- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 5 mai 2009
- Stat pârât
- LVA
- Concluzia
- Partly struck out of the list
- Partly inadmissible
Dobrovolskis împotriva Letoniei
Traducere în română Auto
Decizia nr. 2233/03, de către Romualds DOBROVOδSKIS împotriva Letoniei Curții Europene a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care așeză la 5 mai 2009 ca cameră compusă din: Josep Casadevell, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători și Santiago Quesada, grefierul secțiunii Având în vedere cererea depusă la 15 ianuarie 2003, având în vedere declarația depusă de Guvernul contestat la 31 octombrie 2008, cere Curtea să elimine cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Romualds Dobrovoδskis, este un cetățean leton care s-a născut în 1967 și își plătește în prezent condamnarea la închisoarea centrală din Rīga (Rīgas Centrālcietums ). El a fost reprezentat în fața Curții de către dl K. Zandbergs, un avocat care practică în Rīga.
Guvernul leton („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna I. Reine. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 12 iulie 1999, reclamantul a fost arestat pe suspectul de a fi comis mai multe infracțiuni penale agravate și au fost inițiate proceduri penale împotriva acestuia. În aceeași dată, un judecător al Tribunalului de district Jēkabpils a hotărât să dețină reclamantul la înaintare până la 12 septembrie 1999. Reclamantul a fost adus în fața judecătorului. Apoi, detenția reclamantului la înaintare a fost prelungită consecutiv până la 4 iulie 2001 când, la încheierea anchetei preliminare, Curtea Regională de la Rīga a primit cazul de judecată și a angajat reclamantul pentru judecată, hotărând să nu-și modifice detenția la înaintare.
La 27 decembrie 2002 și 3 martie 2003, Senatul Curții Supreme, la cererea Curții Regionale de la Rīga, prin hotărâri finale, a hotărât să prelungească detenția reclamantului până la 6 martie și, respectiv, 1 aprilie 2003. La 31 martie 2003, Curtea Regională de la Rīga a constatat că reclamantul a fost vinovat de jaf agravat și de crimă și l-a condamnat la 15 ani de închisoare. În stabilirea vinovăției reclamantului, Curtea s-a bazat pe declarații de incriminare făcute de patru co-accusate și de douăzeci și opt martori și pe dovezi documentare. Șapte martori au fost prezenți la audiere. Declarările celorlalți martori au fost citite. Reclamantul a apelat, fără a solicita nici un martor suplimentar.
La 17 iunie 2004, Camera Penală a Curții Supreme a susținut hotărârea instanței de primă instanță, în parte, reducând condamnarea reclamantului la treisprezece ani de închisoare. La 21 octombrie 2004, Senatul Curții Supreme în cadrul unei ședințe pregătitoare a respins apelul reclamantului asupra punctelor de drept. COMPLAINTE Reclamantul s-a plâns în temeiul art. 5 § 3 și 6 § 1 din Convenție că durata detenției sale în reținere și a procedurii penale împotriva acestuia era irezonabilă. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție că între 4 iulie 2001 și 31 martie 2003 nu a putut să ia o procedură judiciară pentru a contesta legalitatea detenției sale și că, de asemenea, instanța a prelungit deținerea fără a fi prezentă.
Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 §§ 1, 2 și 3 din Convenție că a fost privat de un proces echitabil și că Regionalul Riga nu a convocat martori și a încălcat presupunerea de nevinovăție. Reclamantul s-a plâns cu privire la durata detenției sale pe cale penală și a procedurii penale împotriva sa.
El se bazează pe articolele 5 § 3 și 6 1 din Convenție care, în măsura în care este relevant, citește după cum urmează: art. 5 § 3 „Toată lumea arestat sau reținut în conformitate cu dispozițiile alineatului (3) (c) din prezentul articol este ... dreptul la proces într-un timp rezonabil sau la eliberarea în așteptarea procesului.” art. 6 § 1 „În determinarea unei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” La 31 octombrie 2008, Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii formulate de reclamant și a solicitat, în continuare, Curtea să încheie procedura în consecință.
Declarația prevăzută după cum urmează: „Guvernul Republicii Letonia reprezentat de agentul lor Inga Reine (denumit în continuare – Guvernul) recunoaște că durata totală a detenției [aplicătoare], precum și procedurile penale inițiate împotriva reclamantului nu au îndeplinit standardele prevăzute la art. 5 și la art. 6 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare – Convenția). Având în vedere acest lucru, Guvernul se angajează să adopte toate măsurile necesare pentru a evita încălcări similare în viitor.
Având în vedere faptul că părțile nu au reușit să ajungă la o soluție prietenoasă în acest caz, Guvernul declară că oferă să plătească exgrația în cazul Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea”), această sumă este suma globală pentru reclamantul în valoare de 2.500 de euro ([aproximativ 1.758 LVL]), astfel de sumă fiind suma globală și acoperită de orice prejudiciu material și moral, împreună cu orice costuri și cheltuieli suportate, fără impozite care ar putea fi aplicabile, în vederea încheierii procedurii pe care le așteptează Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare – Curtea) În conformitate cu art. 37 din Convenție, guvernul se angajează să plătească compensația de mai sus în termen de trei luni de la data eliberării deciziei (juriul) de către Curte.
În cazul în care nu a plătit această sumă în termenul de trei luni, Guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe sumă, astfel cum se stabilește în decizia (judecare) de către Curte. Suma de mai sus se transferă la contul bancar indicat de solicitant. Această plată va constitui rezoluția finală a cazului.” O copie a declarației a fost trimisă reprezentantului reclamantului la 4 noiembrie 2008 și, din nou, la 11 februarie 2009. Reclamantul sau reprezentantul său nu au prezentat nicio observație. Curtea remarcă, la început, că părțile nu au putut conveni cu privire la termenii unei soluționari prietenoase a cauzei. Cu toate acestea, după cum a afirmat în cazurile anterioare (a se vedea, în special, Tahsin Acar c. Turcia) (obiecție preliminară) [GC], nr. 26307/95, § 74, CEDO 2003 VI, și Venera-Nord-Vest Borta A.G.
c. Moldova , nr. 31535/03, § 28, 13 Februarie 2007), trebuie stabilită o distincție între, pe de o parte, declarațiile făcute în contextul procedurii de soluționare strict confidențiale (art. 38 § 2 din Convenție și art. 62 § 2 din Regulamentul Curții) și, pe de altă parte, declarațiile unilaterale formulate de un guvern contestat în cadrul procedurilor publice și adversare în fața Curții.
În conformitate cu art. 38 § 2 din Convenție și cu art. 62 § 2 din Regulamentul Curții, Curtea se va desfășura pe baza declarației unilaterale a Guvernului și a declarației reclamantului în legătură cu aceasta prezentate în afara cadrul negocierilor de stabilire prietenoasă și va ignora declarațiile părților în contextul explorării posibilităților de soluționare prietenoasă a cazului și motivele pentru care părțile nu au putut conveni cu privire la termenii unei soluții prietenoase (a se vedea Proprietatea Nitschke v. Suedia , nr. 6301/05, § 36, 27 septembrie 2007). Curtea constată că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) din Convenție pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cauzei.
În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația în funcție de principiile care iese din jurisprudența sa (a se vedea, în special, Tahsin Acar , citată mai sus, §§ 75-77, Sindicatul Suedia pentru lucrătorii de transport c. Suedia (striking out), nr. 53507/99, 18 iulie 2006, și Van Houten c. Olanda (striking out), nr. 25149/03, ECHR 2005 IX și, de asemenea, Kapitonovs c. Letonia (striking out), nr. 16999/02, 24 iunie 2008, Ozoli vărs.
Letonia, nr. 12037/03, 2 septembrie 2008 și Borisovs v. Letonia, nr. 6904/02, 2 septembrie 2008). În ceea ce privește dacă ar fi necesar să se elimine prezenta cerere pe baza declarației unilaterale făcute de Guvern, Curtea subliniază că există o jurisprudență considerabilă în ceea ce privește Statul pârât în ceea ce privește domeniul de aplicare și natura obligațiilor care le decurg în temeiul articolelor 5 § 3 și 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește durata deținerii preliminare și garantarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil (a se vedea, în special, Estrikh v. Letonia , nr. 73819/01, 18 ianuarie 2007; și Svipsta v. Letonia , nr. 66820/01, 9 martie 2006; Moisejevs v. Letonia , nr. 64846/01, 15 iunie 2006; Lavents v. Letonia , nr. 58442/00, 28 noiembrie 2002; Freimanis și Līdums v. Letonia , nr. 73443/01 și 74860/01, 9 februarie 2006; Kornakovs v. Letonia , nr. 6105/00, 15 iunie 2006; și Čistiakov v. Letonia , nr. 67275/01, 8 Februarie 2007). Curtea a constatat în mod repetat încălcarea acestei obligații și a acordat satisfacție echitabilă în conformitate cu cerințele de la art. 41 din Convenție.
Având în vedere circumstanțele specifice ale cazului, admiterea Guvernului la încălcarea articolelor 5 și 6 din Convenție în ceea ce privește reclamantul, precum și recunoașterea acestora a problemei generale și disponibilitatea lor de a face față acesteia prin adoptarea „toate măsurile necesare” în vederea prevenirii încălcărilor similare ale convenției în viitor, precum și cantitatea de compensare propusă reclamantului, Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 litera (c)) (a se vedea, pentru principiile relevante, Tahsin Acar , citat mai sus , Haran c. Turcia , nr. 25754/94 , hotărârea din 26 martie 2002, Kapitonovs Ozoliδš și Borisovs , citat mai sus . Curtea remarcă, de asemenea, că această decizie constituie o rezoluție finală a acestei cereri doar în ceea ce privește procedurile în fața Curții, fără a aduce atingere dreptului reclamantului de a utiliza alte măsuri de remediere în fața instanțelor interne pentru a solicita o compensare suplimentară în ceea ce privește chestiunile impugnate.
Având în vedere toate considerațiile de mai sus, Curtea este convinsă că respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenție și în Protocolurile sale, nu impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 în amendă ). Prin urmare, această parte a cererii ar trebui să fie eliminată din listă. Reclamantul s-a plâns că între 4 iulie 2001 și 31 martie 2003, el nu a putut lua o procedură judiciară pentru a contesta legalitatea detenției sale și că instanțele au prelungit deținerea în absența sa.
El a invocat art. 5 § 4 din Convenție, care, în partea sa relevantă, citește după cum urmează: „Toată persoana care este privată de libertate prin arestarea sau deținerea are dreptul să ia o procedură prin care legalitatea detenției sale este hotărâtă rapid de către o instanță și de eliberarea sa, dacă deținerea nu este legală.” Curtea remarcă că detenția reclamantului la retragere a fost revizuită doar de două ori în timpul perioadei între 4 iulie 2001 și 31 martie 2003 și că acest lucru s-a întâmplat fără a fi prezent. Curtea constată, de asemenea, că reclamantul nu a solicitat, totuși, Curtea Regională Rīga sau Senatul Curții Supreme să reevalueze legalitatea și rezonabilitatea deținutului său pe parcursul perioadei menționate mai sus.
El nu a solicitat instanțelor să-și prezinte prezența la ședințele de detenție, nu a formulat nicio prezentare scrisă și nu s-a plângut că nu a fost prezentă la ședințe la 27 decembrie 2002 sau 3 martie 2003. Prin urmare, reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne și, prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din convenție. Plângerea în temeiul articolului 6 §§ 1, 2 și 3 Reclamantul s-a plâns că a fost privat de un proces echitabil și că Regionalul Riga nu a convocat martori neespecificați și a încălcat presupunerea de nevinovăție. El a invocat art. 6 §§ § 1, 2 și 3 din Convenție, care, în partea sa relevantă, citește după cum urmează: „1.
În hotărârea ... de orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă și publică … Oricine acuzat de o infracțiune penală este presupus nevinovat până când se dovedește vinovat în conformitate cu lege. Oricine acuzat de o infracțiune penală are următoarele drepturi minime: ... (d) să examineze sau să fi examinat martorii împotriva lui și să obțină prezența și examinarea martorilor în numele său în aceleași condiții ca martorii împotriva lui; ...” În ceea ce privește echitatea procedurii și presupunerea nevinovăției, Curtea consideră că această plângere nu este justificată și ca atare este evident nefondată. În ceea ce privește prezența martorilor la ședința Curții Regionale de la Rīga, Curtea constată că reclamantul nu a solicitat instanței să convoce niciun martor suplimentar, nici nu a solicitat instanței de recurs să convoce niciun martor.
În orice caz, având în vedere tot materialul în posesia sa și, în măsura în care chestiunile reclamate sunt de competența sa, Curtea constată că reclamantul a fost condamnat pe baza unor dovezi de fond și nu există nici o indicație că absența persoanelor în cauză la audiere a afectat drepturile sale în temeiul articolului (d), sau, mai în general, în conformitate cu art. 6 § 1 … a termenilor declarației guvernului contestat în ceea ce privește plângerile prevăzute la art. 5 § 3 și la art. 6 § 1 din Convenție și a modalităților de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectivul articol; decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în măsura în care se referă la plângerile de mai sus, în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenția; Restul cererii sunt inadmisibile.
Santiago Quesada Josep Casadevell Președintele Registrului
THIRD SECTION
DECISION Application no. 2233/03 by Romualds DOBROVOĻSKIS against Latvia The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 5 May 2009 as a Chamber composed of: Josep Casadevall, President, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judges, and Santiago Quesada, Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 15 January 2003, Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 31 October 2008, requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant, Mr Romualds Dobrovoļskis, is a Latvian national who was born in 1967 and is currently serving his prison sentence in the Central Prison of Rīga ( Rīgas Centrālcietums ). He was represented before the Court by Mr K. Zandbergs, a lawyer practising in Rīga.
The Latvian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mrs I. Reine. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 12 July 1999 the applicant was arrested on suspicion of having committed several aggravated criminal offences and criminal proceedings were initiated against him. On the same date a judge of the Jēkabpils District Court decided to detain the applicant on remand until 12 September 1999. The applicant was brought before the judge. Thereafter, the applicant’s detention on remand was consecutively extended until 4 July 2001 when, upon completion of the pre-trial investigation, the Rīga Regional Court received the case for adjudication and committed the applicant for trial, deciding not to alter his detention on remand.
The applicant was not brought before the court. On 27 December 2002 and 3 March 2003 the Senate of the Supreme Court, upon requests the Rīga Regional Court, by final decisions decided to extend the applicant’s detention on remand until 6 March and 1 April 2003 respectively. The applicant was not brought before the court. On 31 March 2003 the Rīga Regional Court found the applicant guilty of aggravated robbery and murder and sentenced him to fifteen years’ imprisonment. In establishing the applicant’s guilt, the court relied on incriminating statements made by four co-accused and twenty-eight witnesses and on documentary evidence. Seven witnesses were present at the hearing. The statements of other witnesses were read out.
The applicant appealed, without requesting to summon any additional witness. On 17 June 2004 the Criminal Chamber of the Supreme Court upheld the judgment of the first instance court in part, reducing the applicant’s sentence to thirteen years’ imprisonment. On 21 October 2004 the Senate of the Supreme Court in a preparatory meeting dismissed the applicant’s appeal on points of law. COMPLAINTS 1. The applicant complained under Articles 5 § 3 and 6 § 1 of the Convention that the length of his detention on remand and the criminal proceedings against him was unreasonable. 2. The applicant complained under Article 5 § 4 of the Convention that between 4 July 2001 and 31 March 2003 he had been unable to take court proceedings to contest the lawfulness of his detention.
He also complained that the courts extended the detention without him being present. 3. The applicant complained under Article 6 §§ 1, 2 and 3 of the Convention that he was deprived of a fair trial and that the Riga Regional did not summon witnesses and breached the presumption of innocence. THE LAW A. Length of detention on remand and proceedings The applicant complained about the length of his detention on remand and the criminal proceedings against him.
He relied on Articles 5 § 3 and 6 § 1 of the Convention which, in so far as relevant, read as follows: Article 5 § 3 “Everyone arrested or detained in accordance with the provisions of paragraph 1 (c) of this Article shall be ... entitled to trial within a reasonable time or to release pending trial.” Article 6 § 1 “In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...” On 31 October 2008 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the applicant. They further requested the Court to terminate the proceedings accordingly.
The declaration provided as follows: “The Government of the Republic of Latvia represented by their Agent Inga Reine (hereinafter – the Government) admit that the total length of the [applicant’s] detention, as well as the criminal proceedings initiated against the applicant did not meet the standards enshrined in Article 5 and Article 6 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (hereinafter – the Convention). Being aware of that, the Government undertake to adopt all necessary measures in order to avoid similar infringements in future.
Taking into account that the parties have failed to reach a friendly settlement in this case, the Government declare that they offer to pay ex gratia to the applicant compensation in the amount of 2,500 euros ([approximately LVL 1,758]), this amount being the global sum and covering any pecuniary and non-pecuniary damage together with any costs and expenses incurred, free of any taxes that may be applicable, with a view to terminating the proceedings pending before the European Court of Human Rights (hereinafter – the Court) in the case of Dobrovoļskis v. Latvia (application no. 2233/03). The Government undertake to pay the above compensation within three months from the date of delivery of the decision (judgment) by the Court pursuant to Article 37 of the Convention.
In the event of failure to pay this sum within the said three-months period, the Government undertake to pay simple interest on the amount, as established in the decision (judgment) by the Court. The above sum shall be transferred to the bank account indicated by the applicant. This payment will constitute the final resolution of the case.” A copy of the declaration was sent to the applicant’s representative on 4 November 2008 and then again on 11 February 2009. The applicant or his representative did not submit any comments. The Court observes at the outset that the parties were unable to agree on the terms of a friendly settlement of the case. However, as it has stated in earlier cases (see, in particular, Tahsin Acar v. Turkey (preliminary objection) [GC], no. 26307/95, § 74, ECHR 2003 ‑ VI, and Venera-Nord-Vest Borta A.G.
v. Moldova , no. 31535/03, § 28, 13 February 2007), a distinction must be drawn between, on the one hand, declarations made in the context of strictly confidential friendly settlement proceedings (Article 38 § 2 of the Convention and Rule 62 § 2 of the Rules of Court) and, on the other hand, unilateral declarations made by a respondent Government in public and adversarial proceedings before the Court.
In accordance with Article 38 § 2 of the Convention and Rule 62 § 2 of the Rules of Court, the Court will proceed on the basis of the Government’s unilateral declaration and the applicant’s statement in respect thereof submitted outside the framework of friendly-settlement negotiations, and will disregard the parties’ statements made in the context of exploring the possibilities for a friendly settlement of the case and the reasons why the parties were unable to agree on the terms of a friendly settlement (see Estate of Nitschke v. Sweden , no. 6301/05, § 36, 27 September 2007). The Court notes that under certain circumstances it may strike out an application under Article 37 § 1 (c) of the Convention on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
To this end, the Court will examine carefully the declaration in the light of the principles emerging from its case-law (see, in particular, Tahsin Acar , cited above, §§ 75-77, Swedish Transport Workers Union v. Sweden (striking out), no. 53507/99, 18 July 2006, and Van Houten v. the Netherlands (striking out), no. 25149/03, ECHR 2005 ‑ IX, and also Kapitonovs v. Latvia (striking out), no. 16999/02, 24 June 2008, Ozoliņš v. Latvia (striking out), no. 12037/03, 2 September 2008 and Borisovs v. Latvia (striking out), no. 6904/02, 2 September 2008). As to whether it would be appropriate to strike out the present application on the basis of the unilateral declaration made by the Government, the Court points out that there is a considerable case-law with respect to the respondent State as concerns the scope and the nature of their obligations arising under Articles 5 § 3 and 6 § 1 of the Convention as regards the length of pre-trial detention and the guarantee of the right to a trial within a reasonable time (see, in particular, Estrikh v. Latvia , no. 73819/01, 18 January 2007; and Svipsta v. Latvia , no. 66820/01, 9 March 2006; Moisejevs v. Latvia , no. 64846/01, 15 June 2006; Lavents v. Latvia , no. 58442/00, 28 November 2002; Freimanis and Līdums v. Latvia , nos.
73443/01 and 74860/01, 9 February 2006; Kornakovs v. Latvia , no. 61005/00, 15 June 2006; and Čistiakov v. Latvia , no. 67275/01, 8 February 2007). The Court has repeatedly found a violation of this obligation and has awarded just satisfaction in accordance with the requirements of Article 41 of the Convention.
Having regard to the specific circumstances of the case, the Government’s admission to violation of Articles 5 and 6 of the Convention with respect to the applicant, as well as their acknowledgment of the general problem and their readiness to tackle it through the adoption of “all necessary measures” with a view to preventing similar violations of the Convention in the future, and the amount of compensation proposed to the applicant, the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1 (c)) (see, for the relevant principles, Tahsin Acar , cited above, Haran v. Turkey , no. 25754/94, judgment of 26 March 2002, Kapitonovs , Ozoliņš and Borisovs , cited above).
The Court further notes that this decision constitutes a final resolution of this application only insofar as the proceedings before the Court are concerned. It is without prejudice to the applicant’s right to use other remedies before the domestic courts to claim further compensation in respect of the impugned issues. In the light of all the above considerations, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article 37 § 1 in fine ). Accordingly, this part of the application should be struck out of the list. B. Remaining complaints 1. The complaint under Article 5 § 4 The applicant complained that between 4 July 2001 and 31 March 2003 he could not take court proceedings to contest the lawfulness of his detention and that the courts extended the detention in his absence.
He invoked Article 5 § 4 of the Convention, which, in its relevant part, reads as follows: “Everyone who is deprived of his liberty by arrest or detention shall be entitled to take proceedings by which the lawfulness of his detention shall be decided speedily by a court and his release ordered if the detention is not lawful.” The Court observes that the applicant’s detention on remand was reviewed only twice during the period of time between 4 July 2001 and 31 March 2003 and that happened without him being present. The Court further notes that the applicant, however, did not request the Rīga Regional Court or the Senate of the Supreme Court to reassess the lawfulness and reasonableness of his detention throughout the aforementioned period.
He did not request the courts to provide his presence at the hearings on his detention, did not make any written submissions, and did not complain about not being present at the hearings on 27 December 2002 or 3 March 2003. Thus the applicant failed to exhaust domestic remedies and this part of the application must therefore be dismissed pursuant to Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention. 2. The complaint under Article 6 §§ 1, 2 and 3 The applicant complained that he was deprived of a fair trial and that the Riga Regional did not summon unspecified witnesses and breached the presumption of innocence. He invoked Article 6 §§ 1, 2 and 3 of the Convention, which, in its relevant part, reads as follows: “1.
In the determination ... of any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair and public hearing … 2. Everyone charged with a criminal offence shall be presumed innocent until proved guilty according to law. 3. Everyone charged with a criminal offence has the following minimum rights: ... (d) to examine or have examined witnesses against him and to obtain the attendance and examination of witnesses on his behalf under the same conditions as witnesses against him; … ” As to the fairness of the proceedings and the presumption of innocence, the Court considers that this complaint lacks substantiation and as such is manifestly ill-founded. As to the presence of witnesses at the Rīga Regional Court’s hearing, the Court notes that the applicant did not request the court to summon any additional witness.
Neither did he ask the appeal court to summon any witnesses. In any event, having regard to all the material in its possession, and in so far as the matters complained of are within its competence, the Court finds the applicant was convicted on the basis of substantive evidence and there is no indication that the absence of the persons concerned at the hearing impaired his rights under Article 6 § 3 (d), or, more generally, under Article 6 § 1. It follows that this part of the application is manifestly ill-founded and must be rejected accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court unanimously Takes note of the terms of the respondent Government’s declaration in respect of the complaints under Articles 5 § 3 and 6 § 1 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein; Decides to strike the application out of its list of cases in so far as it relates to the above complaints in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention; Declares the remainder of the application inadmissible. Santiago Quesada Josep Casadevall Registrar President