MIANOWICZ c. ALLEMAGNE

MIANOWICZ c. ALLEMAGNE (CtEDO, 2009)

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererilor nr. 4678/05, 22426/05, 3810/06 și 37273/06 prezentate de Tomasz MIANOWICZ contra Germaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care se află la 19 mai 2009 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Rait Maruste, Karel Jungwiert, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefevre, Mirjana Lazarova Trajkovska; Zdravka Kalaydjieva, judecători, și Claudia Westerdiek, graffière de secțiune, având în vedere cererile sus-menționate introduse la 3 decembrie 2004, 5 iunie 2005, 4 ianuarie 2006 și 19 august 2006, ÎN FAVOAREA reclamantului, Tomasz Mianowicz, este un cetățean polonez, născut în 1955 și rezident la München. Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. A. Contextul afacerilor la 16 martie 1983, reclamantul a început să lucreze ca editor la radioul american Radio Free Europe/Radio Liberty (denumit în continuare RFE/RL mai jos). În 1988, în urma concedierii sale, reclamantul a inițiat o acțiune privind protecția împotriva concedierii în fața Tribunalului Muncitorilor din München (n 22 Ca 2079/88). În cursul procedurii, RFE/RL a solicitat rezoluția judiciară a contractului de muncă de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Concedierea a fost anulată definitiv de către instanța de apel la locul de muncă la 25 septembrie 1998. Această procedură a făcut obiectul unei hotărâri a judecătorului Mianowicz c. Germania din 18 octombrie 2001 (n 42505/95) prin care Curtea a ajuns la concluzia că a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție cu privire la durata acestei proceduri și a alocat reclamantului sumele de 15 000 DEM (aproximativ 7 500 EUR) pentru daune morale și 5 000 DEM pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. B. Cererea nr. 3810/06 1. Procedura principală (n 8 Ca 20737/93) La 28 decembrie 1993, reclamantul sesizează instanța de muncă din München cu privire la o cerere în special de a constata că RFE/RL era obligat să îi plătească salarii de la 1 iulie 1988 și să prezinte o declarație cu privire la toate salariile pe care angajatorul său i le datora pentru perioada cuprinsă între 1 iulie 1988 și 31 decembrie 1993 (n 8 Ca 20737/93). La 3 martie 1994, instanța muncii a decis că o nouă dată nu va fi stabilită decât la cererea uneia dintre părți. La 9 mai 1997, reclamantul a respins ajutorul judiciar pe care instanța de muncă l-a respins pe motiv că acțiunea reclamantului nu avea șanse suficiente de succes și părea nesăbuită după ce trei instanțe au constatat validitatea concedierii în procedura de concediere (a se vedea mai sus). La 20 iulie 1998, instanța de apel a respins recursul reclamantului împotriva acestei decizii. La 29 decembrie 1999, reclamantul a solicitat instanței de muncă să accelereze procedura și să stabilească o audiere. La 8 aprilie 2000, reclamantul a reinstaurat instanța de muncă. La 4 aprilie 2002, reclamantul a informat președintele Tribunalului Muncii și s-a plâns de inactivitatea Tribunalului. La 16 aprilie 2002, aceasta i-a răspuns că judecătorul însărcinat cu cauza sa a considerat din greșeală că cererile reclamantului de stabilire a unei inculpate nu au fost făcute decât în ipoteza acordării ajutorului judiciar. Ea a adăugat că tratamentul cauzei va fi reluat rapid. La 28 decembrie 2002, reclamantul și-a reformula cererile. Prin hotărârea interlocutorie din 13 noiembrie 2003, Tribunalul Muncii a constatat că dl H. a fost mandatat în mod valabil de RFE/RL. Ulterior, reclamantul a inițiat o serie de proceduri incidentale (a se vedea mai jos). La 9 ianuarie 2007, reclamantul și-a reînnoit cererea de asistență judiciară. Printr-o hotărâre implicită din 16 ianuarie 2007, instanța muncii l-a decăzut pe reclamant din toate cererile sale introductive. La 19 ianuarie 2007, instanța muncii a primit cererea de asistență judiciară din partea reclamantului numai în ceea ce privește cererile sale de plată a salariului începând cu 1 ianuarie 1995 și a respins cererea pentru surplus. la 23 februarie 2007, reclamantul a recuzat judecătorul Tribunalului Muncii însărcinat cu cauza sa, susținând în special faptul că nu a fost informat cu privire la instanța de muncă și că constatările instanței de lucru din decizia sa din 19 ianuarie 2007 privind ajutorul judiciar nu erau corecte. La 26 februarie 2007, reclamantul a introdus o acțiune împotriva deciziei Tribunalului Muncii din 19 ianuarie 2007 privind ajutorul judiciar. Judecătorul recuzat a declarat că a trimis citatul la adresa avocatului reclamantului (care l-a transmis acestuia din urmă), dar nu a văzut că mandatul de reprezentare fusese încheiat. Printr-o decizie nedatată, Tribunalul Muncii a respins cererea de recuzare. La 11 iunie 2007, reclamantul sesizează Curtea Constituțională Federală. La 3 august 2007, instanța de apel a primit recursul reclamantului împotriva deciziei Tribunalului Muncii din 19 ianuarie și i-a acordat ajutorul judiciar. (2) Procedura de recurs împotriva hotărârii interlocutoare a Tribunalului Muncii din 11 februarie 2004, reclamantul, reprezentat de un avocat, a interjet apelul la hotărârea interlocutorie a Tribunalului Muncii din 13 noiembrie 2003 (care se referă la validitatea competenței de reprezentare a domnului H. La 11 octombrie și 29 noiembrie 2004, reclamantul își motivează apelul. Printr-o decizie din 7 februarie 2005, Curtea Constituțională Federală a Uniunii Europene a declarat inadmisibil recursul reclamantului împotriva hotărârii interlocutoare. La 27 iunie 2005, o cameră de trei judecători a Curții Constituționale federale a declarat inadmisibilă acțiunea constituțională a reclamantului (n 1 BvR 689/05), precizând că aceasta se abținea de la motivarea deciziei sale. (3) Procedura de recuzare împotriva președintelui celei de-a 8-a Camere a Tribunalului Muncii din 2 martie 2006, reclamantul l-a recuzat pe judecătorul Tribunalului Muncii însărcinat cu cazul său. Printr-o declarație oficială din 13 martie 2006, judecătorul recuzat a explicat că reclamantul își formulase din nou cererea de recuzare doar cu câteva zile înainte de data de 16 martie 2006, în timp ce motivele invocate se refereau la evenimente din urmă cu câteva luni. Acest proces al reclamantului nu putea avea ca scop decât întârzierea procedurii. Judecătorul a precizat că încuietoarea fixată fusese amânată și că nu mai exista nici o dată liberă înainte ca acesta să se pensioneze la sfârșitul lunii aprilie. Cererea de recuzare devenind astfel irelevantă, el a invitat reclamantul să declare soluționarea cererii sale în loc de a ocupa din nou mai mulți judecători. La 20 septembrie 2006, un alt judecător al Tribunalului Muncii a respins cererea de recuzare pe motiv că reclamantul nu mai avea un interes legitim, deoarece judecătorul recuzat plecase la pensie. La 12 octombrie 2006, președintele celei de-a șasea camere chemate să cunoască recursul s-a deportat. Judecătorul suplinitor a fost recuzat de reclamant la 5 decembrie 2006. La 30 ianuarie 2007, a 8-a cameră a instanței de recurs a muncii a primit cererea de recuzare a reclamantului. Referindu-se la hotărârile pronunțate anterior în alte proceduri prud camera a respins recursul reclamantului împotriva deciziei Tribunalului Muncii din 20 septembrie 2006 pe motiv că legea nu prevedea o cale de atac și că decizia întreprinderilor nu era în mod evident ilegală. La 3 august 2007, instanța de apel a respins recursul în audierea reclamantului pe motiv că acesta era inadmisibil și a reamintit că deciziile interimare, cum ar fi decizia Tribunalului Muncii din 20 septembrie 2006, nu puteau face obiectul unei acțiuni în audiere. La 7 decembrie 2007, o cameră a trei judecători ai Curții Constituționale Federale nu a aprobat acțiunea reclamantului (n 1 BvR 2357/07). Mianowicz c. Germania (dec.), nr 37111/04, 55440/07 și 55443/07, 19 mai 2009). Admiterea recursului constituțional nu a fost totuși indicată deoarece obiecțiunile formulate de solicitant în acțiunea sa în audiere erau lipsite de un început de motivare. În concluzie, Comisia concluzionează că, în cazul în care acțiunea în cadrul audierii ar fi fost încheiată, respingerea acesteia pentru inadmisibilitate nu ar fi făcut obiectul unui prejudiciu care să justifice admiterea acțiunii sale. La data de 30 decembrie 2003, Tribunalul Muncii a respins cererea pe motiv că rectificările solicitate nu erau esențiale (wesentlich) pentru a justifica rectificarea procesului-verbal. La 17 februarie 2004, reclamantul l-a recuzat pe judecătorul Tribunalului Muncii însărcinat cu cazul său, care a declarat că nu-și mai amintește, aproape un trimestru după ce își ținea gura, ce documente solicitase să iasă pentru a-l recuza. La 17 martie 2004, o altă formare a Tribunalului Muncii a respins cererea de recuzare. Comisia a precizat că cererea nu putea fi examinată decât pe baza dosarului judiciar, întrucât judecătorul recuzat nu mai era în măsură să-și amintească detaliile descrise de reclamant la aproape trei luni de la data la care acesta din urmă și-a exprimat argumentele. Potrivit tribunalului muncii, nici respingerea cererii de rectificare, nici omisiunea de a priva judecata interlocutoare de o injumătățire pe căile de atac și nici refuzul de a comite un avocat (confirmat, de altfel, de tribunalul de apel) nu au fost motive de natură să pună la îndoială imparțialitatea judecătorului recuzat. În ceea ce privește durata procedurii, Tribunalul Muncii a explicat că procesul-verbal al ședinței din 3 martie 1994 făcea trimitere la o decizie că o nouă ședință nu va fi stabilită decât la cererea uneia dintre părți, iar prima cerere a reclamantului în acest sens datează din 28 decembrie 2002. La 21 mai 2005, o cameră a trei judecători ai Curții Constituționale Federale nu a aprobat recursul constituțional al reclamantului (n 1 BvR 914/04). C. Cererea nr. 22426/05 La 13 mai 2004, după ce reclamantul a interjectat recursul la hotărârea interlocutorie (a se vedea mai sus), instanța de apel a informat reclamantul că apelul său ar trebui să fie inadmisibil, deoarece nu era eligibil ( La 9 iunie 2004, reclamantul l-a recuzat pe judecătorul care ordonase redactarea acestei hotărâri. La 8 septembrie 2004, o altă formare a Camerei a refuzat cererea de recuzare, în special că nici indicarea din 13 mai 2004, nici participarea președintelui celei de-a cincea camere, nici participarea președintelui nu au fost prezentate. Camera în arest la tribunalul judecătorului recuzat din 13 decembrie 2000 în procedura privind rezoluția judiciară a contractului de muncă (n mai 2004) erau de natură să pună sub semnul întrebării imparțialitatea judecătorului recuzat. În cele din urmă, faptul că un judecător adoptă o hotărâre judecătorească (presupunând) eronată nu punea la îndoială, în principiu, imparțialitatea acestui judecător. Procedura de recuzare nu a fost concepută pentru a asigura controlul temeinic al unei hotărâri judecătorești. La 19 noiembrie 2004, o cameră a trei judecători ai Curții Constituționale federale nu a acceptat recursul constituțional al reclamantului (n 1 BvR 2343/04). D. Cererea nr. 37273/06 Ca urmare a deciziei Curții din 7 februarie 2005, avocatul RFE/RL, M H., a depus o cerere de condamnare la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 43,36 EUR. Reclamantul a solicitat respingerea acestei cereri pe motiv că Mn a fost mandatat în mod valabil de RFE/RL. La 7 aprilie 2005, un auxiliar judiciar (Rechtspfleger) La 31 mai 2005, tribunalul muncii a respins recursul pe motiv că cauza reclamantului cu privire la validitatea împuternicirii domnului H a făcut deja obiectul hotărârii interlocutoare din 13 noiembrie 2003. La 3 februarie 2006, o cameră a trei judecători ai Curții Constituționale Federale nu a aprobat acțiunea constituțională a reclamantului (n 1 BvR 1485/05). GRIFS A. Cererea nr. 3810/06 1. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de durata procedurii principale. 2. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul declară absența, în dreptul german, a unei căi de atac efective pentru a se putea plânge de durata excesivă a unei proceduri. (3) În plus, reclamantul ridică numeroase obiecții întemeiate pe art. 6 din Convenția adoptată în mod individual și combinat cu art. 13 și 14 din Convenție. - instanțele muncii au respins cererea din 9 mai 1997 de acordare a asistenței judiciare, considerând că aceasta era nesăbuită - că hotărârea interlocutorie din 13 noiembrie 2003 era arbitrară, deoarece avocatul angajatorului său nu avea în nici un moment din procedura prezentată o împuternicire valabilă. El se plânge, de asemenea, că judecata nu era însoțită de o instrucțiune privind căile de atac disponibile, că instanța de apel a muncii nu a admis în mod eronat apelul său împotriva acestei hotărâri și că procedura urmată în această privință nu era echitabilă; - că judecătorii însărcinați cu cauza sa erau părtinitori și că motivele de recuzare pe care le-a prezentat împotriva președintelui celei de-a 8-a Camera tribunalului muncii nu au fost examinate; - nu a fost nici o cale de atac împotriva deciziilor de respingere a cererilor de recuzare, decât președintele celei de a 11-a Camera instantului de recurs a respins el însuși acțiunea în audiere îndreptată împotriva propriei sale decizii din 2 februarie 2007 și că decizia Curții Constituționale Federale din 7 decembrie 2007 era arbitrară. B. Cererile nr. 4678/05 și 22426/05 Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că instanța muncii și instanța de muncă au respins cererile de recuzare, nu au luat în considerare argumentele prezentate în această privință și au pronunțat decizii eronate și arbitrare. De asemenea, se plânge de procedurile de recuzare urmate și de rectificarea procesului-verbal al ședinței din 13 noiembrie 2003. (2) Invocând art. 13 și 14 din Convenție, reclamantul se plânge în special de absența unei căi de atac împotriva deciziilor în litigiu care resping cererile sale de recuzare și de refuzul Curții Constituționale Federale de a examina acțiunile sale constituționale. C. Cererea nr. 37273/06 (1) Reclamantul susține că instanța muncii a aplicat dreptul intern într-un mod discriminatoriu în detrimentul său și a pronunțat o decizie eronată, arbitrară și fără temei juridic. 2. pe marginea unghiului articolului 13 din Convenție, reclamantul se plânge de absența unei căi de atac efective, deoarece nu ar fi fost examinat. Reclamantul este în cele din urmă de părere că impunerea sa la plata cheltuielilor de judecată era ilegală, deoarece procedura urmată în această privință fusese inechitabilă. În plus, acesta denunță faptul că instanța muncii a pronunțat o hotărâre în favoarea angajatorului său reprezentat de un avocat fără competența de reprezentare valabilă și că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. Curtea consideră că acest aspect trebuie examinat sub aspectul articolului 6 1 din Convenție (a se vedea, de exemplu, Karácsonyi c. Ungaria, n 37494/02, § 14, 18 aprilie 2006, cu alte referințe) a cărei parte relevantă este astfel formulată. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Cu toate acestea, în stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât, în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. (2) Reclamantul se plânge, de asemenea, de absența, în dreptul german, a unei căi de atac efective pentru a se putea plânge de durata excesivă a procedurii. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. (3) În ceea ce privește celelalte obiecții, ținând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu evidențiază nicio formă de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale. În consecință, aceste obiecții sunt în mod evident greșit întemeiate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. B. Actele n 4678/05, 22426/05 și 37273/06 În ceea ce privește obiecțiile ridicate în cererile n 4678/05, 22426/05 și 37273/06, având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu identifică nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție sau de protocoalele sale. În consecință, aceste obiecții sunt vădit nefondate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiilor reclamantului invocate în instanță nr. 3810/06 și bazate pe durata procedurii și pe absența unei căi de atac efective care să îi permită să se plângă de durata acesteia Declară cererea nr. 3810/06 inadmisibilă pentru surplus. Se declară cererile nr. 4678/05, 22426/05 și 37273/06 inadmisibile. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Modulul Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

des requêtes n

os

4678/05, 22426/05, 3810/06 et 37273/06

présentée par Tomasz MIANOWICZ

contre l’Allemagne

La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 19 mai 2009 en une chambre composée de

:

Peer Lorenzen,

président,

Rait Maruste,

Karel Jungwiert,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Mirjana Lazarova Trajkovska,

Zdravka Kalaydjieva,

juges,

et de Claudia Westerdiek,

greffière de section

,

Vu les requêtes susmentionnées introduites les 3 décembre 2004, 5

juin

2005, 4 janvier 2006 et 19 août 2006,

EN FAIT

Le requérant, M. Tomasz Mianowicz, est un ressortissant polonais, né en 1955 et résidant à Munich.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

A. Le contexte des affaires

Le 16 mars 1983, le requérant commença à travailler comme rédacteur à la radio américaine Radio Free Europe/Radio Liberty (ci-après «

RFE/RL

»). En 1988, à la suite de son licenciement, le requérant engagea une action relative à la protection contre le licenciement devant le tribunal du travail de Munich (n

o

22 Ca 2079/88). Au cours de la procédure, RFE/RL demanda la résolution judiciaire du contrat de travail de l’intéressé en raison des observations polémiques de l’avocat de celui-ci. Cette procédure connut plusieurs passages devant la cour d’appel du travail et la Cour fédérale du travail, laquelle, le 7 mars 2002, rejeta en dernier ressort la demande de résolution judiciaire du contrat de travail. Le licenciement avait été annulé de manière définitive par la cour d’appel du travail le 25

septembre 1998. Cette procédure a fait l’objet de l’arrêt

Mianowicz c.

Allemagne

du 18

octobre 2001 (n

o

42505/98) par lequel la Cour a conclu à la violation de l’article

6 § 1 de la Convention quant à la durée de cette procédure et a alloué au requérant les sommes de 15

000

DEM (environ 7

500 EUR) pour dommage moral et 5

000 DEM pour frais et dépens.

B. La requête n

o

3810/06

o

8 Ca 20737/93)

Le 28 décembre 1993, le requérant saisit le tribunal du travail de Munich d’une demande tendant notamment à constater que RFE/RL était obligé de lui payer des salaires depuis le 1

er

juillet 1988 et à présenter un décompte concernant l’ensemble des salaires que son employeur lui devait pour la période entre le 1

er

juillet 1988 et 31 décembre 1993 (n

o

8 Ca 20737/93).

Le 3 mars 1994, à l’issue d’une audience et en accord avec les parties, le tribunal du travail décida qu’une nouvelle date d’audience ne serait fixée que sur demande de l’une des parties.

Le 9 mai 1997, le requérant demanda l’aide judiciaire que le tribunal du travail rejeta au motif que l’action du requérant n’avait pas de chance suffisante de succès et paraissait téméraire après que trois instances eurent constaté la validité du licenciement dans la procédure de licenciement (voir ci-dessus). Le 20 juillet 1998, la cour d’appel du travail rejeta le recours du requérant contre cette décision.

Le 29 décembre 1999, le requérant demanda a tribunal du travail d’accélérer la procédure et de fixer une audience.

Le 8 avril 2000, le requérant relança le tribunal du travail.

Le 4 avril 2002, le requérant s’adressa à la présidente du tribunal du travail et se plaignit de l’inactivité du tribunal. Le 16 avril 2002, celle-ci lui répondit que le juge chargé de son affaire avait par erreur pensé que les demandes du requérant tendant à la fixation d’une audience n’avaient été faites que dans l’hypothèse de l’octroi de l’aide judiciaire. Elle ajouta que le traitement de l’affaire serait repris rapidement.

Le 28 décembre 2002, le requérant reformula ses demandes.

Par un jugement interlocutoire du 13 novembre 2003, le tribunal du travail constata que M

e

H. était valablement mandaté par RFE/RL.

Par la suite, le requérant engagea un certain nombre de procédures incidentes (voir ci-dessous).

Le 9 janvier 2007, le requérant renouvela sa demande de l’aide judiciaire.

Par un jugement par défaut du 16 janvier 2007, le tribunal du travail débouta le requérant de l’ensemble de ses demandes introductives.

Le 19 janvier 2007, le tribunal du travail accueillit la demande d’aide judiciaire du requérant uniquement en ce qui concernait ses demandes de paiement de salaire à partir du 1

er

janvier 1995 et rejeta la demande pour le surplus.

Le 1

er

févier 2007, le requérant fit opposition au jugement par défaut.

Le 23 février 2007, le requérant récusa la juge du tribunal du travail chargée de son affaire. Il soutenait notamment qu’il n’avait pas été informé de l’audience et que les constatations du tribunal du travail dans sa décision du 19 janvier 2007 concernant l’aide judiciaire n’étaient pas correctes.

Le 26 février 2007, le requérant introduisit un recours contre la décision du tribunal du travail du 19 janvier 2007 relative à l’aide judiciaire.

La juge récusée déclara qu’elle avait envoyé la citation à l’audience à l’avocat du requérant (qui l’avait transmis à ce dernier), mais qu’elle n’avait pas vu que le mandat de représentation avait été terminé.

Par une décision non datée, le tribunal du travail rejeta la demande de récusation.

Le 11 juin 2007, le requérant saisit la Cour constitutionnelle fédérale.

Le 3 août 2007, la cour d’appel du travail accueillit le recours du requérant contre la décision du tribunal du travail du 19 janvier et lui accorda l’aide judiciaire.

La procédure semble être pendante à ce jour.

Le 11 février 2004, le requérant, représenté par un avocat, interjeta appel du jugement interlocutoire du tribunal du travail du 13 novembre 2003 (portant sur la validité du pouvoir de représentation de M

e

H. Les 11 octobre et 29 novembre 2004, le requérant motiva son appel.

Par une décision du 7 février 2005, la cour d’appel du travail déclara irrecevable l’appel du requérant contre le jugement interlocutoire.

Le 27 juin 2005, une chambre de trois juges de la Cour constitutionnelle fédérale déclara irrecevable le recours constitutionnel du requérant (n

o

1 BvR 689/05), en précisant qu’elle s’abstenait de motiver sa décision.

ème

chambre du tribunal du travail

Le 2 mars 2006, le requérant récusa le juge du tribunal du travail chargé de son affaire.

Par une déclaration officielle du 13 mars 2006, le juge récusé exposa que le requérant avait de nouveau formulé sa demande de récusation quelques jours seulement avant l’audience prévue le 16 mars 2006 alors que les motifs avancés concernaient des événements d’il y a quelques mois. Ce procédé du requérant ne pouvait avoir pour but que le retardement de la procédure. Le juge précisa que l’audience fixée avait dû être reportée et qu’il n’y avait plus aucune date libre avant qu’il ne partît à la retraite à la fin du mois d’avril. La demande de récusation devenant de ce fait sans objet, il invita le requérant à déclarer réglée sa demande au lieu d’occuper encore une fois plusieurs juges. Le requérant insista auprès du juge à plusieurs reprises afin que celui-ci s’expliquât au sujet de la demande de récusation.

Le 20 septembre 2006, un autre juge du tribunal du travail rejeta la demande de récusation au motif que le requérant n’avait plus d’intérêt légitime car le juge récusé était parti à la retraite.

Le requérant saisit la cour d’appel du travail d’un recours contre cette décision. Le 12 octobre 2006, le président de la 6

ème

chambre appelé à connaître du recours se déporta. Le juge remplaçant fut récusé par le requérant le 5 décembre 2006. Le 30 janvier 2007, la 8

ème

chambre de la cour d’appel du travail accueillit la demande de récusation du requérant. En référence à des décisions rendues antérieurement dans d’autres procédures prud’homales du requérant, elle estima que même s’il n’existait pas suffisamment de motifs de récusation objectifs, le requérant pouvait avoir l’impression subjective que le juge récusé était partial. Le 2 février 2007, le président de la 11

ème

chambre rejeta le recours du requérant contre la décision du tribunal du travail du 20 septembre 2006 au motif que la loi ne prévoyait pas de recours et que la décision entreprise n’était pas manifestement illégale.

Le 3 août 2007, la cour d’appel du travail rejeta le recours en audition du requérant au motif qu’il était irrecevable. Elle rappela que des décisions intérimaires telles que la décision du tribunal du travail du 20 septembre 2006 ne pouvaient pas faire l’objet d’un recours en audition.

Le 7 décembre 2007, une chambre de trois juges de la Cour constitutionnelle fédérale n’admit pas le recours du requérant (n

o

1 BvR 2357/07). Elle observa que la cour d’appel du travail s’était appuyée sur une décision de la Cour fédérale du travail du 14 février 2007 que la Cour constitutionnelle fédérale avait entretemps déclarée inconstitutionnelle par une décision du 23 octobre 2007 (voir

Mianowicz c. Allemagne

(déc.), n

os

37111/04, 55440/07 et 55443/07, 19 mai 2009). L’admission du recours constitutionnel n’était pour autant pas indiquée car les griefs formulés par le requérant dans son recours en audition étaient dépourvus d’un début de motivation. Elle conclut que, puisqu’on pouvait exclure que le recours en audition eût abouti, le rejet de celui-ci pour irrecevabilité ne faisait pas subir au requérant un préjudice justifiant l’admission de son recours.

B.

La requête n

o

4678/05

Le 13 décembre 2003, le requérant demanda la rectification du procès

‑

verbal de l’audience du 13 novembre 2003 à l’issue de laquelle le tribunal du travail avait rendu son jugement interlocutoire.

Le 30 décembre 2003, le tribunal du travail rejeta la demande au motif que les rectifications demandées n’étaient pas essentielles (

wesentlich

) de manière à justifier la rectification du procès-verbal.

Le 17 février 2004, le requérant récusa le juge du tribunal du travail chargé de son affaire qui déclara ne plus se souvenir, presque un trimestre après l’audience, quels documents il avait demandé de sortir pour l’audience. Le requérant répliqua.

Le 17 mars 2004, une autre formation du tribunal du travail rejeta la demande de récusation. Elle précisa qu’elle ne pouvait examiner la demande que sur la base du dossier judiciaire étant donné que le juge récusé n’était plus en mesure de se souvenir des détails décrits par le requérant presque trois mois après l’audience et que celui-ci n’avaient pas rendu croyables ses arguments. D’après le tribunal du travail, ni le rejet de la demande de rectification, ni l’omission d’assortir le jugement interlocutoire d’une instruction sur les voies de recours ni le refus de commettre au requérant un avocat (par ailleurs confirmé par la cour d’appel du travail), n’étaient des motifs de nature à mettre en doute l’impartialité du juge récusé. Quant à la durée de la procédure, le tribunal du travail exposa que le procès-verbal de l’audience du 3 mars 1994 faisait état d’une décision qu’une nouvelle audience ne serait fixée qu’à la demande de l’une des parties. Or la première demande du requérant dans ce sens datait du 28 décembre 2002.

Le 21 mai 2005, une chambre de trois juges de la Cour constitutionnelle fédérale n’admit pas le recours constitutionnel du requérant (n

o

1 BvR

914/04).

C. La requête n

o

22426/05

Le 13 mai 2004, après que le requérant eut interjeté appel du jugement interlocutoire (voir ci-dessus), la cour d’appel du travail informa le requérant que son appel devrait être irrecevable car il n’était pas admissible (

statthaft

) et n’avait été ni introduit ni motivé dans le délai prescrit.

Le 9 juin 2004, le requérant récusa le juge qui avait ordonné la rédaction de cette.

Le 8 septembre 2004, une autre formation de la 5

ème

chambre rejeta la demande de récusation. Elle estima notamment que ni l’indication du 13

mai 2004, ni la participation du président de la 5

ème

chambre à l’arrêt de la cour d’appel du travail du 13 décembre 2000 dans la procédure portant sur la résolution judiciaire du contrat de travail n’étaient de nature à mettre en doute l’impartialité du juge récusé. L’indication - quasi impérative – donnée par le juge le 13 mai 2004 avait visiblement un caractère provisoire et ne pouvait constituer un motif de récusation. Enfin, le fait qu’un juge adopte une décision judiciaire (prétendument) erronée ne mettait en principe pas en doute l’impartialité de ce juge. La procédure de récusation n’était pas conçue pour faire contrôler le bien-fondé d’une décision judiciaire.

Le 19 novembre 2004, une chambre de trois juges de la Cour constitutionnelle fédérale n’admit pas le recours constitutionnel du requérant (n

o

1 BvR 2343/04).

D. La requête n

o

37273/06

A la suite de la décision de la cour d’appel du travail du 7 février 2005, l’avocat de RFE/RL, M

e

H., fit une demande en condamnation aux dépens à hauteur de 43,36 EUR. Le requérant demanda de rejeter cette demande au motif que M

e

H

n’était pas valablement mandaté par RFE/RL.

Le 7 avril 2005, un auxiliaire de justice (

Rechtspfleger

) du tribunal du travail fit droit à la demande de M

e

H. Le requérant fit opposition.

Le 31 mai 2005, le tribunal du travail rejeta le recours au motif que le grief du requérant concernant la validité de la procuration de M

e

H avait déjà fait l’objet du jugement interlocutoire du 13 novembre 2003.

Le 3 février 2006, une chambre de trois juges de la Cour constitutionnelle fédérale n’admit pas le recours constitutionnel du requérant (n

o

1 BvR 1485/05).

GRIEFS

A. La requête n

o

3810/06

o

1, le requérant se plaint de la durée de la procédure principale.

§

1 de la Convention pris isolément et combiné avec les articles 13 et 14 de la Convention. Il se plaint en particulier

- que les juridictions du travail ont rejeté sa demande d’aide judiciaire du 9 mai 1997 considérant qu’elle était téméraire

;

- que le jugement interlocutoire du 13 novembre 2003 était arbitraire car l’avocat de son employeur n’avait à aucun moment de la procédure présenté une procuration valable. Il se plaint aussi que le jugement n’était pas assorti d’une instruction sur les voies de recours disponibles, que la cour d’appel du travail n’a à tort pas admis son appel contre ce jugement et que la procédure suivie à cet égard n’était pas équitable ;

- que les juges chargés de son affaire étaient partiaux

et que les motifs de récusation qu’il avait avancés contre le président de la 8

ème

chambre du tribunal du travail n’ont pas été examinés ;

- qu’il n’existait pas de recours contre les décisions rejetant les demandes de récusation, que le président de la 11

ème

chambre de la cour d’appel du travail a rejeté lui-même le recours en audition dirigé contre sa propre décision du 2 février 2007 et que la décision de la Cour constitutionnelle fédérale du 7 décembre 2007 était arbitraire.

B. Les requêtes n

os

4678/05 et 22426/05

C. La requête n

o

37273/06

o

1.

EN DROIT

A. La requête n

o

3810/06

1.

Le requérant se plaint de la durée de la procédure principale. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention et l’article 1 du Protocole n

o

1.

La Cour estime que ce grief doit être examiné sous l’angle de l’article 6

§

1 de la Convention (voir, p.ex.

Karácsonyi c. Hongrie

, n

o

37494/02, §

14, 18 avril 2006, avec d’autres références) dont la partie pertinente est ainsi libellée

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Cependant, en l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur, conformément à l’article

54

§

2

b) de son règlement.

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article

54

§

2

b) de son règlement.

Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

B. Les requêtes n

os

4678/05, 22426/05 et 37273/06

Pour ce qui est des griefs soulevés dans les requêtes n

os

4678/05, 22426/05 et 37273/06, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen des griefs du requérant soulevés dans la requête n

o

3810/06 et fondés sur la durée de la procédure et sur l’absence d’un recours effectif lui permettant de se plaindre de la durée de celle-ci

;

Déclare

la requête n

o

3810/06 irrecevable pour le surplus.

Déclare

les requêtes n

os

4678/05, 22426/05 et 37273/06 irrecevables.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Greffière

Président