SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 36246/06 prezentată de și a Claudiei Westerdiek, graffière de secțiune, având în vedere cererea formulată mai sus la 1 septembrie 2006, după ce a intenționat, pronunță următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentei, a Asociației Alberto și Annette Giacometti, este o asociație de drept francez, înființată la 20 decembrie 1989 și cu sediul la Paris. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Gricourt. Bouthors, avocat în baroul din Paris. Această remembrare se înfățișează într-un proces de lungă durată între reclamantă, Asociația Alberto și Annette Giacometti (denumită în continuare "Asociația") și domnul Roland Dumas, executor testamentar. Alberto Giacometti, pictor și sculptor, a murit la 11 ianuarie 1966. Încă din 1987, văduva sa, Annette Giacometti, a avut în vedere crearea unei fundații recunoscute de interes public pentru a organiza protecția și difuzarea operei soțului ei. La 9 mai 1988, statutul viitoarei fundații a fost semnat și depus a doua zi la ministrul de interne. Annette Giacometti i-a încredințat dlui Roland Dumas, avocat și politician francez, consilier obișnuit și prieten apropiat, misiunea de a asista la crearea acestei fundații. Ministerul de Interne a solicitat modificarea statutului, în special în ceea ce privește numirea membrilor consiliului de administrație, iar modificarea solicitată a dus, în special, la pierderea puterii de numire a președintelui fundației pentru Annette Giacometti, ceea ce a dus la negocieri cu autoritățile publice. În așteptarea unui acord în vederea obținerii recunoașterii de interes public, Asociația a fost creată la 20 decembrie 1989. În conformitate cu articolul din statut, această asociație trebuia să se transforme într-o fundație imediat ce recunoașterea de interes public ar fi fost câștigată. În testamentul său din data de 5 ianuarie 1990, Annette Giacometti îl desemnează pe dl Roland Dumas legatar universal, pentru a asigura transmiterea bunurilor la fundație devenind Alberto și Annette Giacometti, cu excepția câtorva moșteniri speciale. La 24 ianuarie 1991, Asociația s-a reunit într-o adunare generală extraordinară pentru a decide dizolvarea acesteia sub condiție suspensivă a recunoașterii de interes public a fundației. La 20 februarie 1991, statutul fundației, semnat în 1988, a fost modificat și supus ministrului de la Ministrul Culturii a dat un aviz favorabil cererii de recunoaștere a interesului public. Dosarul a fost transmis de către Ministerul de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 13 februarie 1992, Annette Giacometti își va reînnoi donația fundației, cu condiția ca aceasta să obțină recunoașterea de interes public. În timp ce proiectul era în curs de desfășurare, Annette Giacometti a decedat la 19 septembrie 1993, fără ca nici un decret să nu fi aprobat existența fundației. Prin hotărârea din 26 ianuarie 1994, tribunalul de mari instanțe din Paris, sesizat cu o rejudecare în interpretarea testamentului, l-a recunoscut pe domnul Roland Dumas calitatea de executor testamentar (și nu de legatar universal, așa cum se prevedea în testament) pe motiv că fundația avea deja capacitatea de a primi moștenirea. La 8 septembrie 1994, dl Roland Dumas a reînnoit cererea de recunoaștere a interesului public al fundației Alberto și Annette Giacometti În acest moment, în curs de constituire, prin prezentarea unor noi statute, diferite de cele elaborate în 1991. Acesta s-a bazat pe art. 18-2 din Legea din 23 iulie 1987, astfel cum a fost modificată prin Legea din 4 iulie 1990, conform căreia, în cazul în care o fundație în curs de constituire nu este încă creată la decesul testatorului, cererea de recunoaștere a interesului public trebuie să aibă loc în cel mult un an de la decesul acestuia. În 1996, Ministerul Culturii i-a împărtășit lui Roland Dumas rezervele pe care le-a acordat proiectului. La 20 februarie 1998, Ministerul Culturii le-a confirmat Asociației, prin intermediul dlui Roland Dumas, acordul său de principiu pentru crearea fundației, sub rezerva executării unui număr de recomandări: crearea unui fond inalienabil al operei d'Alberto Giacometti, cu sediul într-un buget de funcționare și prezentarea permanentă a operei către public. La 8 iunie 1999, ministrul a decis să numească o personalitate independentă, dl Jacques Vistel, consilier d . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . a îndeplinit misiunea sa incercand sa nege orice filiatie intre Asociatia din 1989 si fundatie, dorind sa creasca o fundatie care sa nu semene cu continuatoarea Asociatiei L a Asociatiei, prin adunarea generala din 26 septembrie 1997, a decis sa elimine limitarea duratei sale de viata. La 1 iulie 1999, Tribunalul de Mare Instanta din Paris desemneaza M Helene Da Camara administrator provizoriu al succesiunii lui Annette Giacometti, la cererea domnului Roland Dumas, executor testamentar. La 4 septembrie 2000, domnul Jacques Vistel a devenit director de cabinet al ministrului culturii. Prin intermediul unui ordin din aceeași zi, ministrul i-a acordat o delegare de semnătură permanentă. În 2003, M. Da Camara a preluat din nou în Consiliu statutul unei fundații care, conform Asociației, susținea că este legatarul succesiunii lui Agnette Giacometti. Prin decretul prim-ministrului din 10 decembrie 2003, după un aviz pozitiv al Consiliului de Stat, Fundația Alberto și Annette Giacometti La 6 februarie 2004, Jacques Vistel a fost numit președinte al fundației, iar consiliul său administrativ a fost compus în principal din înalți funcționari ai statului. Nici un membru al Asociației nu a fost solicitat să facă parte din aceasta. Prin intermediul unei cereri sumare din 11 februarie 2004 și al unei memorii complementare din 8 iunie, fratele lui Annette Giacometti a solicitat Consiliului să anuleze pentru excesul de putere al decretului din 10 decembrie 2003. La 27 februarie 2006, Consiliul a declarat că acțiunea asociației admisibile, dar a respins cererea. El a înlăturat argumentele întemeiate pe procedura care a condus la recunoașterea interesului public. El a considerat că motivul întemeiat pe întârzierea cererii din 24 februarie 2006 martie 2003, având în vedere termenul de un an impus cererilor de recunoaștere a interesului public prin dispozițiile articolului 18-2 alineatul (2) din Legea din 23 iulie 1987, de fapt lipsea. Giacometti în testamentul său din 5 ianuarie 1990 și ulterior calificat ca executor testamentar printr-o hotărâre interpretativă a Tribunalului de Mare Instanță din 26 ianuarie 1994, depunea o cerere de recunoaștere a interesului public începând cu 8 septembrie 1994, fie, în orice caz, în anul următor decesului domnului Giacometti, survenit la 19 septembrie 1993. În ceea ce privește motivul întemeiat pe necunoașterea voințelor lui:Annette Giacometti, Consiliul de la Téi a constatat în primul rând că situația juridică a Asociației îi interzicea să primească liberalități. Apoi, a considerat că, spre deosebire de ceea ce susține Asociația Alberto și Annette Giacometti Este clar că dispozițiile testamentare nu implică o altă misiune a dlui Dumas decât să constituie și să obțină recunoașterea de interes public a unei fundații, din care rezultă părți din dosarul pe care nu le are în vedere la data decesului dlui Giacometti; că: el urmează de acolo că Asociația Alberto și Annette Giacometti Nu este justificat să susțină că respectarea voinței dlui Giacometti înseamnă în mod necesar că aceasta a fost transformată într-o fundație în ceea ce privește lipsa de interes public a fundației, Consiliul din statul membru a considerat că administrația nu a comis o eroare în ceea ce privește caracterul de interes general al fundației Alberto și Annette Giacometti La 3 martie 2006, GRIEFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanta privind lipsa de imparțialitate obiectivă și de independență a Consiliului de Stat și a procesului său a fost notificată Asociației la 3 martie 2006. În primul rând, Comisia se plângea de faptul că președintele fundației în cauză, Jacques Vistel, era membru onorific al Consiliului de la data faptelor. Or, acesta este Consiliul de Stat care și-a dat avizul cu privire la regularitatea statutului său în cursul procedurii de recunoaștere a interesului public și care a decis cu privire la legalitatea decretului în litigiu. În plus, aceasta invocă faptul că domnul Vistel a fost numit, ca personalitate independentă, pentru a înființa Fundația. În timp ce această constituție era în curs de desfășurare, el a acceptat postul de director de cabinet al ministrului Culturii, ministru însărcinat să emită un aviz cu privire la cererile de recunoaștere de interes public din domeniul cultural. Recurenta susține, de asemenea, că nu a beneficiat de un proces echitabil. Într-adevăr, Consiliul de Stat, pentru a considera că cererea de recunoaștere a interesului public a fost făcută în termenul legal de un an de la deschiderea succesiunii testatorului, Annette Giacometti, s-a bazat pe cererea depusă de domnul Roland Dumas în 1994. Or, reclamanta susține că Această cerere a fost respinsă de ministrul competent în 1997 astfel încât să nu mai poată fi invocată în niciun fel și ca noua cerere de recunoaștere a interesului public din 2003, adică mai mult de un an de la decesul testatoarei, să fie întârziată și, prin urmare, inadmisibilă În plus, în conformitate cu art. 18-2 din Legea din 23 iulie 1987, Comisia consideră că procedura de recunoaștere a interesului public suspendată în 1991 nu a făcut niciodată obiectul unei respingeri a autorităților competente. Invocând art. 11 din Convenție, recurenta consideră că faptul că fundația creată pe baza statutului depus în 2003 a fost recunoscută ca fiind de interes public, distruge orice speranță de încheiere a cererii de creare a fundației conform statutului depus în 1991. Prin urmare, Comisia se plânge că a fost împiedicată de autoritățile publice să urmărească obiectivele pe care le-a stabilit în statutul inițial din 1989. În cele din urmă, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge foarte general de faptul că a fost deposedată de dreptul de proprietate al Annettei Giacometti de fundația recunoscută de interes public în 2003, fără a fi justificată de interesul general. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va hotărî, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Recurenta se plânge de lipsa de imparțialitate obiectivă și de independență a Consiliului de . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea reamintește doar în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne; orice solicitant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea de a evita sau de a corecta încălcările invocate împotriva sa. Astfel, cauza pe care se intenționează să o sesizeze Curtea trebuie, în primul rând, invocată, cel puțin în esență, în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, în fața instanțelor naționale corespunzătoare (a se vedea, printre altele, Civet c. Franța [GC], n 29340/95, § 41, CEDH 1999-VI). În speță, Curtea constată că mai mult de unul dintre motivele prezentate Consiliului de Stat nu menționează art. 6 din convenție. În plus, Curtea consideră că reclamanta nu a formulat în fața Consiliului de Stat, chiar și în esență, motivele pe care le ridică din articolul menționat anterior al Convenției. În aceste condiții, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 1 și 4 din Convenție. În ceea ce privește declarația referitoare la aplicarea arbitrară a dreptului intern, Curtea reamintește că nu este de competența sa să cunoască erori de fapt sau de drept comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate de Convenție (printre altele, García Ruiz Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999 I). Curtea reamintește, de asemenea, că nu are ca sarcină să se substituie instanțelor interne. C. este în primul rând autorităților naționale, în special curților și instanțelor, că este de competența de a interpreta legislația internă. Rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția asupra efectelor acestei interpretări (a se vedea Brualla Gómez de la Torre Spania , 19 decembrie 1997, § 31, Rec., 1997, 1997 VIII, și Edificaciones March Gallego S.A. Spania, 19 februarie 1998, § 33, Rec., 1998 I. În speță, Consiliul de Stat a considerat că cererea de recunoaștere a interesului public depusă în 2003 de M. Camara a apărut ca o ultimă versiune a proiectului inițial prezentat în 1994 și nu ca o nouă cerere. Or, Curtea consideră că întrebarea dacă o astfel de cerere a fost formulată în conformitate cu dispozițiile articolului 2 din Legea din 23 iulie 1987 se referă atât la interpretarea dreptului intern, cât și la aprecierea faptelor cauzei și, prin urmare, aparține în primul rând instanței naționale. În această privință, nu se arată că aceasta a depășit limitele unei interpretări rezonabile a dispozițiilor legale aplicabile cazului în speță. Prin urmare, cauza este vădit nefondată și va trebui să fie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Recurenta a invocat o încălcare a articolului 11 din Convenție și s-a plâns că a fost împiedicată de către autoritățile publice să urmărească tărâmurile pe care le-a stabilit în momentul creării Asociației în 1989. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a se baza cu alte sindicate și de a se ocupa de sindicate pentru apărarea intereselor sale. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității sau protecției drepturilor și libertăților naționale. Prezentul articol nu se referă la impunerea unor restricții legitime pentru exercitarea acestor drepturi de către membrii forțelor armate, poliției sau administrației din statul membru respectiv. Curtea recunoaște că decizia de recunoaștere a interesului public al fundației Alberto și Annette Giacometti În 2003, reclamanta și-a exprimat cu siguranță dezacordul cu privire la voința și proiectele sale. Annette Giacometti, cu toate acestea, este dificil să se tragă dintr-un conflict între reclamantă și fundația născută în 2003 un . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin urmare, cauza trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. În ceea ce privește f un c ț i o n are a articolului 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge că a fost deposedată de leg-ul de .Annette Giacometti de funda ț ia recunoscută de interes public în 2003, fără ca interesul general să justifice această ingerie. La art. 1 din Protocolul nr. 1 dispune Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Un solicitant nu poate contesta o încălcare a articolului 1 din protocol 1 Curtea reamintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia noțiunea de "bunuri" din art. 1 din Protocolul nr. 1 poate acoperi atât de multe bunuri în prezent. În cazul în care nu se poate demonstra că nu există un drept de proprietate sau că nu există un drept de proprietate sau un drept de proprietate, se poate considera că reclamantul are cel puțin o speranță legitimă, în conformitate cu art. 3 alineatul (1) litera (a) punctul (ii) punctul (iii) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999. Curtea ia notă, în cadrul Consiliului de Stat, că situația juridică a Asociației nu i-a permis să primească moștenirea lui Annette Giacometti. Dl Roland Dumas a fost desemnat ca legatar universal prin testamentul d'Annette Giacometti. Giacometti și executor testamentar prin hotărârea Tribunalului de Mare Instanță din Paris din 26 ianuarie 1994, însărcinat cu înființarea fundației care urma să primească moștenirea. Testamentul preciza că, în cazul în care interesul public ar fi dobândit înainte de decesul testatoarei, fundația ar beneficia de calitatea de legatar universal, iar dl Dumas ar fi executor testamentar. Tribunalul, în hotărârea menționată anterior, a considerat că fundația în formațiune a dobândit capacitatea de a primi moștenirea, legea din 4 iulie 1990 care prevede posibilitatea unei fundații în formațiune în ziua deschiderii succesiunii, de a primi un moștenitor, cu condiția ca aceasta să obțină recunoașterea de interes public. În plus, în testamentul său, Annette Giacometti și-a exprimat intenția de a-și lăsa proprietatea asupra fundației în creație. Reclamanta susține că fundația care a fost declarată de interes public la 10 decembrie 2003 nu este fundația prevăzută de Annette Giacometti în testamentul său. Cu toate acestea, Curtea constată că dl. Roland Dumas, desemnat de testatoare pentru înființarea fundației, a depus cererea de interes public în anul decesului lui Annette Giacometti. El a efectuat numeroase amendamente la statutul inițial, în special în 1998, la cererea diverșilor miniștri. Da Camara în 2003 a putut să pară expresia legitimă a voinței lui Annette Giacometti, prin intermediul dlui Roland Dumas. Prin urmare, este necesar să se constate că bunurile mai vechi ale Asociației nu au devenit niciodată proprietatea sa. Transferul întregii succesiuni Giacometti la fundație nu este asimilabil, pentru Asociație, la privarea proprietății sale. În plus, Asociația nu poate pretinde că a avut o speranță legitimă de a deveni proprietar al produsului succesiunii. Întradevăr, în temeiul dispozițiilor testamentare, bunurile succesiunii trebuiau să fie transmise unei fundații la momentul creării, astfel încât neîndeplinirea acestei condiții în favoarea Asociației nu îi permitea să fie considerată ca fiind titular al unui bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr Curtea constată că aceasta nu a fost privată de dreptul său de proprietate. În sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece acestea erau destinate, încă de la început, să fie primite de către o fundație recunoscută de interes public. În lumina celor de mai sus, Curtea nu a constatat nicio încălcare a dreptului de proprietate al recurentei; prin urmare, este inadmisibilă în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Modulul Președinte
de la requête n
o
36246/06
présentée par ASSOCIATION ‘ALBERTO ET ANNETTE GIACOMETTI’
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 19 mai 2009 en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen,
président,
Rait Maruste,
Jean-Paul Costa,
Karel Jungwiert,
Renate Jaeger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Zdravka Kalaydjieva,
juges,
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 1
er
septembre 2006,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, l’Association «
Alberto et Annette Giacometti
», est une association de droit français, créée le 20 décembre 1989 et domiciliée à Paris. Elle est représentée devant la Cour par M
e
C.
Gricourt
‑
Bouthors, avocat au barreau de Paris.
La présente requête s’inscrit dans un long contentieux entre la requérante, l’«
Association Alberto et Annette Giacometti
» (ci-après «
l’Association
») et M. Roland Dumas, exécuteur testamentaire. Alberto
Giacometti, peintre et sculpteur, décéda le 11 janvier 1966. Dès 1987, sa veuve, Annette Giacometti, envisagea la création d’une fondation reconnue d’utilité publique afin d’organiser la protection et la diffusion de l’œuvre de son mari. Le 9 mai 1988, les statuts de la future fondation furent signés et déposés le lendemain auprès du ministre de l’Intérieur. Annette
Giacometti confia à M. Roland Dumas, avocat et homme politique français, conseil habituel et ami proche, la mission de l’assister pour la création de cette fondation.
Le ministère de l’Intérieur demanda la modification des statuts, notamment en ce qui concerne la nomination des membres du conseil d’administration. La modification demandée entraînait notamment, pour Annette Giacometti, la perte du pouvoir de désignation du président de la fondation. Ainsi, des négociations furent entreprises avec les pouvoirs publics.
Dans l’attente d’un accord en vue de l’obtention de la reconnaissance d’utilité publique, l’Association fut créée le 20 décembre 1989. Selon l’article
1
er
de ses statuts, cette association devait se transformer en fondation dès que la reconnaissance d’utilité publique serait acquise. Elle devait servir de préfiguration.
Dans son testament en date du 5 janvier 1990, Annette Giacometti désigna M. Roland Dumas légataire universel, afin d’assurer la transmission des biens à la fondation en devenir «
Alberto et Annette Giacometti
», à l’exception de quelques legs particuliers.
Le 24 janvier 1991, l’Association se réunit en assemblée générale extraordinaire pour décider de sa dissolution sous condition suspensive de la reconnaissance d’utilité publique de la fondation. Le 20 février 1991, les statuts de la fondation, signés en 1988, furent modifiés et soumis au ministre de l’Intérieur afin que celui-ci donne son accord. Le ministre de la Culture donna un avis favorable à la demande de reconnaissance d’utilité publique. Le dossier fut transmis par le ministère de l’Intérieur au Conseil d’Etat afin d’obtenir un avis positif, dernière formalité nécessaire à l’existence de la fondation. Le 16 octobre 1991, le Conseil d’Etat demanda des informations supplémentaires concernant les statuts. Ces informations furent transmises et l’Association demeura dans l’attente d’une réponse.
Le 13 février 1992, Annette Giacometti réitéra sa donation à la fondation, toujours à la condition suspensive que celle-ci obtienne la reconnaissance d’utilité publique.
Alors que le projet était en cours de réalisation, Annette Giacometti décéda le 19 septembre 1993, sans qu’aucun décret ne soit venu entériner l’existence de la fondation.
Par un jugement du 26 janvier 1994, le tribunal de grande instance de Paris, saisi d’une requête en interprétation du testament, reconnut à M.
Roland
Dumas la qualité d’exécuteur testamentaire (et non de légataire universel comme le prévoyait le testament) au motif que la fondation avait d’ores et déjà capacité à recevoir le legs.
Le 8 septembre 1994, M. Roland Dumas renouvela la demande de reconnaissance d’utilité publique de la fondation «
Alberto et Annette Giacometti
» alors en cours de constitution, en présentant de nouveaux statuts, différents de ceux élaborés en 1991. Il se basa sur l’article 18-2 de la loi du 23 juillet 1987, modifié par la loi du 4 juillet 1990, selon lequel si une fondation en cours de constitution n’est toujours pas créée au décès du testateur, la demande de reconnaissance d’utilité publique doit impérativement avoir lieu dans l’année qui suit le décès de celui-ci.
En 1996, le ministère de la Culture fit part à Roland Dumas des réserves qu’appelait le projet.
Le 20 février 1998, le ministère de la Culture confirma à l’Association, par l’intermédiaire de M. Roland Dumas, son accord de principe pour la création de la fondation, sous réserve de l’exécution d’un certain nombre de recommandations
: création d’un fonds inaliénable de l’œuvre d’Alberto
Giacometti, établissement d’un budget de fonctionnement et présentation permanente de l’œuvre au public. Le 8 juin 1999, la ministre décida de nommer une personnalité indépendante, M.
Jacques
Vistel, conseiller d’Etat, afin d’assurer la création de la fondation en veillant à l’inaliénabilité des œuvres d’Alberto Giacometti. Selon la requérante, M.
Jacques
Vistel «
exécuta sa mission en tentant de nier toute filiation entre l’Association de
1989 et la fondation, désirant créer une fondation qui n’apparaisse pas comme la continuatrice de l’association
».
L’Association, par assemblée générale du 26 septembre 1997, décida de supprimer la limitation de sa durée de vie.
Le 1
er
juillet 1999, le tribunal de grande instance de Paris désigna M
e
Hélène Da Camara administrateur provisoire de la succession d’Annette
Giacometti, à la demande de M. Roland Dumas, exécuteur testamentaire.
Le 4 septembre 2000, M. Jacques Vistel devint directeur de cabinet de la ministre de la Culture. Par un arrêté du même jour, la ministre lui donna délégation de signature permanente.
En 2003, M
e
Da Camara soumit de nouveau au Conseil d’Etat les statuts d’une fondation qui, selon l’Association, «
prétendait être la légataire de la succession d’Annette Giacometti
». Par un décret du premier ministre du 10
décembre
2003, après un avis positif du Conseil d’Etat, la fondation «
Alberto et Annette Giacometti
» fut reconnue d’utilité publique et autorisée à recevoir le legs universel d’Annette Giacometti.
Le 6 février 2004, M. Jacques Vistel fut nommé président de la fondation et son conseil d’administration fut principalement composé de hauts fonctionnaires de l’Etat. Aucun membre de l’Association ne fut sollicité pour en faire partie.
Par une requête sommaire du 11 février 2004 et un mémoire complémentaire du 8 juin, le frère d’Annette Giacometti demanda au Conseil d’Etat l’annulation pour excès de pouvoir du décret du 10
décembre
2003.La requérante intervint à ses côtés.
Le 27 février 2006, le Conseil d’Etat déclara l’intervention de l’Association recevable mais rejeta la requête. Il écarta les arguments tirés de l’irrégularité de la procédure ayant conduit à la reconnaissance d’utilité publique. Il considéra que le moyen tiré de la tardiveté de la demande du 24
mars 2003, eu égard au délai d’un an imposé aux demandes de reconnaissance d’utilité publique par les dispositions de l’alinéa 2 de l’article
18-2 de la loi du 23 juillet 1987, manquait en fait. Il estima au vu des pièces du dossier que M. Dumas, désigné légataire universel par M
me
Giacometti dans son testament du 5 janvier 1990 et ultérieurement qualifié d’exécuteur testamentaire par un jugement interprétatif du tribunal de grande instance du 26 janvier 1994, avait déposé une demande de reconnaissance d’utilité publique dès le 8 septembre 1994, soit, en tout état de cause, dans l’année suivant le décès de M
me
Giacometti, survenu le 19
septembre 1993.
En ce qui concerne le moyen tiré de la méconnaissance des volontés d’Annette Giacometti, le Conseil d’Etat constata en premier lieu que la situation juridique de l’Association lui interdisait de recevoir des libéralités. Puis, il estima que «
contrairement à ce que soutient l’Association «
Alberto et Annette Giacometti
», il est clair que les dispositions testamentaires ne confèrent pas d’autre mission à M.
Dumas que de constituer et d’obtenir la reconnaissance d’utilité publique d’une fondation, dont il ressort des pièces du dossier qu’elle n’existait pas à la date du décès de M
me
Giacometti
; qu’il suit de là que l’Association «
Alberto et Annette Giacometti
» n’est pas fondée à soutenir que le respect de la volonté de M
me
Giacometti impliquait nécessairement qu’elle fut transformée en fondation
».
Concernant le défaut d’utilité publique de la fondation, le Conseil d’Etat considéra que «
l’administration n’avait pas commis d’erreur sur le caractère d’intérêt général que revêt la fondation «
Alberto et Annette Giacometti
» qui contribue à la préservation et la diffusion au public du patrimoine artistique
».
L’arrêt fut notifié à l’Association le 3 mars 2006.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante dénonce l’absence d’impartialité objective et d’indépendance du Conseil d’Etat et l’iniquité de son procès.
a)
Elle se plaint, dans un premier temps, du fait que le président de la fondation en cause, M. Jacques Vistel, était membre honoraire du Conseil d’Etat au moment des faits. Or, c’est le Conseil d’Etat qui a donné son avis sur la régularité de ses statuts au cours de la procédure de reconnaissance d’utilité publique puis qui a statué sur la légalité du décret litigieux.
De plus, elle invoque le fait que M. Vistel ait été nommé, comme personnalité indépendante, afin de mettre en place la Fondation. Alors que cette constitution était en cours, il accepta le poste de directeur de cabinet de la ministre de la Culture, ministre chargé de donner un avis sur les demandes de reconnaissance d’utilité publique relevant du champ culturel.
b)
La requérante soutient également qu’elle n’a pas bénéficié d’un procès équitable. En effet, le Conseil d’Etat, pour considérer que la demande de reconnaissance d’utilité publique avait été faite dans le délai légal d’un an suivant l’ouverture de la succession du testateur, Annette
Giacometti, s’est fondé sur la demande présentée par M.
Roland
Dumas en 1994. Or, la requérante fait valoir que «
cette demande avait été rejetée par le ministre compétent en 1997 de sorte qu’elle ne pouvait plus être invoquée à quelque titre que ce soit et que la nouvelle demande de reconnaissance d’utilité publique intervenue en 2003, soit plus d’un an après le décès de la testatrice, est tardive et donc irrecevable
», en application de l’article 18-2 de la loi du 23 juillet 1987. En outre, elle estime que la procédure de reconnaissance d’utilité publique suspendue en
1991 n’a jamais fait l’objet d’un rejet des autorités compétentes.
2.
Invoquant l’article 11 de la Convention, la requérante considère que le fait que la fondation créée sur le fondement des statuts déposés en 2003 ait été reconnue d’utilité publique, anéantit tout espoir de voir aboutir la demande de création de la fondation selon les statuts déposés en 1991. Dès lors, elle se plaint d’avoir été empêchée par les autorités publiques de poursuivre les buts qu’elle s’était fixés dans les statuts originels de 1989.
3.
Enfin, invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, la requérante se plaint très généralement de ce qu’elle ait été dépossédée du legs d’Annette Giacometti par la fondation reconnue d’utilité publique en 2003, sans que l’ingérence de l’Etat soit justifiée par l’intérêt général.
1.
La requérante allègue plusieurs violations de l’article 6 de la Convention dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
(...)
»
a)
La requérante se plaint de l’absence d’impartialité objective et d’indépendance du Conseil d’Etat et du fait que M. Jacques Vistel, alors qu’il avait été désigné en tant que personnalité indépendante pour créer la fondation, accepta le poste de directeur de cabinet de la ministre de la Culture.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes; tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion d’éviter ou de redresser les violations alléguées contre lui. Ainsi, le grief dont on entend saisir la Cour doit d’abord être soulevé, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées (voir, entre autres,
Civet c. France
[GC], n
o
En l’espèce, la Cour constate qu’aucun des moyens soumis au Conseil d’Etat ne mentionne l’article 6 de la Convention. La Cour considère en outre que la requérante n’a pas formulé devant le Conseil d’Etat, même en substance, les griefs qu’elle tire de l’article précité de la Convention. Dans ces conditions, cette partie de la requête doit être rejetée conformément à l’article
35
§§
1 et 4 de la Convention.
b)
Quant à l’allégation portant sur l’application prétendument arbitraire du droit interne, la Cour rappelle qu’il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si, et dans la mesure où, elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (entre autres,
García Ruiz
c.
Espagne
[GC], n
o
‑
I).
La Cour rappelle également qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne. Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation (voir
Brualla Gómez de la Torre
c.
Espagne
, 19 décembre 1997, § 31,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
VIII, et
Edificaciones March Gallego
S.A.
c.
Espagne
, 19
février
1998, § 33,
Recueil
1998
‑
I).
En l’espèce, le Conseil d’Etat a considéré que la demande de reconnaissance d’utilité publique déposée en 2003 par M
e
Da
Camara apparaissait comme une ultime version du projet initial soumis en 1994 et non comme une nouvelle demande. Or, la Cour estime que la question de savoir si une telle demande a été formée conformément aux dispositions de l’article
18
‑
2 de la loi du 23 juillet 1987 relève à la fois de l’interprétation du droit interne et de l’appréciation des faits de la cause, et appartient donc au premier chef à la juridiction nationale. A cet égard, il n’apparaît pas que celle-ci ait dépassé les limites d’une interprétation raisonnable des dispositions légales applicables au cas d’espèce.
Le grief apparaît donc manifestement mal fondé et devra être rejeté sur le fondement de l’article 35 § 3 de la Convention.
2.
La requérante allègue une violation de l’article 11 de la Convention et se plaint d’avoir été empêchée par les autorités publiques de poursuivre les buts qu’elle s’était fixés lors de la création de l’Association en 1989.
L’article 11 dispose
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté de réunion pacifique et à la liberté d’association, y compris le droit de fonder avec d’autres des syndicats et de s’affilier à des syndicats pour la défense de ses intérêts.
2.
L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. Le présent article n’interdit pas que des restrictions légitimes soient imposées à l’exercice de ces droits par les membres des forces armées, de la police ou de l’administration de l’Etat.
»
La Cour reconnaît que la décision de reconnaissance d’utilité publique de la fondation «
Alberto et Annette Giacometti
» en 2003 a certainement contrarié la requérante dans ses volontés et ses projets. S’il apparaît que la requérante ne pourra plus devenir une fondation dans les conditions qu’avait préconisées M
me
Annette Giacometti, il est difficile toutefois de tirer du conflit entre la requérante et la fondation née en 2003 un grief sous l’angle de l’article 11 de la Convention. En effet, bien que le legs d’Annette Giacometti ait été transmis à la fondation, cela ne saurait empêcher l’Association d’exercer son droit tiré de l’article 11 de la Convention.
Le grief doit donc être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Concernant le grief sous l’article 1 du Protocole n
o
1, la requérante se plaint d’avoir été dépossédée du legs d’Annette Giacometti par la fondation reconnue d’utilité publique en 2003, sans que l’intérêt général ne justifie cette ingérence.
L’article 1 du Protocole n
o
1 dispose
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Un requérant ne peut alléguer une violation de l’article
1 du Protocole
n
o
1 que dans la mesure où les décisions qu’il incrimine se rapportent à ses «
biens
» au sens de cet article. Or, la Cour rappelle sa jurisprudence constante d’après laquelle la notion de «
biens
» contenue à l’article
1 du Protocole n
o
1 peut recouvrir tant des «
biens actuels
» que des valeurs patrimoniales, y compris des créances, en vertu desquelles le requérant peut prétendre avoir au moins une «
espérance légitime
» d’obtenir la jouissance effective d’un droit de propriété (
Kopecký
c.
Slovaquie
[GC], n
o
44912/98, §
‑
IX).
La Cour note, à l’instar du Conseil d’Etat, que la situation juridique de l’Association ne lui permettait pas de recevoir le legs d’Annette Giacometti. M.
Roland
Dumas fut désigné comme légataire universel par le testament de M
me
Giacometti puis exécuteur testamentaire par le jugement du tribunal de grande instance de Paris du 26 janvier 1994, à charge pour lui de créer la fondation qui recevrait le legs. Le testament précisait que si l’utilité publique était acquise avant le décès de la testatrice, la fondation bénéficierait de la qualité de légataire universel et M. Dumas serait alors exécuteur testamentaire. Le tribunal, dans le jugement précité, considéra que la fondation en formation avait acquis la capacité à recevoir le legs, la loi du 4 juillet 1990 prévoyant la possibilité pour une fondation en formation au jour de l’ouverture de la succession, de recevoir un legs, sous la condition qu’elle obtienne la reconnaissance d’utilité publique.
De plus, dans son testament, Annette Giacometti exprima son intention de léguer sa propriété à la fondation en création. La requérante prétend que la fondation qui fut déclarée d’utilité publique le 10 décembre 2003 n’est pas la fondation envisagée par Annette Giacometti dans son testament. Toutefois, la Cour constate que M. Roland Dumas, désigné par la testatrice pour créer la fondation, déposa la demande d’utilité publique dans l’année du décès d’Annette Giacometti. Il effectua de nombreux amendements aux statuts initiaux, notamment en 1998, à la demande des différents ministres. C’est aussi lui qui fit désigner M
e
Da Camara comme administrateur provisoire de la succession. Ainsi, les statuts soumis par M
e
Da Camara en
2003 ont pu passer pour la légitime expression de la volonté d’Annette Giacometti, par l’entremise de M. Roland Dumas.
Force est donc de constater que les «
biens
» revendiqués par l’Association ne sont jamais devenus sa propriété. Le transfert de l’ensemble de la succession Giacometti à la fondation n’est pas assimilable, pour l’Association, à une privation de ses biens. De plus, l’Association ne peut prétendre avoir eu une espérance légitime à devenir propriétaire du produit de la succession. En effet, aux termes des dispositions testamentaires, les biens de la succession devaient être transmis à une fondation alors en création, de sorte que la non-réalisation de cette condition en faveur de l’Association ne lui permet pas de s’être considérée comme titulaire d’un bien au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1.
La Cour constate qu’il en résulte que la requérante n’a pas été privée de ses «
biens
» au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1 puisque ceux-ci étaient, dès l’origine, destinés à être reçus par une fondation reconnue d’utilité publique.
Eu égard à ce qui précède, la Cour n’a relevé aucune violation du droit de propriété de la requérante
; partant, le grief est irrecevable en application de l’article
35
§§
3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Greffière
Président