DOBROVOLSKIS v. LATVIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly struck out of the list;Partly inadmissible
DOBROVOLSKIS v. LATVIA (CtEDO, 2009)
Decizia nr. 2233/03, de către Romualds DOBROVOδSKIS împotriva Letoniei Curții Europene a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care așeză la 5 mai 2009 ca cameră compusă din: Josep Casadevell, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători și Santiago Quesada, grefierul secțiunii Având în vedere cererea depusă la 15 ianuarie 2003, având în vedere declarația depusă de Guvernul contestat la 31 octombrie 2008, cere Curtea să elimine cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Romualds Dobrovoδskis, este un cetățean leton care s-a născut în 1967 și își plătește în prezent condamnarea la închisoarea centrală din Rīga (Rīgas Centrālcietums ). El a fost reprezentat în fața Curții de către dl K. Zandbergs, un avocat care practică în Rīga. Guvernul leton („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna I. Reine. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 12 iulie 1999, reclamantul a fost arestat pe suspectul de a fi comis mai multe infracțiuni penale agravate și au fost inițiate proceduri penale împotriva acestuia. În aceeași dată, un judecător al Tribunalului de district Jēkabpils a hotărât să dețină reclamantul la înaintare până la 12 septembrie 1999. Reclamantul a fost adus în fața judecătorului. Apoi, detenția reclamantului la înaintare a fost prelungită consecutiv până la 4 iulie 2001 când, la încheierea anchetei preliminare, Curtea Regională de la Rīga a primit cazul de judecată și a angajat reclamantul pentru judecată, hotărând să nu-și modifice detenția la înaintare. La 27 decembrie 2002 și 3 martie 2003, Senatul Curții Supreme, la cererea Curții Regionale de la Rīga, prin hotărâri finale, a hotărât să prelungească detenția reclamantului până la 6 martie și, respectiv, 1 aprilie 2003. La 31 martie 2003, Curtea Regională de la Rīga a constatat că reclamantul a fost vinovat de jaf agravat și de crimă și l-a condamnat la 15 ani de închisoare. În stabilirea vinovăției reclamantului, Curtea s-a bazat pe declarații de incriminare făcute de patru co-accusate și de douăzeci și opt martori și pe dovezi documentare. Șapte martori au fost prezenți la audiere. Declarările celorlalți martori au fost citite. Reclamantul a apelat, fără a solicita nici un martor suplimentar. La 17 iunie 2004, Camera Penală a Curții Supreme a susținut hotărârea instanței de primă instanță, în parte, reducând condamnarea reclamantului la treisprezece ani de închisoare. La 21 octombrie 2004, Senatul Curții Supreme în cadrul unei ședințe pregătitoare a respins apelul reclamantului asupra punctelor de drept. COMPLAINTE Reclamantul s-a plâns în temeiul art. 5 § 3 și 6 § 1 din Convenție că durata detenției sale în reținere și a procedurii penale împotriva acestuia era irezonabilă. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție că între 4 iulie 2001 și 31 martie 2003 nu a putut să ia o procedură judiciară pentru a contesta legalitatea detenției sale și că, de asemenea, instanța a prelungit deținerea fără a fi prezentă. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 §§ 1, 2 și 3 din Convenție că a fost privat de un proces echitabil și că Regionalul Riga nu a convocat martori și a încălcat presupunerea de nevinovăție. Reclamantul s-a plâns cu privire la durata detenției sale pe cale penală și a procedurii penale împotriva sa. El se bazează pe articolele 5 § 3 și 6 1 din Convenție care, în măsura în care este relevant, citește după cum urmează: art. 5 § 3 „Toată lumea arestat sau reținut în conformitate cu dispozițiile alineatului (3) (c) din prezentul articol este ... dreptul la proces într-un timp rezonabil sau la eliberarea în așteptarea procesului.” art. 6 § 1 „În determinarea unei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” La 31 octombrie 2008, Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii formulate de reclamant și a solicitat, în continuare, Curtea să încheie procedura în consecință. Declarația prevăzută după cum urmează: „Guvernul Republicii Letonia reprezentat de agentul lor Inga Reine (denumit în continuare – Guvernul) recunoaște că durata totală a detenției [aplicătoare], precum și procedurile penale inițiate împotriva reclamantului nu au îndeplinit standardele prevăzute la art. 5 și la art. 6 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare – Convenția). Având în vedere acest lucru, Guvernul se angajează să adopte toate măsurile necesare pentru a evita încălcări similare în viitor. Având în vedere faptul că părțile nu au reușit să ajungă la o soluție prietenoasă în acest caz, Guvernul declară că oferă să plătească exgrația în cazul Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea”), această sumă este suma globală pentru reclamantul în valoare de 2.500 de euro ([aproximativ 1.758 LVL]), astfel de sumă fiind suma globală și acoperită de orice prejudiciu material și moral, împreună cu orice costuri și cheltuieli suportate, fără impozite care ar putea fi aplicabile, în vederea încheierii procedurii pe care le așteptează Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare – Curtea) În conformitate cu art. 37 din Convenție, guvernul se angajează să plătească compensația de mai sus în termen de trei luni de la data eliberării deciziei (juriul) de către Curte. În cazul în care nu a plătit această sumă în termenul de trei luni, Guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe sumă, astfel cum se stabilește în decizia (judecare) de către Curte. Suma de mai sus se transferă la contul bancar indicat de solicitant. Această plată va constitui rezoluția finală a cazului.” O copie a declarației a fost trimisă reprezentantului reclamantului la 4 noiembrie 2008 și, din nou, la 11 februarie 2009. Reclamantul sau reprezentantul său nu au prezentat nicio observație. Curtea remarcă, la început, că părțile nu au putut conveni cu privire la termenii unei soluționari prietenoase a cauzei. Cu toate acestea, după cum a afirmat în cazurile anterioare (a se vedea, în special, Tahsin Acar c. Turcia) (obiecție preliminară) [GC], nr. 26307/95, § 74, CEDO 2003 VI, și Venera-Nord-Vest Borta A.G. c. Moldova , nr. 31535/03, § 28, 13 Februarie 2007), trebuie stabilită o distincție între, pe de o parte, declarațiile făcute în contextul procedurii de soluționare strict confidențiale (art. 38 § 2 din Convenție și art. 62 § 2 din Regulamentul Curții) și, pe de altă parte, declarațiile unilaterale formulate de un guvern contestat în cadrul procedurilor publice și adversare în fața Curții. În conformitate cu art. 38 § 2 din Convenție și cu art. 62 § 2 din Regulamentul Curții, Curtea se va desfășura pe baza declarației unilaterale a Guvernului și a declarației reclamantului în legătură cu aceasta prezentate în afara cadrul negocierilor de stabilire prietenoasă și va ignora declarațiile părților în contextul explorării posibilităților de soluționare prietenoasă a cazului și motivele pentru care părțile nu au putut conveni cu privire la termenii unei soluții prietenoase (a se vedea Proprietatea Nitschke v. Suedia , nr. 6301/05, § 36, 27 septembrie 2007). Curtea constată că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) din Convenție pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cauzei. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația în funcție de principiile care iese din jurisprudența sa (a se vedea, în special, Tahsin Acar , citată mai sus, §§ 75-77, Sindicatul Suedia pentru lucrătorii de transport c. Suedia (striking out), nr. 53507/99, 18 iulie 2006, și Van Houten c. Olanda (striking out), nr. 25149/03, ECHR 2005 IX și, de asemenea, Kapitonovs c. Letonia (striking out), nr. 16999/02, 24 iunie 2008, Ozoli vărs. Letonia, nr. 12037/03, 2 septembrie 2008 și Borisovs v. Letonia, nr. 6904/02, 2 septembrie 2008). În ceea ce privește dacă ar fi necesar să se elimine prezenta cerere pe baza declarației unilaterale făcute de Guvern, Curtea subliniază că există o jurisprudență considerabilă în ceea ce privește Statul pârât în ceea ce privește domeniul de aplicare și natura obligațiilor care le decurg în temeiul articolelor 5 § 3 și 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește durata deținerii preliminare și garantarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil (a se vedea, în special, Estrikh v. Letonia , nr. 73819/01, 18 ianuarie 2007; și Svipsta v. Letonia , nr. 66820/01, 9 martie 2006; Moisejevs v. Letonia , nr. 64846/01, 15 iunie 2006; Lavents v. Letonia , nr. 58442/00, 28 noiembrie 2002; Freimanis și Līdums v. Letonia , nr. 73443/01 și 74860/01, 9 februarie 2006; Kornakovs v. Letonia , nr. 6105/00, 15 iunie 2006; și Čistiakov v. Letonia , nr. 67275/01, 8 Februarie 2007). Curtea a constatat în mod repetat încălcarea acestei obligații și a acordat satisfacție echitabilă în conformitate cu cerințele de la art. 41 din Convenție. Având în vedere circumstanțele specifice ale cazului, admiterea Guvernului la încălcarea articolelor 5 și 6 din Convenție în ceea ce privește reclamantul, precum și recunoașterea acestora a problemei generale și disponibilitatea lor de a face față acesteia prin adoptarea „toate măsurile necesare” în vederea prevenirii încălcărilor similare ale convenției în viitor, precum și cantitatea de compensare propusă reclamantului, Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 litera (c)) (a se vedea, pentru principiile relevante, Tahsin Acar , citat mai sus , Haran c. Turcia , nr. 25754/94 , hotărârea din 26 martie 2002, Kapitonovs Ozoliδš și Borisovs , citat mai sus . Curtea remarcă, de asemenea, că această decizie constituie o rezoluție finală a acestei cereri doar în ceea ce privește procedurile în fața Curții, fără a aduce atingere dreptului reclamantului de a utiliza alte măsuri de remediere în fața instanțelor interne pentru a solicita o compensare suplimentară în ceea ce privește chestiunile impugnate. Având în vedere toate considerațiile de mai sus, Curtea este convinsă că respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenție și în Protocolurile sale, nu impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 în amendă ). Prin urmare, această parte a cererii ar trebui să fie eliminată din listă. Reclamantul s-a plâns că între 4 iulie 2001 și 31 martie 2003, el nu a putut lua o procedură judiciară pentru a contesta legalitatea detenției sale și că instanțele au prelungit deținerea în absența sa. El a invocat art. 5 § 4 din Convenție, care, în partea sa relevantă, citește după cum urmează: „Toată persoana care este privată de libertate prin arestarea sau deținerea are dreptul să ia o procedură prin care legalitatea detenției sale este hotărâtă rapid de către o instanță și de eliberarea sa, dacă deținerea nu este legală.” Curtea remarcă că detenția reclamantului la retragere a fost revizuită doar de două ori în timpul perioadei între 4 iulie 2001 și 31 martie 2003 și că acest lucru s-a întâmplat fără a fi prezent. Curtea constată, de asemenea, că reclamantul nu a solicitat, totuși, Curtea Regională Rīga sau Senatul Curții Supreme să reevalueze legalitatea și rezonabilitatea deținutului său pe parcursul perioadei menționate mai sus. El nu a solicitat instanțelor să-și prezinte prezența la ședințele de detenție, nu a formulat nicio prezentare scrisă și nu s-a plângut că nu a fost prezentă la ședințe la 27 decembrie 2002 sau 3 martie 2003. Prin urmare, reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne și, prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din convenție. Plângerea în temeiul articolului 6 §§ 1, 2 și 3 Reclamantul s-a plâns că a fost privat de un proces echitabil și că Regionalul Riga nu a convocat martori neespecificați și a încălcat presupunerea de nevinovăție. El a invocat art. 6 §§ § 1, 2 și 3 din Convenție, care, în partea sa relevantă, citește după cum urmează: „1. În hotărârea ... de orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă și publică .... Oricine acuzat de o infracțiune penală este presupus nevinovat până când se dovedește vinovat în conformitate cu lege. Oricine acuzat de o infracțiune penală are următoarele drepturi minime: ... (d) să examineze sau să fi examinat martorii împotriva lui și să obțină prezența și examinarea martorilor în numele său în aceleași condiții ca martorii împotriva lui; ...” În ceea ce privește echitatea procedurii și presupunerea nevinovăției, Curtea consideră că această plângere nu este justificată și ca atare este evident nefondată. În ceea ce privește prezența martorilor la ședința Curții Regionale de la Rīga, Curtea constată că reclamantul nu a solicitat instanței să convoce niciun martor suplimentar, nici nu a solicitat instanței de recurs să convoce niciun martor. În orice caz, având în vedere tot materialul în posesia sa și, în măsura în care chestiunile reclamate sunt de competența sa, Curtea constată că reclamantul a fost condamnat pe baza unor dovezi de fond și nu există nici o indicație că absența persoanelor în cauză la audiere a afectat drepturile sale în temeiul articolului (d), sau, mai în general, în conformitate cu art. 6 § 1 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . a termenilor declarației guvernului contestat în ceea ce privește plângerile prevăzute la art. 5 § 3 și la art. 6 § 1 din Convenție și a modalităților de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectivul articol; decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în măsura în care se referă la plângerile de mai sus, în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenția; Restul cererii sunt inadmisibile. Santiago Quesada Josep Casadevell Președintele Registrului