A DOUA SECȚIUNE CAUZA CAMERA TURCIA (Cercetarea nr. 16963/07) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 aprilie 2009 DEFINIF 21/07/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cazul în care se soluționează cazul în care se soluționează problema ștearsă . Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Irene Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Nona Tsotsoria, Iș La 11 aprilie 2007, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 22 ianuarie 2008, președinta celei de-a doua secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Septembrie 1997, în timp ce guvernul a declarat că a fost data de 26 septembrie 1997, lamai a fost arestat și reținut în cadrul unei operațiuni împotriva unei organizații ilegale armate, Hizbullah . La 4 octombrie 1997, a fost pus în detenție provizorie. octombrie 1997, a fost inițiată o acțiune publică împotriva sa pentru tentativa de răsturnare prin forța ordinii constituționale turce. De la începutul detenției sale provizorii, autoritățile judiciare au dispus cu regularitate menținerea în detenție provizorie a reclamantului. La 4 octombrie 1997, acesta din urmă a formulat o opoziție împotriva ordinului de reținere în detenție, dar cererea sa a fost respinsă cinci zile mai târziu. La 25 ianuarie 2000, Curtea de Securitate a statului Diyarbakýr l-a condamnat la detenție pe viață. La 27 septembrie 2000, Curtea de Casație a infirmat hotărârea pronunțată. La 29 iunie 2007, Curtea din Diyarbakr, sesizată cu trimitere, l-a condamnat din nou pe reclamant la condamnarea pe viață a infracțiunilor. Potrivit înscrisurilor din dosar, cauza ar rămâne în continuare pendinte în fața Curții de Casație la data adoptării prezentei hotărâri. Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii, pe care o consideră excesivă. Guvernul excită de la neobosirea căilor de atac interne și susține că aceasta nu a fost introdusă în fața Curții în termen de șase luni de la sfârșitul primei perioade de detenție provizorie care s-a încheiat la 25 ianuarie 2000. În această privință, Curtea amintește că a respins excepții similare în cauzele Baltaco c. Turcia 495/02, §§ 43-51, 18 iulie 2006) și Solmaz c. Turcia (n 27561/02, § 33, CEDH 2007 ... (extracturi)). Ea nu percepe nici un motiv de derogare de la concluziile sale anterioare și, prin urmare, respinge excepțiile guvernului. În plus, aceasta constată că cererea nu se referă la niciun alt motiv de refuz și, prin urmare, ar trebui declarată admisibilă. În ceea ce privește fondul, Curtea constată două perioade de detenție provizorie în speță. Prima, care ar fi început la 22 septembrie 1997 prin arestarea reclamantului și s-a încheiat la 25 ianuarie 2000, cu condamnarea sa de către Curtea de Securitate a statului, a durat mai mult de doi ani și patru luni. Cea de-a doua, care a început la 27 septembrie 2000 prin inculparea hotărârii de primă instanță de către Curtea de Casație și-a încheiat mandatul la 29 iunie 2007 prin condamnarea reclamantului la condamnare pe viață, a durat mai mult de șase ani și nouă luni. În total, aceasta a petrecut mai mult de nouă ani și o lună în detenție provizorie. Or, Curtea amintește că a avut deja ocazia de a examina cazuri similare și a concluzionat în repetate rânduri încălcarea articolului 5 alineatul (3) din Convenție (a se vedea, printre multe altele, Dereci c. Turcia, nr. 77845/01, §§ 34′, 24 mai 2005 și Taciro Electroluxlu c. Turcia, n 25334/02, § 18-24, 2 În februarie 2006).În ceea ce privește lipsa de dovezi și argumente care să permită să se plece de la aceste concluzii, Curtea concluzionează încălcarea articolului 5 alineatul (3) din Convenție în ceea ce privește acest aspect. 10. În ceea ce privește aplicarea articolului 41 din Convenție, reclamantul solicită în acest sens 20 000 EUR (EUR) pentru prejudiciile materiale cauzate, printre altele, de o pierdere de salariu cauzată de concedierea sa din primăria de la Sur ca urmare a arestării sale, unde a început să lucreze începând cu 17 martie 1997 ca atare temporară; de asemenea, solicită 40 000 EUR pentru prejudiciul său moral și 1 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții, fără nicio justificare în sprijinul acestora. Guvernul invită Curtea să respingă aceste cereri 11. În ceea ce privește presupusa pierdere a veniturilor profesionale, Curtea consideră că documentele prezentate nu permit să se ajungă la o cuantificare precisă a deficitului de câștig rezultat pentru reclamant din constatarea încălcării Convenției (a se vedea, în același sens, Karakoç și alții c. Turcia, n 27692/95, 28138/95 și 28498/95, § 69, 15 octombrie 2002). Prin urmare, Comisia respinge cererea reclamantului privind prejudiciul său material.În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 7 000 EUR pentru prejudiciile morale, cu dobânzi cu o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. 12. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, Curtea constată că reclamantul nu prezintă documente suficient de precise și consideră că nu i s-ar putea atribui nicio sumă în acest sens. PE ACESURI, CURȚA, ÎN L în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, statul pârât trebuie să plătească reclamantului 7 000 EUR (șapte mii EUR) pentru daune morale, care să fie convertite în moneda națională a guvernului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 21 aprilie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte
DEUXIÈME SECTION
ÇIĞDEM c. TURQUIE
(Requête n
o
16963/07)
ARRÊT
21 avril 2009
21/07/2009
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Çiğdem c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
Nona Tsotsoria,
Ișıl Karakaș,
juges,
et de Françoise Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 31 mars,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
16963/07) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M.
Sadun Çiğdem («
le requérant
»), a saisi la Cour le 11 avril 2007 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant n’est pas représenté par un avocat. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
3.
Le 22 janvier 2008, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article
29
§
3 de la Convention,
il a en outre été
décidé que
la chambre
se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
4.
Le requérant est né en 1971 et détenu à la prison de Diyarbakır. D’après lui, le 22
septembre 1997, alors que selon le Gouvernement, c’était le 26
septembre 1997, l’intéressé fut arrêté et mis en garde à vue dans le cadre d’une opération menée contre une organisation illégale armée,
Hizbullah
. Le 4
octobre 1997, il fut placé en détention provisoire. Le
31
octobre 1997, une action publique fut engagée à son encontre pour tentative de renversement par la force de l’ordre constitutionnel turc. Depuis le début de sa détention provisoire, les autorités judiciaires ordonnèrent régulièrement le maintien en détention provisoire du requérant. Le 4 octobre 1997, ce dernier forma opposition contre l’ordonnance de maintien en détention, mais sa demande fut rejetée cinq jours plus tard. Le 25
janvier 2000, la cour de sûreté de l’État de Diyarbakır le condamna à la réclusion criminelle à perpétuité. Le 27 septembre 2000, la Cour de cassation infirma l’arrêt rendu. Le 29 juin 2007, la cour d’assises de Diyarbakır, saisie sur renvoi, condamna à nouveau le requérant à la réclusion criminelle à perpétuité. Selon les pièces du dossier, l’affaire demeurerait toujours pendante devant la Cour de cassation à la date de l’adoption du présent arrêt.
5.
Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire, qu’il juge excessive.
6.
Le Gouvernement excipe d’emblée du non-épuisement des voies de recours internes et soutient que ce grief n’a pas été introduit devant la Cour dans un délai de six mois à partir de la fin de la première période de la détention provisoire qui a pris fin le 25
janvier 2000.
7.
A cet égard, la Cour rappelle qu’elle a rejeté des exceptions semblables dans les affaires
Baltacı c. Turquie
(n
o
495/02, §§ 43-51, 18
juillet 2006) et
Solmaz c. Turquie
, (n
o
‑
... (extraits)). Elle n’aperçoit aucun motif de déroger à ses précédentes conclusions et rejette donc les exceptions du Gouvernement. Par ailleurs, elle constate que la requête ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.
8.
S’agissant du fond, la Cour constate deux périodes de détention provisoire en l’espèce. La première, qui aurait débuté le 22 septembre 1997 par l’arrestation du requérant et a pris fin le 25
janvier 2000 avec sa condamnation par la cour de sûreté de l’État, a duré plus de deux ans et quatre mois. La seconde, qui a commencé le 27 septembre 2000 par l’infirmation du jugement de première instance par la Cour de cassation et s’est achevée le 29 juin 2007 par la condamnation du requérant à la réclusion criminelle à perpétuité, a duré plus de six ans et neuf mois. Au total, l’intéressé a donc passé plus de neuf ans et un mois en détention provisoire.
9.
Or, la Cour rappelle qu’elle a déjà eu l’occasion d’examiner des cas similaires et conclu à maintes reprises à la violation de l’article 5 § 3 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres,
Dereci c. Turquie
, n
o
77845/01, §§ 34-41, 24 mai 2005, et
Taciroğlu c. Turquie
, n
o
25324/02, §§ 18-24, 2
février 2006). Le Gouvernement n’ayant fourni aucun fait ni argument qui permettrait de se départir de ces conclusions, la Cour conclut à la violation de l’article 5 § 3 de la Convention quant à ce grief.
10.
Quant à l’application de l’article 41 de la Convention, le requérant réclame à ce titre 20
000 euros (EUR) pour son préjudice matériel résultant notamment d’une perte de salaire causée par son licenciement de la mairie de Sur à la suite de son arrestation, où il avait commencé à travailler à partir du 17 mars 1997 en tant qu’ouvrier temporaire. Il réclame en outre 40
000
EUR pour son préjudice moral et 1
000 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour, sans aucun justificatif à l’appui. Le Gouvernement invite la Cour à rejeter ces demandes.
11.
En ce qui concerne la perte de revenus professionnels alléguée, la Cour considère que les documents soumis ne permettent pas de parvenir à une quantification précise du manque à gagner résultant pour le requérant du constat de la violation de la Convention (voir, dans le même sens,
Karakoç et autres c. Turquie
, n
os
27692/95, 28138/95 et 28498/95, §
69, 15
octobre 2002). Par conséquent, elle rejette la demande du requérant concernant son dommage matériel. En revanche, la Cour estime qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 7
000 EUR au titre du préjudice moral, assortie d’intérêts moratoires d’un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, majoré de trois points de pourcentage.
12.
S’agissant des frais et dépens, la Cour constate que le requérant n’apporte pas de justificatifs suffisamment précis, et estime qu’aucune somme ne saurait lui être allouée à ce titre.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, l’État défendeur doit verser au requérant 7 000 EUR (sept mille euros) pour dommage moral, à convertir dans la monnaie nationale du gouvernement défendeur au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
21 avril 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Françoise Elens-Passos
Françoise Tulkens
Greffière adjointe
Présidente