclamantului în cursul arestării sale. El atrage atenția Curții asupra faptului că interesat a fost supus examenelor medicale înainte de a fi plasat în arest preventiv și la sfârșitul acestuia. El subliniază că singurele urme decelate pe corpul reclamantului erau cele ale rănilor cauzate în cursul arestării sale. El amintește că polițiștii care efectuaseră arestarea au făcut de asemenea să se stabilească certificate medicale, care menționaseră daune corporale cauzate de reclamant în cursul arestării sale.

Guvernul subliniază de asemenea că, la examinarea documentelor conținute în dosarul instrucției, procurorul a ajuns la concluzia că fractura în cauză fusese cauzată de căderea reclamantului în scări și că niciun element de dovadă, de o natură care ar necesita mai multe investigații, nu venia să coraboreze susținerile interesat cu privire la maltratări suferite în cursul arestului preventiv.

Curtea observă că certificatul medical întocmit în urma examinării reclamantului la 9 aprilie 2000 la ora 12:50, adică înainte de a fi plasat în arest preventiv, menționează fractura în cauză (§11 de mai sus). Ea deduce că fractura s-a produs clar în momentul arestării.

Ea remarcă de asemenea că examenele medicale ulterioare acestei date nu au relevat elemente noi care ar merge în direcția susținerilor reclamantului.

Curtea consideră că la criteriul dovezii „dincolo de orice îndoiealăîn rezonabilă", pe care o folosește în jurisprudența sa și care trebuie să rezulte dintr-un set de indicii, sau prezumții neinfirmate, suficient de grave, precise și concordante (Labita împotriva Italiei [Marea Cameră], nr. 26772/95, §§ 121 și 152, CEDH 2000-IV), susținerile cu privire la maltratări infligite reclamantului în cursul arestului preventiv nu sunt stabilite în cazul de față.

Rămâne de investigat dacă polițiștii au folosit forța împotriva reclamantului în cursul arestării sale și, în caz afirmativ, dacă această forță a fost necesară din cauza comportamentului acestuia și dacă a fost proporționată (vezi, de exemplu, Popov împotriva Bulgariei, nr. 75022/01, § 54, 22 ianuarie 2009; Rehbock împotriva Sloveniei, nr. 29462/95, §§ 72 la 76, CEDH 2000-XII; Ribitsch, citat mai sus, § 34; Altay împotriva Turciei, nr. 22279/93, § 54, 22 mai 2001; Ivan Vassilev împotriva Bulgariei, nr. 48130/99, § 79, 12 aprilie 2007).

Curtea remarcă că examinarea documentelor dosarului nu permite stabilirea dacă fractura încheieturii se datora căderii reclamantului sau unui folosit al forței în cursul punerii catușelor. Cu toate acestea, toate documentele întocmite în cursul instrucției indică că arestarea reclamantului a fost realizată la urma unei curse de urmărire însoțită de o confruntare musculară și armată între interesat și doi agenți de poliție. Reclamantul însuși atât neagă că a rezisté polițiștilor, confirmă realitatea cursei de urmărire și recunoaște că a dat o lovitură de picior în arma polițistului apoi că a căzut (§17 de mai sus). Este de asemenea stabilit că polițiștii au suferit de asemenea daune fizice cauzate de reclamant (§12 de mai sus).

În concluzie, Curtea consideră, la fel ca instanțele interne, că forța folosită pentru a interpela și a stăpâni reclamantul a fost necesară și proporționată, ținând seama de circumstanțe. Niciun element din dosar nu permite să susțină susținerile de tortură ale interesat, nici măcar de maltratări în sensul art. 3 din Convenție. Rezultă că acest grief este evident neîntemeiată și trebuie respins în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 2. Aspect procedural

Cu privire la datornicul autorităților de a duce o anchetă oficială efectivă atunci când o persoană susține, în mod „apărabil", că a fost victimă a actelor contrare art. 3 (vezi, de exemplu, M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39272/98, §§ 151 și 153, CEDH 2003-XII), Curtea se referă la constatările sale cu privire la momentul în care s-a produs fractura la încheietura stânga a reclamantului și cu privire la absența altor leziuni susceptibile de a corabora susținerile reclamantului (paragrafele 35 și 36 de mai sus).

Ea consideră că, în fața stării faptelor și conținutului susținerilor reclamantului, autoritățile nu au fost obligate să ducă o anchetă mai aprofundată. Din aceasta, Curtea concluzionează că grievul tras din art. 3 din Convenție, sub aspect procedural, trebuie de asemenea respins în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. II. CU PRIVIRE LA VIOLARE SUSȚINUTĂ A ARTICOLULUI 6 § 3 c) DIN CONVENȚIE

Reclamantul vede o violare a drepturilor apărării sale în negația dreptului său la acces la avocat în cursul arestului preventiv. Invocă art. 6 § 3 c) din Convenție, în termenii căreia: „3. Orice inculpat are droit în special la: (...) c) a se apăra pe sine sau a fi asistat de un apărător pe care l-a ales și, dacă nu are mijloace de a-și plăti un apărător, să fie asistat în mod gratuit de un avocat desemnat din oficiu, când interesele justiției o cer." A. Cu privire la admisibilitate

Guvernul combate teza reclamantului. În primul rând, el susține că grievul este evident neîntemeiată, în măsura în care reclamantul a fost informat de dreptul să fie asistat de avocat, dar a renunțat la aceasta în mod liber. El se referă în acest sens la procesul-verbal semnat de reclamant, în care era bifată caseta „nu solicită" asistență de avocat (§15 de mai sus).

În al doilea rând, el consideră că reclamantul nu a ridicat grievul privind lipsa asistență de avocat în fața instanțelor interne. El susține în mod subsidiar că reclamantul, care a introdus cererea la 14 martie 2001, în timp ce arest preventiv a luat sfârșit la 13 aprilie 2000, nu a respectat regula termenului de șase luni.

Curtea remarcă mai întâi că avocatul reclamantului a efectuat o cerere pentru a se întâlni cu clientul seu, și că această cerere a fost clar respinsă de autoritățile (§13 de mai sus). După părerea ei, acest fapt stabilit slăbește considerabil valoarea casetei bifate „nu solicită" asistență de avocat ca manifestare a voinței reclamantului de a renunța la un drept garantat de art. 6 din Convenție. Ea observă de asemenea că restricția impusă dreptului de acces la avocat era de o natură sistematică: se baza pe art. 31 din legea nr. 3842 și era aplicată oricărei persoane plasate în arest preventiv din motiv că era suspectă de o infracțiune care cădea sub jurisdicția curților de securitate ale Statului. Curtea respinge deci excepția preliminară a Guvernului în ceea ce privește lipsa evidentă de fundament și neepuizarea recursurilor interne.

Cu privire la termenul de șase luni, Curtea amintește jurisprudența sa constantă (John Murray împotriva Regatului Unit, 8 februarie 1996, § 63, Culegere 1996-I) în virtutea căreia examinarea caracterului echitabil al unei proceduri trebuie să se facă în lumina ansamblului acesteia. În speța de față, reclamantul a introdus cererea la 14 martie 2001, adică înainte de data hotărârii Curții de Casație din 20 februarie 2002 (§21 de mai sus), care este decizia internă definitivă în sensul art. 35 § 1 din Convenție. Curtea respinge deci de asemenea excepția trasă de regula celor șase luni.

După ce a constatat de asemenea că acest grief nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Cu privire la fond

Reclamantul denunță o nerespectare a dreptului la proces echitabil din cauza privării de asistență de avocat în cursul instrucției preliminare. În acest sens, el susține în special că condamnarea sa s-a bazat exclusiv pe confesiuni extorte de poliție în cursul arestului preventiv în absența avocatului său.

Guvernul susține dimpotrivă că reclamantul a avut posibilitatea să fie asistat de avocat în cursul procedurii în fața curții de securitate.

Curtea amintește mai întâi principiile generale aplicabile întrebărilor privitoare la caracterul echitabil al unei proceduri și asistență de apărător la stadiul anchetei (Salduz, citat mai sus, §§ 50-55).

Constatând că nimic nu permite a distinge circumstanțele prezentei cauze de cele examinate în hotărârea Salduz (§§ 45-63), ea concluzionează, pentru aceleași motive, la violare a art. 6 § 3 c) din Convenție combinat cu art. 6 § 1 (vezi și Gülbahar și Tut împotriva Turciei, nr. 24468/03, § 10, 24 februarie 2009).

Reclamantul cere 25.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu pe care ar fi suferit, fără a preciza caracterul material sau moral al acestuia. El evocă trauma suferită din cauza maltratărilor care i-ar fi fost infligite.

Guvernul contestă aceste cereri, pe care le consideră excessive și nesubstanțiate.

Curtea reafirmă că forma cea mai potrivită de remediere pentru o violare a art. 6 § 1 constă în a se asigura că reclamantul se găsește cât se poate de mult în situația în care ar fi fost dacă această dispoziție nu ar fi fost nerespectată (vezi Salduz, citat mai sus, § 2, Teteriny împotriva Rusiei, nr. 11931/03, § 56, 30 iunie 2005, Jeličić împotriva Bosniei Herțegovina, nr. 41183/02, § 53, CEDH 2006..., și Mehmet și Suna Yiğit împotriva Turciei, nr. 52658/99, § 47, 17 iulie 2007). Curtea consideră că acest principiu se aplică în speța de față. Ea consideră în consecință că forma cea mai potrivită de remediere ar fi, în caz că reclamantul o cere, un nou proces, în conformitate cu cerințele art. 6 § 1 din Convenție (vezi, mutatis mutandis, Gençel împotriva Turciei, nr. 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003).

Pentru restul, Curtea consideră că trebuie acordată reclamantului, în echitate, 1.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Dobândă de penalizare

Curtea consideră potrivit să alinieze rata dobânzii de penalizare la rata dobânzii de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la grievul tras din art. 6 § 3 c) din Convenție combinat cu art. 6 § 1 și inadmisibilă pentru restul; 2. Declară că a existat o violare a art. 6 § 3 c) din Convenție combinat cu art. 6 § 1; 3. Declară, a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va fi devenit definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 1.000 EUR (mie euro), convertit în lire turce la cursul aplicabil la data plății, pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de reclamant; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 14 aprilie 2009, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffieră Președintă [1] Este vorba de o rupere radială cauzată de obicei de o cădere pe mână.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 69006/01) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Savaș Ditaban (« le requérant »), a saisi la Cour le 14 mars 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e M.A. Altın, avocat à İzmir. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le 20 octobre 2005, le président de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Le 9 avril 2000, le requérant, recherché dans le cadre d’une enquête menée par la section du crime organisé et du trafic d’armes de la direction de la sûreté d’İzmir, fut arrêté en possession d’une carte d’identité falsifiée. De nombreuses autres personnes furent également arrêtées dans le cadre de cette même enquête.

Les conditions dans lesquelles cette arrestation eut lieu demeurent controversées.

Selon la version du Gouvernement, corroborée par le procès-verbal d’arrestation daté du 9 avril 2000 et signé par le requérant Savaș Ditaban (ci-dessous « S.D. »), sa compagne E.Ç. et des policiers, les événements se déroulèrent ainsi : deux policiers en civil, M me F.K. et M. A.K., tentèrent d’arrêter et de menotter le requérant et E.Ç. à l’intérieur d’un supermarché. Le requérant attrapa F.K. par les cheveux et cogna sa tête contre les murs, puis s’empara de l’arme de la policière et la pointa contre sa tête en menaçant de la tuer. Lorsque A.K. tenta de l’arrêter, le requérant tira deux ou trois fois et prit la fuite. Les deux policiers l’ayant poursuivi, il menaça de tuer sa compagne E.Ç. s’ils s’approchaient davantage. Les policiers tirèrent en l’air en lui demandant de se rendre, mais le requérant répondit en braquant l’arme sur eux. Il tira sur eux par deux fois et s’enfuit en courant. Il chuta dans les escaliers, se fractura le bras et fut arrêté.

La déclaration faite séparément à la police par E.Ç. confirme cette version des faits.

Quatre témoins oculaires de la course-poursuite, entendus par la police le 9 avril 2000, confirmèrent également cette version pour ce qui est du début des événements. Parmi elles, C.S., boucher au supermarché, précisa : « Vers 11 h 45 ce matin, le couple dont vous m’avez donné les noms, S.D. et E.Ç., est arrivé devant mon rayon de boucherie. Deux policiers, une femme et un homme, qui se sont présentés en montrant leurs pièces d’identité, ont voulu les arrêter. Alors qu’ils tentaient de passer les menottes à l’individu à la carrure très imposante, celui-ci a attrapé la policière par les cheveux et s’est mis à cogner sa tête contre les murs du magasin. La policière a fait tomber son arme, il l’a ramassée et l’a pointée contre la tête de la policière. Le policier dénommé A.K. s’est mis à se bagarrer avec S.D. par terre, la policière l’a bloqué par les pieds afin de l’empêcher de s’enfuir. S.D. a tiré d’abord vers le policier et ensuite vers la policière, deux ou trois fois. Il s’est ainsi échappé du magasin, j’ai vu que le policier A.K. a fait tomber son arme et que le chargeur s’est décroché. La policière a demandé d’appeler le 155 [la police] en renfort, de fermer la porte du magasin pour empêcher la fuite de S.D., mais nous étions sous le choc, nous n’avons pas pu les aider. Pour finir, S.D. a mordu le bras gauche du policier et s’est échappé vers le bas de la rue. »

Un deuxième témoin, U.Ç., un commerçant présent sur les lieux au moment de l’arrestation du requérant, fut interrogé par la police. Les parties pertinentes de sa déposition se lisent comme suit : « (...) j’ai entendu des coups de feu. Au moment où je suis sorti devant la porte (...) un homme vêtu d’un jogging et portant un pistolet à la main ainsi qu’une femme sont passés devant moi en courant (...) Au même moment, j’ai aperçu quatre autres personnes courant dans le même sens et criant : « Halte ! Police ! » Pendant que l’homme avec le pistolet et les policiers se battaient, j’ai entendu à nouveau deux coups de feu et ensuite j’ai vu des policiers arracher le pistolet de la main de cet homme, le coucher par terre et le menotter (...) »

Avant d’être placé en garde à vue, le 9 avril 2000 à 12 h 50, le requérant fut conduit à l’hôpital civil d’İzmir pour examen. Le rapport établi indique ce qui suit : « Le poignet droit est enflé et douloureux. Crépitation (+). Déformation (+). Absence de déficit neuro-vasculaire. Le poignet gauche : fracture du radius (illisible). Il convient que les traces de coups soient examinées par un médecin légiste. »

Les policiers A.K. et F.K. furent examinés par le même médecin. Sur les rapports médicaux établis à 12 h 40, partiellement illisibles, on peut distinguer les termes suivants : abrasion sur le poignet gauche, sur les 3 e et 4 e doigts de cette main, lésion sur le sourcil droit (pour la policière F.K.) ; ecchymose sur le bras gauche, causée par une morsure humaine (pour le policier A.K.).

Selon un procès-verbal du 10 avril 2000, la demande de l’avocat du requérant visant à un entretien avec son client fut rejetée. Aucun motif de ce rejet ne figure au procès-verbal.

Sur ordre du procureur, le même jour, à 15 h 45, l’intéressé fut examiné par un médecin d’un dispensaire, qui releva une fracture extra-articulaire de type Colles [1] au poignet gauche, ainsi qu’une crépitation douloureuse et une déformation au poignet droit.

Le 12 avril 2000, après huit heures d’interrogatoire, le requérant signa une déposition détaillée de onze pages dans laquelle il reconnaissait son implication dans les faits reprochés. Sur la déposition, dans la partie réservée au droit à l’assistance d’un avocat, la case « ne réclame pas » était cochée.

Les 12 et 13 avril 2000, les policiers procédèrent à plusieurs déplacements en compagnie du requérant pour faire des états de lieux et des perquisitions. Des procès-verbaux furent établis.

Le 13 avril 2000, le requérant fut entendu par le procureur, devant lequel il démentit ses déclarations faites à la police. Le même jour, il comparut devant le juge assesseur de la cour de sûreté et déposa comme suit : « (...) Je conteste toutes les accusations (...) Je n’ai pas résisté aux policiers. J’étais dans l’épicerie avec ma compagne E.Ç. (...) quand j’ai entendu quelqu’un crier : « Halte, Savaș ! » Le type avait un pistolet à la main, il m’a dit qu’il était policier, mais comme j’ai des ennemis, j’ai eu peur et je l’ai attrapé par le bras. Puis une femme est entrée avec un pistolet à la main. Le type a crié « Tire ! ». Alors, j’ai donné un coup de pied à son pistolet (...) j’ai commencé à m’enfuir, on a tiré sur moi par derrière ; je me suis retrouvé dans une impasse, je suis tombé et je me suis blessé au genou (...) Puis ils m’ont attrapé. Mon bras ne s’est pas cassé à cause de la chute. Quand on m’a emmené au commissariat, les policiers m’ont bandé les yeux et pour me punir, je pense, puisque je leur avais résisté, ils m’ont frappé au bras avec un objet dur. Je porte plainte contre les policiers qui m’ont cassé le bras (...) je n’accepte pas ma déposition devant la police. Je n’ai jamais fait une telle déposition, ils l’ont écrite eux-mêmes, j’ai été contraint de la signer (...) »

Le juge ordonna la mise en détention provisoire du requérant, qui fut transféré à la maison d’arrêt de Buca.

Le requérant et ses coaccusés, bien qu’ayant reconnu les faits lors de l’instruction, rejetèrent tout au long de la procédure devant la cour de sûreté les accusations portées contre eux.

Le 25 avril 2001, la cour de sûreté déclara le requérant coupable de diverses infractions telles que coups et blessures, port illégal d’armes, vol, menaces, tentative d’homicide, toutes commises au sein d’une bande armée constituée dans un but criminel. Se fondant sur les procès-verbaux établis lors de l’instruction, la manière dont le requérant avait été arrêté, cinq projectiles de 9 mm et des effets de commerce saisis, elle condamna le requérant à deux ans, deux mois et vingt et un jours d’emprisonnement.

Le 20 février 2002, la Cour de cassation confirma ce jugement, qui devint ainsi définitif. B. La plainte du requérant contre les policiers qui avaient procédé à son interrogatoire

Par une lettre du 14 avril 2000, le requérant porta plainte pour torture contre ses interrogateurs auprès du parquet d’İzmir. Il allégua avoir été emmené dans une salle d’interrogatoire et menotté ; on lui aurait bandé les yeux, puis on l’aurait insulté et on lui aurait administré des électrochocs sur le sexe ; on lui aurait aussi donné des coups avec une barre en fer et un pistolet, jusqu’à fracturer son bras et sa main gauches. Il demanda son transfert à l’institut médico-légal pour l’établissement d’un rapport à cet égard.

Le 24 avril 2000, le requérant fut entendu par le procureur en fonction à la maison d’arrêt de Buca, devant lequel il réitéra ses allégations et déclara être à même d’identifier trois ou quatre des policiers responsables de sa garde à vue.

Le 26 avril 2000, le requérant fut conduit à l’institut médico-légal pour examen. Le rapport établi à cet effet fit état de ce qui suit : « On observe des égratignures sur les deux genoux ainsi qu’un plâtre sur la main et l’avant-bras gauches. L’examen du film radiologique et du rapport révèlent une fracture de type Colles à l’intérieur du plâtre. Les constatations ci-dessus ne mettent pas les jours de l’intéressé en danger ; elles nécessitent un arrêt de quinze jours. »

Le 17 mai 2000, le parquet d’İzmir rendit une décision de non-lieu dans l’instruction préliminaire déclenchée contre les policiers, nommément désignés, ayant procédé à l’interrogatoire du requérant lors de sa garde à vue. Il se fonda notamment sur la déposition d’E.Ç., sur les procès-verbaux d’états des lieux, de fouille et d’arrestation, ainsi que sur les rapports médicaux et les témoignages recueillis le jour de l’incident. D’après le parquet, ces éléments et les faits tels qu’établis dans le procès-verbal du 9 avril 2000 (paragraphe 7 ci-dessus) indiquaient que le requérant s’était cassé le bras en tombant dans les escaliers au cours de sa fuite.

Reprochant au procureur d’avoir mené une enquête sommaire, l’avocat du requérant forma opposition contre le non-lieu le 8 août 2000.

Le 16 octobre 2000, la cour d’assises de Karșıyaka écarta définitivement l’opposition du requérant. II.

La Cour note d’emblée qu’il n’est pas contesté que les blessures du requérant revêtent une gravité suffisante pour entrer dans le champ d’application de l’article 3 de la Convention (voir, récemment, Milan c. France , n o 7549/03, § 43, 24 janvier 2008 ; voir aussi Ribitsch c. Autriche , 4 décembre 1995, série A n o 336, § 38, et Tekin c. Turquie, 9 juin 1998, §§ 52-53, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ IV).

Elle relève ensuite l’existence d’une controverse factuelle entre les parties, qui porte principalement sur le moment où est survenue la fracture au poignet gauche du requérant et, partant, sur la cause de cette fracture.

L’intéressé, quant à lui, affirme que son poignet a été brisé sous les coups assénés lors de sa garde à vue.

Quant au Gouvernement, il défend la thèse selon laquelle la fracture est due à une chute du requérant lors de son arrestation. Il attire l’attention de la Cour sur le fait que l’intéressé a fait l’objet d’examens médicaux avant d’être placé en garde à vue et à l’issue de celle-ci. Il souligne que les seules traces décelées sur le corps du requérant étaient celles de blessures causées lors de son arrestation. Il rappelle que les policiers ayant procédé à l’arrestation ont fait établir eux aussi des certificats médicaux, lesquels ont fait état de dommages corporels causés par le requérant lors de son arrestation.

Le Gouvernement souligne en outre que, à l’examen des documents contenus dans le dossier d’instruction, le procureur a conclu que la fracture en question avait été causée par la chute du requérant dans les escaliers et qu’aucun élément de preuve, de nature à nécessiter plus d’investigations, ne venait corroborer les allégations de l’intéressé relatives à des mauvais traitements subis lors de la garde à vue.

La Cour observe que le certificat médical établi à la suite de l’examen du requérant le 9 avril 2000 à 12 h 50, soit avant son placement en garde à vue, mentionne la fracture en cause (paragraphe 11 ci-dessus). Elle en déduit que la fracture s’est clairement produite au moment de l’arrestation.

Elle note par ailleurs que les examens médicaux postérieurs à cette date n’ont pas révélé d’éléments nouveaux qui iraient dans le sens des allégations du requérant.

La Cour considère qu’à l’aune du critère de la preuve « au-delà de tout doute raisonnable », dont elle se sert dans sa jurisprudence et qui doit résulter d’un faisceau d’indices, ou de présomptions non réfutées, suffisamment graves, précis et concordants ( Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, §§ 121 et 152, CEDH 2000 ‑ IV), les allégations relatives à des mauvais traitements infligés au requérant pendant sa garde à vue ne sont pas établies en l’espèce.

Reste à rechercher si les policiers ont utilisé la force contre le requérant lors de son arrestation et, dans l’affirmative, si cette force était rendue nécessaire par son comportement et si elle était proportionnée (voir, par exemple, Popov c. Bulgarie , n o 75022/01, § 54, 22 janvier 2009 ; Rehbock c. Slovénie , n o 29462/95, §§ 72 à 76, CEDH 2000 ‑ XII ; Ribitsch , précité, § 34 ; Altay c. Turquie , n o 22279/93, § 54, 22 mai 2001 ; Ivan Vassilev c. Bulgarie , n o 48130/99, § 79, 12 avril 2007).

La Cour note que l’examen des documents du dossier ne permet pas d’établir si la fracture du poignet était due à la chute du requérant ou à un usage de la force lors de la pose des menottes. Cela étant, tous les documents établis au cours de l’instruction indiquent que l’arrestation du requérant a été réalisée à l’issue d’une course-poursuite accompagnée d’un affrontement musclé et armé entre l’intéressé et deux agents de police. Le requérant lui-même à la fois nie avoir résisté aux policiers, confirme la réalité de la course-poursuite et reconnaît avoir donné un coup de pied dans l’arme du policier puis être tombé (paragraphe 17 ci-dessus). Il est par ailleurs établi que les policiers ont eux aussi subi des dommages physiques causés par le requérant (paragraphe 12 ci-dessus).

En conclusion, la Cour estime, à l’instar des juridictions internes, que la force employée pour interpeller et maîtriser le requérant était nécessaire et proportionnée, compte tenu des circonstances. Aucun élément du dossier ne permet d’étayer les allégations de torture de l’intéressé, ni même de mauvais traitements au sens de l’article 3 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Volet procédural

En ce qui concerne le devoir des autorités de mener une enquête officielle effective lorsqu’une personne allègue, de manière « défendable », avoir été victime d’actes contraires à l’article 3 (voir, par exemple, M.C. c. Bulgarie , n o 39272/98, §§ 151 et 153, CEDH 2003-XII), la Cour se réfère à ses constats quant au moment où la fracture du poignet du requérant a eu lieu et quant à l’absence d’autres lésions susceptibles de corroborer des allégations du requérant (paragraphes 35 et 36 ci-dessus).

Elle considère que, devant l’état des faits et la teneur des allégations du requérant, les autorités n’étaient pas tenues de mener une enquête plus approfondie. Dès lors, la Cour conclut que le grief tiré de l’article 3 de la Convention, sous son volet procédural, doit également être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. II.

Le requérant voit une violation de ses droits de la défense dans le déni de son droit à l’accès à un avocat pendant sa garde à vue. Il invoque l’article 6 § 3 c) de la Convention, aux termes duquel : « 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) c) se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement combat la thèse du requérant. En premier lieu, il soutient que le grief est manifestement mal fondé, dans la mesure où le requérant a été informé de son droit à être assisté par un avocat, mais qu’il y a renoncé de son plein gré. Il renvoie à cet égard au procès-verbal signé par le requérant, dans lequel la case « ne réclame pas » l’assistance d’un avocat était cochée (paragraphe 15 ci-dessus).

En deuxième lieu, il estime que le requérant n’a pas soulevé son grief sur le défaut d’assistance d’un avocat devant les juridictions internes. Il soutient de manière subsidiaire que le requérant, qui a introduit sa requête le 14 mars 2001 alors que sa garde à vue a pris fin le 13 avril 2000, n’a pas respecté la règle du délai de six mois.

La Cour note d’abord que l’avocat du requérant a effectué une demande pour s’entretenir avec son client, et que cette demande a été clairement rejetée par les autorités (paragraphe 13 ci-dessus). A ses yeux, ce fait établi affaiblit considérablement la valeur de la case cochée « ne réclame pas » l’assistance d’un avocat en tant que manifestation de la volonté du requérant de renoncer à un droit garanti par l’article 6 de la Convention. Elle observe par ailleurs que la restriction imposée au droit d’accès à un avocat était de nature systémique : elle se fondait sur l’article 31 de la loi n o 3842 et était appliquée à toute personne placée en garde à vue en raison du fait qu’elle était soupçonnée d’une infraction relevant de la juridiction des cours de sûreté de l’Etat. La Cour rejette donc l’exception préliminaire du Gouvernement en ce qui concerne le défaut manifeste de fondement et le non-épuisement des voies de recours internes.

En ce qui concerne le délai de six mois, la Cour rappelle sa jurisprudence constante ( John Murray c. Royaume-Uni , 8 février 1996, § 63, Recueil 1996 ‑ I) en vertu de laquelle l’examen de l’équité d’une procédure doit se faire à la lumière de l’ensemble de celle-ci. Dans la présente espèce, le requérant a introduit sa requête le 14 mars 2001, soit avant la date du jugement de la Cour de cassation du 20 février 2002 (paragraphe 21 ci-dessus), qui est la décision interne définitive au sens de l’article 35 § 1 de la Convention. La Cour rejette donc également l’exception tirée de la règle des six mois.

Ayant constaté en outre que ce grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. B. Sur le fond

Le requérant dénonce une méconnaissance de son droit à un procès équitable du fait d’avoir été privé de l’assistance d’un avocat lors de l’instruction préliminaire. A cet égard, il soutient notamment que sa condamnation s’est fondée sur ses seuls aveux, extorqués par la police lors de la garde à vue en l’absence de son avocat.

Le Gouvernement soutient au contraire que le requérant a eu la possibilité d’être assisté par un avocat lors de la procédure devant la cour de sûreté.

La Cour rappelle d’abord les principes généraux applicables aux questions relatives à l’équité d’une procédure et à l’assistance par un défenseur au stade de l’enquête ( Salduz , précité, §§ 50-55).

Constatant que rien ne permet de distinguer les circonstances de la présente cause de celles examinées dans l’arrêt Salduz (§§ 45-63), elle conclut, pour les mêmes motifs, à la violation de l’article 6 § 3 c) de la Convention combiné avec l’article 6 § 1 (voir également Gülbahar et Tut c. Turquie , n o 24468/03, § 10, 24 février 2009). III.

Le requérant réclame 25 000 euros (EUR) au titre du préjudice qu’il aurait subi, sans préciser le caractère matériel ou moral de celui-ci. Il évoque le trauma subi du fait des mauvais traitements qui lui auraient été infligés.

Le Gouvernement conteste ces demandes, qu’il juge excessives et non étayées.

La Cour réaffirme que la forme la plus appropriée de redressement pour une violation de l’article 6 § 1 consiste à faire en sorte que le requérant se retrouve autant que possible dans la situation qui aurait été la sienne si cette disposition n’avait pas été méconnue (voir Salduz , précité, § 2, Teteriny c. Russie , no 11931/03, § 56, 30 juin 2005, Jeličić c. Bosnie Herzégovine , no 41183/02, § 53, CEDH 2006 ..., et Mehmet et Suna Yiğit c. Turquie , no 52658/99, § 47, 17 juillet 2007). La Cour juge que ce principe trouve à s’appliquer en l’espèce. Elle estime en conséquence que la forme la plus appropriée de redressement serait, pourvu que le requérant le demande, un nouveau procès, conforme aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, mutatis mutandis, Gençel c. Turquie , no 53431/99, § 27, 23 octobre 2003).

Pour le reste, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant, en équité, 1 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 3 c) de la Convention combiné avec l’article 6 § 1 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 3 c) de la Convention combiné avec l’article 6 § 1 ; 3. Dit , a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 1 000 EUR (mille euros), à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 avril 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente [1] . Il s’agit d’une rupture radiale causée le plus souvent par une chute sur la main.