Urbaniec împotriva Poloniei

Cea decizia nr. 4064/04 de către Jan URBANIEC împotriva Poloniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 5 mai 2009 în calitate de Cameră compusă din: Nicolas Bratza, Președintele, Lech Garlicki, Ljiljana Mijović, David Thór Björgvinsson, Ján Šikuta, Päivi Hirvelä, Mihai Poalelungi, judecători și Fatoș Aracı, secretar adjunct al secțiunii având în vedere cererea depusă la 15 ianuarie 2004, având în vedere decizia de a acorda prioritate cererii de mai sus în temeiul articolului 41 din Regulamentul de procedură, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Jan Urbaniec, este un național polonez care s-a născut în 1923 și trăiește în Sosnowiec.

Guvernul polonez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl J. Wołāsiewicz al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum a fost prezentat de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 12 martie 1941, reclamantul a fost deportat în Austria (atunci al treilea Reich german) unde a efectuat o muncă forțată în diferite ferme până la 20 septembrie 1944. La 21 septembrie 1944, poliția germană l-a transportat într-un lagăr de muncă situat în Schattensdorf. El a fost internat acolo și a efectuat o muncă forțată până la 8 mai 1945. Într-o dată neespecificată, reclamantul a solicitat o compensație la Fundația Poloneză-Germană de Reconciliere („Fondația”) din cauza muncii sale forțate în timpul războiului.

La 6 septembrie 2001, Comisia de Verificare a Fundației a constatat că reclamantul a fost eligibil pentru compensare, persecuția sa a căzut în cadrul celor 4 categoria care includea persoane care au fost deportate și supuse forței de muncă în agricultură. Prin urmare, i-a acordat o anumită sumă de compensare. La 24 decembrie 2001, reclamantul a apelat împotriva acestei decizii. El a contestat faptul că Comisia de Verificare nu a luat în considerare internul și munca forțată în tabăra de muncă Schattensdorf. La 3 februarie 2003, Comisia de Verificare a Appelului a modificat decizia Comisiei de Verificare și a susținut că persecuția reclamantului a scăzut sub categoria de eligibilitate mai mare, care includea persoane care au fost deportate și supuse forței de muncă în industrie.

În consecință, reclamantul a primit o cantitate mai mare de compensare. Reclamantul a depus un nou recurs împotriva deciziei Comisiei de verificare a apelului, susținând că condițiile de stagiare în tabăra de muncă au fost similare cu cele care prevalează în tabăra de concentrare. La 7 octombrie 2003, Comisia de verificare a apelului și-a susținut decizia anterioară și a informat reclamantul că nu ar putea fi acordată cererea de a-și considera stagiarul în tabăra de forță de muncă ca fiind relevantă din categoria 1 de eligibilitate. Acesta a subliniat faptul că, în conformitate cu reglementările aplicabile, persoanele care intră sub această categorie erau doar deținute din tabere de concentrare, tabere penale sau alte tabere comparabile.

În plus, această tabără a trebuit să fie plasată pe lista taberelor de concentrare, astfel cum este definită în Legea Federală de Indemnizare sau pe lista „alte tabere de persecuție” care au fost acceptate de Consiliul Fundației Germane. Cu toate acestea, acest lucru nu a fost cazul la tabăra reclamantului. COMPLAINTS Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că nu a putut apela împotriva deciziilor Fundației la instanțe. Reclamantul, invocând art. 14 din Convenție, a susținut că deciziile nefavorabile ale Fundației în cazul său au fost motivate de răzbunarea gestionării Fundației pentru articolele sale critice de presă cu privire la acestea.

Prin scrisoarea din 1 iulie 2008, reclamantul a fost informat că Guvernul nu și-a prezentat observațiile și a fost solicitat să prezinte observații împreună cu orice reclamație pentru satisfacție în răspuns până la 22 iulie 2008. Prin scrisoarea din 28 octombrie 2008, trimisă prin post înregistrat, reclamantul a fost notificat că perioada autorizată pentru prezentarea observațiilor sale s-a expirat la 22 iulie 2008 și că nu s-a solicitat prelungirea termenului. Reclamantul a atras atenția asupra articolului 37 alineatul (1) litera (a) din Convenție, care prevede că Curtea poate ataca o procedură din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la concluzia că reclamantul nu a intenționat să urmeze cererea.

Avizul de primire a fost remis Curții indicând că scrisoarea a fost colectată la 3 noiembrie 2008. Cu toate acestea, nu s-a primit niciun răspuns. O scrisoare similară a fost trimisă reclamantului prin postul înregistrat la 13 februarie 2009. Totuși, aceaceasta a fost returnată Curții deoarece nu a fost colectată. Curtea consideră că, în aceste circumstanțe, reclamantul poate fi considerat nu mai doresc să își continue cererea, în sensul articolului 37 § 1 litera (a) din Convenție. În plus, în conformitate cu art. 37 § 1 în amendă , Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, care necesită examinarea continuă a cazului.

Având în vedere cele de mai sus, este oportun să se scoată cazul din listă. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să excludă aplicarea din lista sa de cazuri. Fatoș Aracı Nicolas Bratza Registrul adjunct Președintele

FOURTH SECTION

DECISION Application no. 4064/04 by Jan URBANIEC against Poland The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 5 May 2009 as a Chamber composed of: Nicolas Bratza, President, Lech Garlicki, Ljiljana Mijović, David Thór Björgvinsson, Ján Šikuta, Päivi Hirvelä, Mihai Poalelungi, judges, and Fatoș Aracı, Deputy Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 15 January 2004, Having regard to the decision to grant priority to the above application under Rule 41 of the Rules of Court, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant, Mr Jan Urbaniec, is a Polish national who was born in 1923 and lives in Sosnowiec. The Polish Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr J. Wołąsiewicz of the Ministry of Foreign Affairs.

The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. On 12 March 1941 the applicant was deported to Austria (then the Third German Reich) where he performed forced labour on different farms until 20 September 1944. On 21 September 1944 the German police transported him to a labour camp located in Schattensdorf. He was interned there and performed forced labour until 8 May 1945. On an unspecified date the applicant applied to the Polish-German Reconciliation Foundation (“the Foundation”) for compensation on account of his forced labour during the war. On 6 September 2001 the Foundation’s Verification Commission apparently found that the applicant was eligible for compensation, his persecution falling under the 4 th category which included persons who had been deported and subjected to forced labour in agriculture.

It consequently awarded him a certain amount in compensation. On 24 December 2001 the applicant appealed against that decision. He contested the fact that the Verification Commission had not taken into account his internment and forced labour in the Schattensdorf labour camp. On 3 February 2003 the Appeal Verification Commission altered the Verification Commission’s decision and held that the applicant’s persecution had fallen under the higher, 3 rd category of eligibility which had included persons who had been deported and subjected to forced labour in industry. The applicant accordingly was granted a higher amount of compensation. The applicant filed a further appeal against the Appeal Verification Commission’s decision.

He argued that the conditions of his internment in the labour camp had been similar to those prevailing in the concentration camp. On 7 October 2003 the Appeal Verification Commission upheld its previous decision. It informed the applicant that his request to consider his internment in the labour camp as falling under the 1 st category of eligibility could not be granted. It underlined that according to the applicable regulations persons falling under that category were only the detainees of concentration camps, penal camps or other comparable camps. In addition, such camp had had to be placed on the list of concentration camps as defined in the Federal Indemnification Act or on the list of “other persecution camps” which had been accepted by the German Foundation’s Board.

However, that had not been the case with the applicant’s camp. COMPLAINTS 1. The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention that he could not appeal against the Foundation’s decisions to the courts. 2. The applicant, invoking Article 14 of the Convention, alleged that the Foundation’s unfavourable decisions in his case were motivated by the revenge of the Foundation’s management for his critical press articles about them. THE LAW By letter dated 1 July 2008 the applicant was informed that the Government had not submitted their observations and was requested to submit any observations together with any claims for just satisfaction in reply by 22 July 2008. By letter dated 28 October 2008, sent by registered post, the applicant was notified that the period allowed for submission of his observations had expired on 22 July 2008 and that no extension of time had been requested.

The applicant’s attention was drawn to Article 37 § 1 (a) of the Convention, which provides that the Court may strike a case out of its list of cases where the circumstances lead to the conclusion that the applicant did not intend to pursue the application. The advice of receipt was returned to the Court indicating that the letter had been collected on 3 November 2008. However, no response has been received. A similar letter was sent to the applicant by registered post on 13 February 2009. However, it was returned to the Court since it had not been collected. The Court considers that, in these circumstances, the applicant may be regarded as no longer wishing to pursue his application, within the meaning of Article 37 § 1 (a) of the Convention.

Furthermore, in accordance with Article 37 § 1 in fine , the Court finds no special circumstances regarding respect for human rights as defined in the Convention and its Protocols which require the continued examination of the case. In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list. For these reasons, the Court unanimously Decides to strike the application out of its list of cases. Fatoș Aracı Nicolas Bratza Deputy Registrar President