GASPARINI c. ITALIE ET BELGIQUE

GASPARINI c. ITALIE ET BELGIQUE (CtEDO, 2009)

A DOUA SECȚIUNE

DECIZIE

Cererea nr. 10750/03

prezentată de Emilio GASPARINI

împotriva Italiei și Belgiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședință din 12 mai 2009 într-o cameră compusă din:

Ireneu Cabral Barreto, președinte,

Françoise Tulkens,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

Nona Tsotsoria,

Ișıl Karakaș,

judecători,

și din Françoise Elens-Passos, grefiera adjunctă de secțiune,

Ținând seama de cererea mai sus menționată introdusă la 4 martie 2003,

După deliberări, hotărâște după cum urmează:

ÎN FAPT

Reclamantul, Dl. Emilio Gasparini, este un cetățean italian, născut în 1945 și rezidând la Bruxelles (Belgia). El este reprezentat în fața Curții de Doamna J.-P. Cuny, avocat la Versailles (Franța).

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul a intrat în serviciul Organizației Tratatului Atlanticului Nord (NATO) începând cu 1976 și lucrează de atunci la sediul acestei organizații la Bruxelles.

La sfârșitul anului 1999, Consiliul Atlanticului Nord, autoritatea decizională a Organizației, a decis să ridice rata contribuției agenților la regimul de pensii de la 8% la 8,3% din salariul lor de bază. Reclamantul a adresat apoi Secretarului general al NATO o plângere prin care a contestat această creștere. La 21 decembrie 2000, Secretarul general a decis să mențină rata contribuției persoanei în cauză la regimul de pensii la 8,3%.

La 12 ianuarie 2001, reclamantul a sesizat Comisia de Apeluri NATO (CROTAN) cu un recurs în anulare a acestei decizii, conform articolului 4.21 din regulamentul personalului civil al Organizației. El a cerut ca rata contribuției sale să fie redusă de la 8,3% la 8% și a solicitat rambursarea sumelor corespunzând diferenței dintre aceste două rate, care au fost deduse din salariu de la 1 ianuarie 2000.

La ședința care a avut loc la 4 septembrie 2002, reclamantul a contestat conformitatea procedurii urmată în fața CROTAN cu art. 6 § 1 din Convenție. El a vizat în particular art. 4.71 din regulamentul personalului civil care prevede absența publicității dezbaterilor.

Prin decizie din 5 septembrie 2002, CROTAN a respins pretenția referitoare la publicitatea dezbaterilor, din următoarele motive:

„(...) dacă Comisia nu dispune de posibilitatea de a decide să facă publică una din ședințele sale, drepturile reclamantului de a fi ascultat, de a se face asistat sau reprezentat la ședința în fața Comisiei sunt pe deplin respectate; că în consecință [reclamantul] nu poate valabil pretinde că absența caracterului public al dezbaterilor, destinată să păstreze serenitatea acesteia în contextul specific al unei organizații cum este NATO, ar fi prejudicialul drepturilor fundamentale ale reclamanților în fața Comisiei; că rezultă din aceasta că cererea celui în cauză prezentată la deschiderea ședinței Comisiei și tindând ca audiența să fie publică, trebuie respinsă (...)."

Pe fond, CROTAN a respins cererea reclamantului, considerând că persoana în cauză nu era întemeiată să pretindă că decizia Consilului Atlanticului Nord de a ridica de la 8% la 8,3% rata de contribuție la regimul de pensii ar fi intervenit în încălcare a dispozițiilor regulamentului personalului civil, și că nu a fost dovedit că această alegere ar rezulta dintr-o apreciere evident eronată a necesarului de finanțare al regimului de pensii nici că creșterea ratei de cotizare ar zdruncina economia contractului agenților.

Potrivit articolului 4.84 din regulamentul personalului civil (a se vedea secțiunea „drept internațional relevant" de mai jos), deciziile CROTAN sunt insusceptibile de recurs.

B.

Dreptul internațional relevant

Relațiile dintre instanțele decizionale ale NATO și personalul civil angajat de Organizație sunt reglementate de regulamentul personalului civil al NATO, document aprobat de Consilul Atlanticului Nord (care este compus din reprezentanți permanenți ai Statelor membre având rang de ambasadori). Dispozițiile relevante ale Anexei IX (regulament privind reclamațiile și recursurile) la acest regulament se citesc după cum urmează:

art. 4.11

„Sunt instituiți o Comisie de Apeluri cuprinzând un președinte și doi membri titulari, de naționalitate diferită. Persoanele interesate, care trebuie să aibă naționalitatea unuia din Statele membre NATO, sunt desemnate de Consilul Atlanticului Nord pentru o perioadă de trei ani, în afara personalului Organizației și delegațiilor naționale la Consiliu, dintre persoane cu competență dovedită, dintre care cel puțin una trebuie să aibă competență juridică."

art. 4.16

„Fiecare parte poate, invocând o presupunere de imparțialitate, cere ca compoziția Comisiei de Apeluri să fie modificată. Cu toate acestea, părțile nu pot la aceasta să se prevaleze de naționalitatea unui membru al Comisiei de Apeluri. Aceasta din urmă se pronunță asupra cererii prezentate în absența membrului interesat."

art. 4.21

„Comisia de Apeluri cunoaște de litigiile de natură individuală pe care ar putea să le dea naștere orice decizie a unui Șef al unui Organism NATO luată din proprie autoritate sau în aplicarea unei decizii a Consilului și pe care un agent, fost agent sau urmașii săi o consideră a-i face o plângere. (...)"

art. 4.71

„Ședințele Comisiei de Apeluri nu sunt publice."

art. 4.72

„Șeful Organismului NATO și reclamantul pot, fie din proprie inițiativă, fie la urmare unei cereri a Comisiei de Apeluri, asista la dezbateri și a dezvolta oral toți argumentele în sprijinul mijloacelor invocate în memoriile lor. Se pot face asistaț sau reprezentați la aceasta fie de un membru al personalului civil sau militar NATO fie de un consilier ales de ei (...)"

art. 4.84

„Deciziile Comisiei nu pot face obiectul decât a unui recurs de corectare în fața Comisiei în cazul în care decizia pronunțată ar fi entachată de o eroare materială. Părțile pot cere Comisiei să-și revizuiască decizia când un fapt determinant nu a fost cunoscut de Comisie și de partea care cere revizuirea decât după ce Comisia a făcut cunoscută decizia. Nicio cerere de revizuire nu poate fi introdusă după expirarea unei perioade de trei luni care urmează descoperirea faptului menționat mai sus sau, în orice caz, după expirarea unei perioade de cinci ani care urmează deciziei."

Potrivit articolului IV din Convenția asupra statutului NATO, reprezentanților naționali și personalului internațional, semnată la Ottawa la 20 septembrie 1951, „Organizația are personalitate juridică (...)".

PRETENȚII

Reclamantul se plânge pe baza articolului 6 că procedura în fața CROTAN nu răspunde cerințelor unui proces echitabil. El denunță în particular faptul că ședințele acestui organ nu sunt publice, susținând că publicitatea dezbaterilor figurează printre garanțiile „organice" necesare pentru echitatea procedurilor. În plus, pune în discuție imparțialitatea membrilor CROTAN, subliniind că aceștia sunt numiți de Consilul Atlanticului Nord, organul de decizie al Organizației. Or, conform reclamantului, orice cerere pe care CROTAN are de cunoscut trebuie cu certitudine să fie oficial direcționată împotriva șefului organismului NATO competent, dar în realitate privește în esență un act care emană din voința Consilului. În plus, criteriile de competență stabilite de dispoziția reglementară aplicabilă ar fi insuficiente în raport cu funcțiile de natură jurisdicțională încredințate CROTAN. Prin urmare, procesul de numire a membrilor acesteia s-ar concilia greu cu noțiunea de tribunal independent și imparțial.

În general, reclamantul face grief Belgiei, în calitate de țară gazdă a NATO, și Italiei, a cărei cetățeni este, că nu au vegheat să Organizația, la momentul creării, să instituie un sistem jurisdicțional intern compatibil cu cerințele Convenției.

ÎN DROIT

Reclamantul recunoaște că încălcările Convenției pe care le alege au origine nu într-o acțiune sau omisiune a Statelor défendeurs sau autorităților lor, ci într-o decizie a Consilului Atlanticului Nord, pusă în aplicare de Secretarul general al NATO și confirmată de Comisia de Apeluri a acestei organizații. Cu toate acestea, el consideră că procedura instituită în ordinea juridică internă a NATO nu răspunde normelor unui proces echitabil în sensul articolului 6 din Convenție. El susține că era responsabilitatea Statelor membre să se asigure, la momentul creării NATO, și în virtutea obligațiilor care le reveneau conform articolului 6 din Convenție, că mecanismele interne de reglare a litigiilor instituiți de această organizație erau conforme Convenției.

A.

Principii aplicabile

În cauzele Bosphorus (Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi dite „Bosphorus Airways" c. Irlanda ([GC], nr. 45036/98, CEDO 2005-VI), Behrami și Behrami c. Franța ((decizie) [GC], nr. 71412/01, 31 mai 2007), și Saramati c. Germania, Franța și Norvegia ((decizie) [GC], nr. 78166/01, 31 mai 2007), Curtea a reamintit că, dacă Convenția nu interzice Statelor să transfere puteri suverane unei organizații internaționale în scopuri de cooperare în anumite domenii de activitate, Statele rămân răspunzătoare conform articolului 1 din Convenție pentru toți actele și omisiunile organelor lor, chiar dacă aceștia decurg din necesitatea de a observa obligații juridice internaționale; într-adevăr, art. 1 nu face niciun distincție privind tipul de norme sau măsuri în cauză și nu scutește nicio parte din „jurisdicția" Părților contractante de sub imperiul Convenției. Cu toate acestea, Curtea a precizat ulterior că, când actul unui Stat se justifica prin respectarea obligațiilor care decurg pentru acesta din apartenența sa la o organizație internațională și că organizația în cauză acorda drepturilor fundamentale o protecție cel puțin echivalentă cu cea asigurată de Convenție, exista motiv să se presupună că cerințele Convenției erau respectate de Stat. O asemenea presupunere putea fi răsturnată totuși în cadrul unei cauze date dacă se considera că protecția drepturilor garantate de Convenție era entachată de o „insuficiență evidentă". Într-un asemenea caz, rolul Convenției în calitate de „instrument constituțional al ordinului public european" în domeniul drepturilor omului ar prevala asupra interesului cooperării internaționale (Bosphorus, precitată, §§ 155-156, și, Behrami și Behrami c. Franța, și Saramati c. Germania, Franța și Norvegia, § 145).

În cauza Bosphorus, Curtea a remarcat că măsura în cauză (confiscarea în Irlanda a aeronavei date în leasing de societatea reclamantă, pe baza unui regulament comunitar adoptat el însuși în aplicarea unei rezoluții a Consilului de Securitate al ONU) a fost pusă în aplicare de autoritățile Statului défendeur, pe teritoriul său național, la urmare unei decizii a unui ministru al acestui Stat (Bosphorus, precitată, § 137). În această situație, Curtea nu a văzut niciun problemă privind competența sa, în special ratione personae, vis-à-vis de Statul irlandez.

Cu toate acestea, Curtea a judecat că cauzele ulterioare Behrami și Behrami c. Franța, și Saramati c. Germania, Franța și Norvegia, se deosebeau de cauza Bosphorus atât pe planul răspunderii Statelor défendeurs rezultând din art. 1 cât și pe planul competenței ratione personae a Curții. Într-adevăr, ea a considerat că răspunderea Statelor défendeurs nu putea fi angajată datorită acțiunilor și omisiunilor litigioase ale KFOR și MINUK, care erau direct imputabile ONU în calitate de organizație cu vocație universală îndeplinind un obiectiv imperativ de securitate colectivă. Ea a concluzionat deci că pretențiile reclamanților în aceste cauze trebuiau să fie declarate incompatibile ratione personae cu dispozițiile Convenției (Behrami, precitată, §§ 151-152).

Curtea reamintește de asemenea că a fost chemată să examineze probleme foarte similare cu cele ridicate în speța de față în două cauze recente (Boivin c. 34 de State membre ale Consilului Europei (decizie), nr. 73250/01, 9 septembrie 2008, CEDO 2008-..., și Connolly c. 15 State membre ale Uniunii Europene, nr. 73274/01, 9 decembrie 2008, nepublicată) care privau, ca în speța de față, litigii opunând funcționari internaționali organizațiilor internaționale care îi angajau. În aceste cauze, ea a constatat că la nicio oră Statele défendeurs nu interveniseră, direct sau indirect, în litigiile în cauză, și nu a observat nicio acțiune sau omisiune a acestor Stați sau autorităților lor care ar fi de natură să angajeze răspunderea lor conform Convenției. Ea a concluzionat că reclamanții nu aparțineau „jurisdicției" Statelor puse în cauză și că pretențiile lor erau deci incompatibile ratione personae cu dispozițiile Convenției.

În final, în cauza Cooperatieve Producentenorganisatie Van de Nederlandse Kokkelvisserij U.A. c. Țări de Jos (nr. 13645/05, 20 ianuarie 2009), Curtea a precizat că presupunerea de respect al Convenției de către Statele puse în cauză se aplica nu numai acțiunilor comise de Statele contractante ele însele, ci și procedurilor urmăriri în cadrul organizației internaționale în cauză și, în particular, procedurilor în fața CJCE. La această ocazie, ea a reamintit că protecția acordată drepturilor fundamentale de organizație nu trebuia neapărat să fie identică cu cea asigurată de art. 6 din Convenție, și că presupunerea nu putea fi răsturnată în cadrul unei cauze date decât dacă se considera că protecția drepturilor garantate de Convenție era entachată de o „insuficiență evidentă".

Curtea deduce din principiile reamintite mai sus că Statele membre au obligația, la momentul în care transferă o parte din puterile lor suverane unei organizații internaționale căreia aderă, de a veghea ca drepturile garantate de Convenție să primească în cadrul acestei organizații o „protecție echivalentă" cu cea asigurată de mecanismul Convenției. Într-adevăr, răspunderea unui Stat parte la Convenție ar putea fi angajată conform acesteia dacă s-ar dovedi ulterior că protecția drepturilor fundamentale oferite de organizația internațională în cauză era entachată de o „insuficiență evidentă" (Bosphorus, precitată). Cu toate acestea, un Stat contractant nu poate i se imputa o încălcare pretinsă a Convenției din cauza unei decizii sau măsuri emanând dintr-un organ al unei organizații internaționale de care este membru, în măsura în care nu a fost dovedit nici măcar susținut că protecția drepturilor fundamentale global oferită de aceasta organizație internațională nu ar fi „echivalentă" cu cea asigurată de Convenție și unde Statul în cauză nu a intervenit nici direct nici indirect în comiterea actului litigios (Boivin, precitată).

B.

Aplicare în speța de față a principiilor mai sus menționate

Curtea constată că în speța de față, contrar situației din cauzele Boivin și Connolly precitate, reclamantul alege expresamente că mecanismul de reglare a conflictelor muncii intern al NATO nu acordă drepturilor fundamentale o protecție „echivalentă" cu cea asigurată de Convenție. Într-adevăr, persoana în cauză contestă caracteristici intrinseci acestui sistem, și anume absența publicității dezbaterilor în fața Comisiei de Apeluri NATO, prevăzută de art. 4.71 din Anexa IX la regulamentul aplicabil, precum și procedura de numire a membrilor acestei Comisii așa cum este descrisă de art. 4.11 al aceluiași instrument (a se vedea secțiunea „Drept internațional relevant" mai sus). Din aceasta, contrar cauzelor Boivin și Connolly, în care nu era cazul să se procede la un asemenea examen deoarece reclamanții puneau în discuție, nu o lipsă structurală a mecanismului intern în cauză, ci o decizie particulară luată de organul competent al organizației internaționale în cauză, Curtea consideră că trebuie să cerceteze dacă mecanismul de reglare a conflictelor contestat în prezenta cauză, și anume calea de recurs în fața CROTAN, este entachată de o „insuficiență evidentă", ceea ce ar răsturna în speța de față presupunerea de respect de către Statele défendeurs a obligațiilor lor conform Convenției.

Curtea consideră că trebuie să examineze chestiunea ținând seama de principiile dezvoltate în jurisprudența sa privind instanțele judiciare naționale ale Statelor défendeurs. Sub aspect, ea observă cu toate acestea că controlul ei în scopul determinării dacă procedura în fața CROTAN, organ al unei organizații internaționale având o personalitate juridică proprie și nu parte la Convenție, este entachată de o insuficiență evidentă este neapărat mai puțin larg decât controlul pe care îl exercită conform articolului 6 asupra procedurilor în fața instanțelor judiciare interne ale Statelor membre ale Convenției, care s-au obligat să respecte dispozițiile acesteia. Pentru Curte, trebuie de fapt să determine dacă, la momentul în care au aderat la NATO și i-au transferat anumite puteri suverane, Statele défendeurs au putut, de bună credință, să estimeze că mecanismul de reglare a conflictelor muncii intern al NATO nu era în contradicție evidentă cu dispozițiile Convenției.

Cât privește pretenția referitoare la publicitatea dezbaterilor, Curtea a reamintit de mai nenumărate ori în jurisprudența sa privind procedurile în fața instanțelor judiciare naționale ale țărilor membre că ținerea unei ședințe publice constituie un principiu fundamental consacrat de art. 6 § 1. Aceasta fiind spus, această dispoziție nu necesită neapărat ținerea unei ședințe în toate procedurile. Aceasta este în special cazul pentru cauzele care nu ridică probleme de credibilitate sau nu provoacă controverse asupra faptelor care ar fi necesitat o ședință, și pentru care instanțele judiciare se pot pronunța în mod echitabil și rezonabil pe baza concluziilor prezentate de părți și alte piese. Curtea recunoaște că autoritățile naționale pot ține seama de imperii de eficiență și economie, și pot judeca de exemplu că organizarea sistematică a dezbaterilor poate constitui un obstacol pentru diligența deosebită necesară în materia securității sociale și, la limită, poate împiedica respectarea termenului rezonabil vizat de art. 6 § 1 (a se vedea, de exemplu, Schuler-Zgraggen c. Elveția, 24 iunie 1993, § 58, seria A nr. 263, și cauzele acolo citate). Dacă Curtea a mai subliniind mai întâi în mai multe cauze că, într-o procedură se desfășurând în fața unui tribunal statuând în prim și ultim cuvânt, o ședință trebuie să aibă loc cu excepția cazului în care circumstanțe excepționale justifică să se abțin (a se vedea, printre altele, Håkansson și Sturesson c. Suedia, § 64, Fredin c. Suedia (nr. 2), 23 februarie 1994, §§ 21-22, seria A nr. 283-A; Allan Jacobsson c. Suedia (nr. 2), 19 februarie 1998, § 46, Recueil des arrêts et décisions 1998-I), ea a precizat ulterior că existența unor asemenea circumstanțe depinde în esență de natura problemelor cu care se confruntă instanțele judiciare interne, și nu de frecvența litigiilor în care acestea se pun. Trebuie aici, ca în orice altă materie, să se țină seama înainte de orice de principiul echității consacrat de art. 6, a cărui importanță este fundamentală (a se vedea, mutatis mutandis, Pélissier și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 52, CEDO 1999-II, și Sejdovic c. Italia [GC], nr. 56581/00, § 90, CEDO 2006-II). În plus, în cauza Jussila c. Finlanda ([GC], nr. 73053/01, CEDO 2006-XIV), unde instanța judiciară estimase că ținerea unei ședințe publice într-o chestiune penală nu era necesară, Curtea a judecat că, persoana în cauză având îmbelșug ocazia să-și prezinte în scris mijloacele de apărare și să răspundă concluziilor autorităților fiscale, cerințele de echitate au fost satisfăcute și că, ținând seama de circumstanțele particulare ale cauzei, acestea nu implicau ținerea unei ședințe (Jussila, precitată, § 48).

Trebuie cu toate acestea subliniază că, în marea majoritate a cauzelor privind o procedură în fața instanțelor judiciare „civile" statuând pe fond în care a ajuns la această concluzie, reclamantul avusese posibilitatea, contrar situației în speța de față, de a solicita ținerea unei ședințe publice (Martinie c. Franța [GC], nr. 58675/00, § 41, CEDO 2006-VI).

Cât privește prezenta cauză, Curtea constată că art. 4.71 din Anexa IX la regulamentul personalului civil al NATO prevede expresamente că „ședințele Comisiei de Apeluri nu sunt publice". Această dispoziție este cu toate acestea puternic nuanțată de articolul următor, care prevede că părțile în litigiu pot „asista la dezbateri și a dezvolta oral toți argumentele în sprijinul mijloacelor invocate în memoriile lor [precum și] se face asistaț sau reprezentaț la aceasta fie de un membru al personalului civil sau militar NATO fie de un consilier ales de ei". În general, Curtea observă că CROTAN are de cunoscut de litigiile în materie de muncă între instanțele dirigente ale NATO și personalul civil angajat de această organizație. Este deci vorba de litigii în materie civilă care, în general, poartă asupra problemelor de ordin tehnic și necesită o decizie rapidă, ceea ce ilustrează de altfel și cauza reclamantului în care acesta contesta creșterea ratei contribuției sale la regimul de pensii al agenților NATO. În final, Curtea observă că, în decizia sa din 4 septembrie 2002 respingând reclamantul, CROTAN a justificat absența caracterului public al dezbaterilor prin necesitatea de a „păstra serenitatea acesteia în contextul specific al unei organizații cum este NATO (...)"

La vederea tuturor acestor elemente, Curtea consideră că Statele défendeurs, la momentul în care au aprobat regulamentul personalului civil, au putut considera în bună dreptate că tipul de cauze pe care CROTAN are de cunoscut puteau fi examinate și judecate de aceasta în mod adecvat în cadrul procedurii prevăzute de regulamentul aplicabil, și, ținând seama de totalitatea dispozițiilor acestui regulament, în particular de art. 4.72 mai sus citat, cerințele de echitate erau satisfăcute fără ținerea unei ședințe publice. Fără a examina mai departe speța de față, ea observă că rezultă din decizia CROTAN și din alte elemente din dosar că absența publicității nu a prejudiciat în niciun fel echitatea întregii proceduri.

Cât privește pretenția reclamantului privind presupusa imparțialitate a membrilor Comisiei, Curtea observă de îndată, la citirea articolului 4.11 din regulamentul relevant, că cei trei membri ai CROTAN, care sunt desemnați pentru trei ani de Consilul Atlanticului Nord, trebuie să fie persoane complet externe NATO și a căror competență este „dovedită". Ea observă de altfel că, contrar afirmației reclamantului, rezultă clar din art. 4.21 că recursurile depuse la CROTAN trebuie să fie direcționate împotriva deciziilor șefilor organismelor NATO, fie că aplică sar nu decizii ale Consilului Atlanticului Nord (a se vedea secțiunea „Drept internațional relevant" mai sus). În decizia pe care reclamantul o contestă în speța de față, CROTAN reamintește de altfel expresamente că „nu poate cunoscut direct de o decizie a Consilului Atlanticului Nord". Curtea observă de altfel că orice reclamant poate, conform articolului 4.16 din Anexa IX la regulamentul personalului civil, invoca o presupunere de imparțialitate și cere ca compoziția Comisiei de Apeluri să fie modificată. Ea constată accidental că reclamantul nu s-a prevăzut, la nicio oră, de această posibilitate în cursul procedurii în fața Comisiei. Orice fel de caz, ea consideră aici de asemenea că, ținând seama de totalitatea dispozițiilor reglementare relevante, Statele défendeurs au putut judeca la momentul adoptării regulamentului aplicabil că acesta institua un tribunal conform cerințelor puse de art. 6.

Ținând seama de ceea ce mai sus, Curtea consideră că Statele puse în cauză au putut în bună dreptate să considere, la momentul în care au aprobat regulamentul personalului civil și anexele acestuia prin intermediul reprezentanților lor permanenți ședând la Consilul Atlanticului Nord, că dispozițiile regulând procedura în fața CROTAN satisfăceau cerințelor unui proces echitabil. Niciun element susceptibil să contrazică această constatare nu a fost adus la cunoștința Curții.

Ea concluzionează că protecția oferită reclamantului în speța de față de mecanismul de reglare internă a conflictelor NATO nu era deci entachată de o „insuficiență evidentă" în sensul dat acestui termen în hotărârea Bosphorus, în particular în contextul specific al unei organizații cum este NATO. Din aceasta, ea consideră că reclamantul nu este întemeiат să facă grief Italiei și Belgiei de a fi aderat la un sistem contrar Convenției, și că presupunerea de respect al acesteia de către aceste două State nu a fost răsturnată.

Din aceasta, pretențiile reclamantului sunt evident nefundate și trebuie respinse conform articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Françoise Elens-Passos

Ireneu Cabral Barreto

Grefiera adjunctă

Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

10750/03

présentée par Emilio GASPARINI

contre l'Italie et la Belgique

La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant le 12 mai 2009 en une chambre composée de

:

Ireneu Cabral Barreto,

président,

Françoise Tulkens,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

Nona Tsotsoria,

Ișıl Karakaș,

juges,

et de Françoise Elens-Passos,

greffière adjointe de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 4 mars 2003,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Emilio Gasparini, est un ressortissant italien, né en

1945 et résidant à Bruxelles (Belgique). Il est représenté devant la Cour par M

e

J.

‑

P.

Cuny, avocat à Versailles (France).

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant entra au service de l'Organisation du Traité de l'Atlantique Nord (OTAN) à compter de 1976 et travaille depuis lors au siège de cette organisation à Bruxelles.

Fin 1999, le Conseil de l'Atlantique Nord, l'autorité décisionnaire de l'Organisation, décida de porter le taux de la contribution des agents au régime des pensions de 8 % à 8,3 % de leur salaire de base. Le requérant adressa alors au Secrétaire général de l'OTAN une réclamation dans laquelle il contestait cette augmentation. Le 21 décembre 2000, le Secrétaire général décida de maintenir le taux de la contribution de l'intéressé au régime des pensions à 8,3 %.

Le 12 janvier 2001, le requérant saisit la Commission de recours de l'OTAN (CROTAN) d'un recours en annulation de cette décision, conformément à l'article 4.21 du règlement du personnel civil de l'Organisation. Il demanda à ce que le taux de sa contribution fût ramené de 8,3

% à 8 % et sollicita le remboursement des sommes correspondant à la différence entre ces deux taux, qui avaient été prélevées sur son salaire depuis le 1

er

janvier

2000.

Lors de l'audience qui se tint le 4 septembre 2002, le requérant mit en cause la conformité de la procédure suivie devant la CROTAN avec l'article

6

§

1 de la Convention. Il visa en particulier l'article

4.71 du règlement du personnel civil prévoyant l'absence de publicité des débats.

Par une décision du 5 septembre 2002, la CROTAN rejeta le grief relatif à la publicité des débats, pour les motifs suivants

:

«

(...) si la Commission ne dispose pas de la faculté de décider de rendre publique l'une de ses séances, les droits du requérant à être entendu, à se faire assister ou représenter lors de l'audience devant la Commission sont pleinement respectés

; qu'ainsi [le requérant] ne saurait valablement prétendre que l'absence de caractère public des débats, destinée à en préserver la sérénité dans le contexte spécifique d'une organisation telle que l'OTAN, porterait atteinte aux droits fondamentaux des requérants devant la Commission

; qu'il suit de là que la demande de l'intéressé présentée à l'ouverture de la séance de la Commission et tendant à ce que l'audience soit publique, doit être rejetée (...).

»

Sur le fond, la CROTAN débouta le requérant, estimant que l'intéressé n'était pas fondé à prétendre que la décision du Conseil de l'Atlantique Nord de porter de 8 % à 8,3 % le taux de contribution au régime des pensions serait intervenue en méconnaissance des dispositions du règlement du personnel civil, et qu'il n'était pas établi que ce choix procéderait d'une appréciation manifestement erronée des besoins de financement du régime des pensions ni que l'augmentation du taux de cotisation bouleverserait l'économie du contrat des agents.

En vertu de l'article 4.84 du règlement du personnel civil (voir la partie «

droit international pertinent

» ci-dessous), les décisions de la CROTAN sont insusceptibles de recours.

B.

Le droit international pertinent

Les relations entre les instances dirigeantes de l'OTAN et le personnel civil employé par l'Organisation sont régies par le règlement du personnel civil de l'OTAN, document approuvé par le Conseil de l'Atlantique Nord (qui est composé de représentants permanents des Etats membres ayant rang d'ambassadeurs). Les dispositions pertinentes de l'annexe IX (règlement relatif aux réclamations et recours) à ce règlement se lisent comme suit

:

Article 4.11

«

Il est institué une Commission de recours comprenant un président et deux

membres titulaires, de nationalité différente. Les intéressés, qui doivent avoir la nationalité de l'un des Etats membres de l'OTAN, sont désignés par le Conseil de l'Atlantique Nord pour une durée de trois ans, en dehors du personnel de l'Organisation et des délégations nationales près du Conseil, parmi des personnes de compétence établie, dont une au moins doit avoir une compétence juridique.

»

Article 4.16

«

Chaque partie peut, en invoquant une présomption de partialité, demander que la composition de la Commission de recours soit modifiée. Toutefois, les parties ne peuvent à cet effet faire état de la nationalité d'un membre de la Commission de recours. Cette dernière statue sur la demande présentée hors de la présence du membre intéressé.

»

Article 4.21

«

La Commission des recours connaît des litiges d'ordre individuel auxquels pourrait donner lieu toute décision d'un Chef d'un Organisme de l'OTAN prise de sa propre autorité ou en application d'une décision du Conseil et qu'un agent, ancien agent ou ses ayants droit estiment lui faire grief. (...)

»

Article 4.71

«

Les séances de la Commission de recours ne sont pas publiques.

»

Article 4.72

«

Le Chef de l'Organisme de l'OTAN et le requérant peuvent, soit de leur propre chef, soit à la suite d'une demande de la Commission de recours, assister aux débats et développer oralement tous arguments à l'appui des moyens invoqués dans leurs mémoires. Ils peuvent se faire assister ou représenter à cet effet soit par un membre du personnel civil ou militaire de l'OTAN soit par un conseil choisi par eux (...)

»

Article 4.84

«

Les décisions de la Commission ne peuvent faire l'objet que d'un recours en rectification devant la Commission dans le cas où la décision rendue serait entachée d'une erreur matérielle. Les parties peuvent demander à la Commission de réviser sa décision lorsqu'un fait déterminant n'a été connu de la Commission et de la partie demandant la révision qu'après que la Commission ait fait connaître sa décision. Aucune demande de révision ne peut être introduite après l'expiration d'une période de trois mois qui suit la découverte du fait mentionné ci-dessus ou, en tout état de cause, après l'expiration de la période de cinq ans qui suit la décision.

»

En vertu de l'article IV de la Convention sur le statut de l'OTAN, des représentants nationaux et du personnel international, signée à Ottawa le 20

septembre

1951, «

l'Organisation possède la personnalité juridique

(...)

».

GRIEFS

Le requérant se plaint sur le terrain de l'article 6 que la procédure devant la CROTAN ne répond pas aux exigences du procès équitable. Il dénonce en particulier le fait que les séances de cet organe ne soient pas publiques, faisant valoir que la publicité des débats figure au nombre des garanties «

organiques

» nécessaires à l'équité des procédures. Par ailleurs, il met en cause la partialité des membres de la CROTAN, soulignant que ceux-ci sont nommés par le Conseil de l'Atlantique Nord, l'organe de décision de l'Organisation. Or, selon le requérant, toute requête dont la CROTAN a à connaître doit certes être dirigée formellement contre le chef de l'organisme de l'OTAN compétent, mais touche en réalité en substance un acte qui émane de la volonté du Conseil. De plus, les critères de compétence posés par la disposition réglementaire applicable seraient insuffisants par rapport aux fonctions de nature juridictionnelle confiées à la CROTAN. Dès lors, le processus de nomination des membres de celle-ci se concilierait difficilement avec la notion de tribunal indépendant et impartial.

De manière générale, le requérant fait grief à la Belgique, en tant que pays hôte de l'OTAN, et à l'Italie, dont il est ressortissant, de n'avoir pas veillé à ce que l'Organisation, au moment de sa création, mette en place un système juridictionnel interne compatible avec les exigences de la Convention.

EN DROIT

Le requérant reconnaît que les violations de la Convention qu'il allègue trouvent leur origine non pas dans une action ou une omission des Etats défendeurs ou de leurs autorités, mais dans une décision du Conseil de l'Atlantique Nord, mise en œuvre par le Secrétaire général de l'OTAN et confirmée par la Commission de recours de cette organisation. Cependant, il estime que la procédure mise en place dans l'ordre juridique interne de l'OTAN ne répond pas aux normes du procès équitable au sens de l'article

6 de la Convention. Il soutient en effet qu'il était de la responsabilité des Etats membres de s'assurer, au moment de la création de l'OTAN, et en vertu des obligations qui leur incombaient au titre de l'article 6 de la Convention, que les mécanismes internes de règlement des litiges mis en place par cette organisation étaient conformes à la Convention.

A.

Principes applicables

Dans les affaires

Bosphorus

(

Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi dite «

Bosphorus Airways

» c.

Irlande

([GC], n

o

45036/98, CEDH

2005

‑

VI),

Behrami et Behrami c.

France

((déc.) [GC], n

o

71412/01, 31

mai 2007), et

Saramati c.

Allemagne, France et Norvège

((déc.) [GC], n

o

78166/01, 31 mai 2007), la Cour a rappelé que, si la Convention n'interdit pas aux Etats de transférer des pouvoirs souverains à une organisation internationale à des fins de coopération dans certains domaines d'activité, les Etats demeurent responsables au titre de l'article 1 de la Convention de tous les actes et omissions de leurs organes, même si ceux

‑

ci découlent de la nécessité d'observer des obligations juridiques internationales

; en effet, l'article 1 ne fait aucune distinction quant au type de normes ou de mesures en cause et ne soustrait aucune partie de la «

juridiction

» des Parties contractantes à l'empire de la Convention. Cependant, la Cour a ensuite précisé que, lorsque l'acte d'un Etat se justifiait par le respect des obligations découlant pour celui-ci de son appartenance à une organisation internationale et que l'organisation en question accordait aux droits fondamentaux une protection à tout le moins équivalente à celle assurée par la Convention, il y avait lieu de présumer que les exigences de la Convention étaient respectées par l'Etat. Pareille présomption pourrait toutefois être renversée dans le cadre d'une affaire donnée si l'on estimait que la protection des droits garantis par la Convention était entachée d'une insuffisance manifeste. Dans un tel cas, le rôle de la Convention en tant qu'«

instrument constitutionnel de l'ordre public européen

» dans le domaine des droits de l'homme l'emporterait sur l'intérêt de la coopération internationale (

Bosphorus

, précité, §§

155

‑

156, et,

Behrami et Behrami

c.

France

, et

Saramati c. Allemagne, France et Norvège

, § 145).

Dans l'affaire

Bosphorus

, la Cour a relevé que la mesure en cause (la saisie en Irlande de l'aéronef loué par la société requérante, sur la base d'un règlement communautaire pris lui-même en application d'une résolution du Conseil de sécurité de l'ONU) avait été mise en œuvre par les autorités de l'Etat défendeur, sur son territoire national, à la suite d'une décision d'un ministre de cet Etat (

Bosphorus

, précité, § 137). Dans cette situation, la Cour n'a vu aucun problème touchant à sa compétence, notamment

ratione

personae

, vis-à-vis de l'Etat irlandais.

En revanche, la Cour a jugé que les affaires ultérieures

Behrami et Behrami

c.

France

, et

Saramati c. Allemagne, France et Norvège

, se distinguaient de l'affaire

Bosphorus

sur le plan à la fois de la responsabilité des Etats défendeurs découlant de l'article 1 et de la compétence

ratione

personae

de la Cour. En effet, elle a estimé que la responsabilité des Etats défendeurs ne pouvait être engagée du fait des actions et omissions litigieuses de la KFOR et de la MINUK, lesquelles étaient directement imputables à l'ONU en tant qu'organisation à vocation universelle remplissant un objectif impératif de sécurité collective. Elle en a dès lors conclu que les griefs des requérants dans ces affaires devaient être déclarés incompatibles

ratione personae

avec les dispositions de la Convention (

Behrami

, précitée, §§ 151-152).

La Cour rappelle également qu'elle a été amenée à examiner des questions très similaires à celles soulevées en l'espèce dans deux

affaires récentes (

Boivin c. 34 Etats membres du Conseil de l'Europe

(déc.), n

o

73250/01, 9

septembre 2008, CEDH 2008-..., et

Connolly

c.

15

Etats membres de l'Union européenne

, n

o

73274/01, 9 décembre 2008, non publiée) qui portaient, comme en l'espèce, sur des litiges opposant des fonctionnaires internationaux aux organisations internationales qui les employaient. Dans ces affaires, elle a constaté qu'à aucun moment les Etats défendeurs n'étaient intervenus, directement ou indirectement, dans les litiges en cause, et n'a relevé aucune action ou omission de ces Etats ou de leurs autorités qui serait de nature à engager leur responsabilité au regard de la Convention. Elle en a conclu que les requérants ne relevaient pas de la «

juridiction

» des Etats mis en cause et que leurs griefs étaient donc incompatibles

ratione personae

avec les dispositions de la Convention.

Enfin, dans l'affaire

Cooperatieve Producentenorganisatie Van de Nederlandse Kokkelvisserij U.A. c. Pays-Bas

(n

o

13645/05, 20

janvier

2009), la Cour a précisé que la présomption de respect de la Convention par les Etats mis en cause s'appliquait non seulement aux actions commises par les Etats contractants eux-mêmes, mais également aux procédures suivies au sein de l'organisation internationale en question et, en particulier, aux procédures devant la CJCE. A cette occasion, elle a rappelé que la protection accordée aux droits fondamentaux par l'organisation ne devait pas nécessairement être identique à celle assurée par l'article 6 de la Convention, et que la présomption ne pouvait être renversée dans le cadre d'une affaire donnée que si l'on estimait que la protection des droits garantis par la Convention était entachée d'une insuffisance manifeste.

La Cour déduit des principes rappelés ci-dessus que les Etats membres ont l'obligation, au moment où ils transfèrent une partie de leurs pouvoirs souverains à une organisation internationale à laquelle ils adhèrent, de veiller à ce que les droits garantis par la Convention reçoivent au sein de cette organisation une «

protection équivalente

» à celle assurée par le mécanisme de la Convention. En effet, la responsabilité d'un Etat partie à la Convention pourrait être mise en jeu au regard de celle-ci s'il s'avérait ultérieurement que la protection des droits fondamentaux offerte par l'organisation internationale concernée était entachée d'une «

insuffisance manifeste

» (

Bosphorus

, précité). En revanche, un Etat contractant ne peut se voir imputer une violation alléguée de la Convention à raison d'une décision ou d'une mesure émanant d'un organe d'une organisation internationale dont il est membre, dans la mesure où il n'a pas été établi ni même allégué que la protection des droits fondamentaux globalement offerte par ladite organisation internationale ne serait pas «

équivalente

» à celle assurée par la Convention et où l'Etat concerné n'est intervenu ni directement ni indirectement dans la commission de l'acte litigieux (

Boivin

, précitée).

B.

Application en l'espèce des principes susmentionnés

La Cour constate qu'en l'espèce, contrairement à la situation dans les affaires

Boivin

et

Connolly

précitées, le requérant allègue expressément que le mécanisme de règlement des conflits du travail interne à l'OTAN n'accorde pas aux droits fondamentaux une protection «

équivalente

» à celle assurée par la Convention. En effet, l'intéressé conteste des caractéristiques intrinsèques à ce système, à savoir l'absence de publicité des débats devant la Commission de recours de l'OTAN, prévue par l'article

4.71 de l'annexe IX au règlement applicable, ainsi que la procédure de nomination des membres de cette Commission telle que décrite par l'article

4.11 du même instrument (voir la partie «

Droit international pertinent

» ci-dessus). Dès lors, contrairement aux affaires

Boivin

et

Connolly

, où il n'y avait pas lieu de se livrer à un tel examen puisque les requérants mettaient en cause, non pas une lacune structurelle du mécanisme interne concerné, mais une décision particulière prise par l'organe compétent de l'organisation internationale en cause, la Cour considère qu'il lui faut rechercher si le mécanisme de règlement des conflits contesté dans la présente affaire, à savoir la voie de recours devant la CROTAN, est entaché d'une «

insuffisance manifeste

», ce qui renverserait en l'espèce la présomption de respect par les Etats défendeurs de leurs obligations au titre de la Convention.

La Cour estime qu'elle doit examiner la question en tenant compte des principes développés dans sa jurisprudence concernant les juridictions nationales des Etats défendeurs. A cet égard, elle observe cependant que son contrôle en vue de déterminer si la procédure devant la CROTAN, organe d'une organisation internationale ayant une personnalité juridique propre et non partie à la Convention, est entachée d'une insuffisance manifeste est nécessairement moins ample que le contrôle qu'elle exerce au regard de l'article

6 sur les procédures devant les juridictions internes des Etats membres de la Convention, lesquels se sont obligés à en respecter les dispositions. Pour la Cour, il lui faut en réalité déterminer si, au moment où ils ont adhéré à l'OTAN et lui ont transféré certains pouvoirs souverains, les Etats défendeurs ont pu, de bonne foi, estimer que le mécanisme de règlement des conflits du travail interne à l'OTAN n'était pas en contradiction flagrante avec les dispositions de la Convention.

Quant au grief relatif à la publicité des débats, la Cour a rappelé à de nombreuses reprises dans sa jurisprudence relative aux procédures devant les juridictions nationales des pays membres que la tenue d'une audience publique constitue un principe fondamental consacré par l'article 6

§

6

§

1 (voir, par exemple,

Schuler-Zgraggen

c.

Suisse

, 24

juin

1993, §

58, série

A n

o

263, et les affaires y citées). Si la Cour a d'abord souligné dans plusieurs affaires que, dans une procédure se déroulant devant un tribunal statuant en premier et dernier ressort, une audience doit avoir lieu à moins que des circonstances exceptionnelles justifient de s'en dispenser (voir, entre autres,

Håkansson et Sturesson

c.

Suède

, §

64,

Fredin

c.

Suède

(n

o

2)

, 23

février

1994, §§

21

‑

22, série

A n

o

283-A

;

Allan

Jacobsson

c.

Suède

(n

o

2)

, 19

février

1998, §

46,

Recueil

des arrêts et décisions

1998-I), elle a précisé par la suite que l'existence de pareilles circonstances dépend essentiellement de la nature des questions dont les tribunaux internes se trouvent saisis, et non de la fréquence des litiges où celles-ci se posent. Il convient ici, comme en toute autre matière, d'avoir égard avant tout au principe d'équité consacré par l'article

6, dont l'importance est fondamentale (voir,

mutatis mutandis

,

Pélissier et Sassi c. France

[GC], n

o

25444/94, §

52, CEDH 1999-II, et

Sejdovic

c.

Italie

[GC], n

o

56581/00, §

90, CEDH

2006-II). Par ailleurs, dans l'affaire

Jussila c. Finlande

([GC], n

o

73053/01, CEDH 2006

‑

XIV), où le tribunal avait estimé que la tenue d'une audience publique dans une affaire pénale n'était pas nécessaire, la Cour a jugé que, l'intéressé ayant eu amplement l'occasion de présenter par écrit ses moyens de défense et de répondre aux conclusions des autorités fiscales, les exigences d'équité avaient été satisfaites et que, eu égard aux circonstances particulières de la cause, elles n'impliquaient pas la tenue d'une audience (

Jussila

, précité, §

48).

Il y a lieu cependant de souligner que, dans la plupart des affaires concernant une procédure devant des juridictions «

civiles

» statuant au fond dans lesquelles elle est arrivée à cette conclusion, le requérant avait eu la possibilité, contrairement à la situation en l'espèce, de solliciter la tenue d'une audience publique (

Martinie c. France

[GC], n

o

58675/00, §

41, CEDH 2006

‑

VI).

Quant à la présente affaire, la Cour constate que l'article

4.71 de l'annexe

IX au règlement du personnel civil de l'OTAN prévoit expressément que «

les séances de la Commission de recours ne sont pas publiques

». Cette disposition est cependant fortement nuancée par l'article suivant, qui dispose que les parties au litige peuvent «

assister aux débats et développer oralement tous arguments à l'appui des moyens invoqués dans leurs mémoires [ainsi que] se faire assister ou représenter à cet effet soit par un membre du personnel civil ou militaire de l'OTAN soit par un conseil choisi par eux

». De manière générale, la Cour observe que la CROTAN a à connaître du contentieux du travail entre les instances dirigeantes de l'OTAN et le personnel civil employé par cette organisation. Il s'agit donc de litiges en matière civile qui, en général, portent sur des questions d'ordre technique et exigent une décision rapide, ainsi que l'illustre du reste l'affaire du requérant dans laquelle celui-ci contestait l'augmentation du taux de sa contribution au régime de pensions des agents de l'OTAN. Enfin, la Cour relève que, dans sa décision du 4

septembre 2002 déboutant le requérant, la CROTAN a justifié l'absence de caractère public des débats par la nécessité d'«

en préserver la sérénité dans le contexte spécifique d'une organisation telle que l'OTAN (...)

».

Au vu de l'ensemble de ces éléments, la Cour estime que les deux

Etats défendeurs, au moment où ils ont approuvé le règlement sur le personnel civil, ont pu considérer à bon droit que le type d'affaires dont la CROTAN a à connaître pouvaient être examinées et tranchées par elle de manière adéquate dans le cadre de la procédure prévue par le règlement applicable, et, qu'eu égard à l'ensemble des dispositions de ce règlement, notamment à l'article 4.72 précité, les exigences d'équité étaient satisfaites sans la tenue d'une audience publique. Sans examiner plus avant le cas d'espèce, elle relève qu'il ressort de la décision de la CROTAN et des autres éléments du dossier que l'absence de publicité n'a en rien nui à l'équité de l'ensemble de la procédure.

Quant au grief du requérant tenant à la partialité alléguée des membres de la Commission, la Cour remarque d'emblée, à la lecture de l'article

4.11 du règlement pertinent que les trois membres de la CROTAN, qui sont désignés pour trois ans par le Conseil de l'Atlantique Nord, doivent être des personnes entièrement extérieures à l'OTAN et dont la compétence est «

établie

». Elle observe par ailleurs que, contrairement à ce qu'affirme le requérant, il ressort clairement de l'article 4.21 que les recours soumis à la CROTAN doivent être dirigés contre des décisions des chefs des organismes de l'OTAN, qu'ils appliquent ou non des décisions du Conseil de l'Atlantique Nord (voir la partie «

Droit international pertinent

» ci

‑

dessus). Dans la décision dont le requérant fait grief en l'espèce, la CROTAN rappelle d'ailleurs expressément qu'elle «

ne peut connaître directement d'une décision du Conseil de l'Atlantique Nord

». La Cour observe par ailleurs que tout requérant peut, conformément à l'article

4.16 de l'annexe IX au règlement sur le personnel civil, invoquer une présomption de partialité et demander que la composition de la Commission de recours soit modifiée. Elle constate à titre incident que le requérant ne s'est prévalu, à aucun moment, de cette possibilité au cours de la procédure devant la Commission. Quoi qu'il en soit, elle considère ici aussi que, eu égard à l'ensemble des dispositions réglementaires pertinentes, les deux

Etats défendeurs ont pu juger au moment de l'adoption du règlement applicable que celui-ci instituait un tribunal conforme aux exigences posées par l'article 6.

Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime que les deux Etats mis en cause ont pu à bon droit considérer, au moment où ils ont approuvé le règlement sur le personnel civil et ses annexes par l'intermédiaire de leurs représentants permanents siégeant au Conseil de l'Atlantique Nord, que les dispositions régissant la procédure devant la CROTAN satisfaisaient aux exigences du procès équitable. Aucun élément susceptible de contredire ce constat n'a été porté à la connaissance de la Cour.

Elle en conclut que la protection offerte au requérant en l'espèce par le mécanisme de règlement interne des conflits de l'OTAN n'était donc pas entachée d'une «

insuffisance manifeste

» au sens donné à ce terme dans l'arrêt

Bosphorus

, particulièrement dans le contexte spécifique d'une organisation telle que l'OTAN. Dès lors, elle considère que le requérant n'est pas fondé à faire grief à l'Italie et à la Belgique d'avoir souscrit à un système contraire à la Convention, et que la présomption de respect de celle-ci par ces deux

Etats n'a pas été renversée.

Il s'ensuit que les griefs du requérant sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à la majorité,

Déclare

la requête irrecevable.

Françoise Elens-Passos

Ireneu Cabral Barreto

Greffière adjointe

Président