LORINCZ v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Struck out of the list
LORINCZ v. ROMANIA (CtEDO, 2009)
Decizia nr. 42268/04 de Andrei Teofil LÖRINCZ împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 12 mai 2009 în calitate de cameră compusă de: Josep Casadevell, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători și Santiago Quesada, grefierul secțiunii Având în vedere cererea depusă la 10 noiembrie 2004, având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 30 iunie 2008, care solicită Curții să elimine cererea din lista cazurilor și răspunsul succesorilor reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Andrei Teofil Lörincz, a fost un cetățean român care s-a născut în 1924 și a trăit în Deva. A murit la 22 martie 2005, însă soția sa (Maria Lörincz) și fiica sa (Gilda-Eugenia Lörincz) au decis să continue cererea. Traian Dumitresc, avocat practicant la Deva. Guvernul României (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Răzvan-Horațiu Radu. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 21 ianuarie 1998, reclamantul a depus o acțiune civilă pentru recuperarea unei proprietăți deținute de stat în 1968, în conformitate cu decretul nr. 712/1966. La 5 decembrie 1997, Tribunalul Deva a respins acțiunea, având în vedere faptul că proprietatea nu a fost reglementată de dreptul general. La 12 noiembrie 1998, Tribunalul județului Hunedoara a permis un recurs al reclamantului, a anulat hotărârea anterioară și a trimis cazul înapoi pentru o nouă examinare, deoarece proprietatea a fost reglementată de legislația generală și ca instanța de primă instanță a fost greșită atunci când a luat în considerare convulsiile legale. După reexaminare, Tribunalul de Primă Instanță a respins acțiunea reclamantului la 17 martie 2000, deoarece el nu a demonstrat dreptul său de proprietate. La 12 iunie 2000, Tribunalul județului Hunedoara a permis un recurs de către reclamant și a anulat această hotărâre din cauza faptului că instanța de primă instanță nu a avut competență ratione materiae La 30 aprilie 2001, aceeași instanță a permis reclamantului să își recupereze proprietatea deoarece confiscarea era ilegală. La 16 noiembrie 2001, Curtea de Apel Alba Iulia a susținut un recurs de către părțile opozite și a anulat hotărârea din 30 aprilie 2001. , nici pronunțat pe motivul de lipsă de statut al autorităților, care a menținut cazul pentru o mai mare analiză și, la 21 decembrie 2001, a susținut că confiscarea a fost ilegală și a ordonat părților opozite să respecte dreptul de proprietate al reclamantului. La 6 iunie 2003, reclamantul a luat posesia proprietății sale. La 12 mai 2004, Curtea Înaltă de Casare și Justiție a permis un recurs de către părțile opozite, a anulat hotărârea din 21 decembrie 2001 și a trimis cazul înapoi pentru o examinare proaspătă, deoarece faptele nu au fost întemeiate pe deplin. După reexaminarea și după ordonarea unui raport de experți, la 18 noiembrie 2005, Curtea de Apel Alba Iulia a confirmat restabilitul în integrum. Această hotărâre a devenit finală la 29 ianuarie 2007. COMPLAINTE Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii. Prin scrisoarea din 30 iunie 2008, Guvernul a informat Curtea că propunea să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii formulate de cererea. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Le Gouvernement classé – au mois de la préparation declaration unilatérale – qu’il reconnaît la dure excesive de la procédure interne engagée par la partie requisante. Le Gouvernement classé prêt à verser à la partie requise au titre de satisfacție equitable la somme de 2 700 EUR, montant qu’il considére comme raisonnable auvu de la jurisprudență de la Cour. Cette somme qui couvrira tout préjudice matériel et moral assi que les frais et dépens, ne sera soumise à aucun impôt. Elle sera versée en lei roumains au taux applicable à la date du paiement sur le compte bancaire indiqué par la partie requisante, dans les trois moi suis suvant la date de la notification de la décision de la Cour réndue conformé à l’article 37 § 1 de la Convention européenne des droits de l’Homme. Apartament de reglement dans ledit délai, le Gouvernement s’engage à verser, à comter de l’expiration de acesta et jusqu’au règlement Effectif de la somme en question, un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage. Le Gouvernement invită respectarea la Cour à dire que la poursuite de l’examen de la recherche n’est plus justifie et à la rayon du rôle en vertu de l’article § 1 c) de la Convention.” Într-o scrisoare din 22 septembrie 2008 succesorii reclamantului au exprimat opinia că suma menționată în declarația guvernului era inacceptabil scăzută, ținând cont de faptul că între 1999 și 2003, statul și-a închiriat proprietatea pentru o sumă totală de 184.800 de dolari americani (USD). Curtea reiterează că art. 37 din convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate la alineatul (1) litera (a), (b) sau (c). art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată o situație din lista sa dacă: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta prevede că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special Tahsin Acar c. Turcia , [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, CEDH 2003-VI; Meriakri c. Moldova (striking out), nr. 53487/99, 1 martie 2005); WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Lazăr c. România (dec.), nr. 30159/03, 25 noiembrie 2008. Curtea a stabilit, în mai multe cazuri, inclusiv cele prezentate împotriva României, practica sa privind plângerile de încălcare a dreptului la o audiere într-un timp rezonabil (a se vedea, de exemplu, Frydlender c. France [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII; Cocchiarella c. Italia [GC], nr. 64886/01, §§ 69-98, ECHR 2006 ...; Cârstea și Grecu c. România , nr. 56326/00, 15 iunie 2006; și Craiu c. România , nr. 26662/02, 7 octombrie 2008). Având în vedere natura admiterilor incluse în declarația guvernului, precum și cantitatea de compensare propusă, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 litera (c)). În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 în amendă Prin urmare, ar trebui eliminată din listă. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate de termenele declarației guvernului contestat și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în acest articol; decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președintele