AFFAIRE SC ALEDANI SRL c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

26.05.2009

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE SC ALEDANI SRL c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA SC ALEDANI SRL c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 28874/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 26 mai 2009 DEFINIF 26/08/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza SC Aledani SRL c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, și Santiago Quesada grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 5 mai 2009, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 28874/04) îndreptată împotriva României și a cărei societate comercială de drept românesc ( La 11 iulie 2004, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia de salvgardare a drepturilor de la Iehova și a libertăilor fundamentale (inclusiv Convenia privind dreptul omului). Guvernul român este reprezentat de agentul său, dl Răzvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 4 septembrie 2006, președintele celei de-a treia secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și asupra fondului de fapt al CIRCONSTANȚELOR DE LA Reclamanta, societatea cu răspundere limitată (SRL) Aledani, este o societate comercială românească al cărei sediu se află în Ployești și este reprezentată în fața Curții de către administratorul acesteia, dl A. Daniel. În cadrul procesului de privatizare, recurenta a achiziționat o clădire cu destinație tehnică, situată pe un teren de 575 m2 delimitat de pereți, în vecinătatea unui alt teren care aparține societății comerciale S. În urma mai multor litigii dintre reclamantă și societatea S., referitoare la proprietatea asupra clădirii și a terenului menționate anterior, printr-o hotărâre definitivă din 23 noiembrie 1998, Tribunalul de Primă Instanță din Sinaia a constatat dreptul de proprietate al recurentei asupra clădirii și pereților. Cu aceeași ocazie, Tribunalul a considerat că reclamanta nu era proprietarul terenului pe care era situată clădirea, care aparținea S. în temeiul unui titlu emis în 1995 de Ministerul Agriculturii și Alimentației. La 14 martie 2000, recurenta sesizează Tribunalul de Primă Instanță din Pluiești cu privire la o acțiune împotriva societății S. și a consiliului municipal Sinaia, în anulare parțială a titlului de proprietate emis societății S pe terenul în care se afla clădirea sa. Prin hotărârea din 27 iunie 2000, Curtea de apel și-a acceptat cererea, declarând că este justificată și a respins în prealabil o excepție de la acțiunea recurentei pentru întârziere, pe care o reprezentase partea pârâtă S. printr-o hotărâre definitivă din 25 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiție a respins acțiunea pe care o introducese S. împotriva hotărârii Curții de Justiție, pe care a confirmat-o, indicând în același timp că primii judecători au considerat pe bună dreptate că acțiunea recurentei nu era tardivă. În motivarea hotărârii sale, Curtea Supremă de Justiție a statuat asupra hotărârii din 23 noiembrie 1998, pentru a constata încă o dată că recurenta era proprietară numai a clădirii și a pereților. 10. octombrie 2003, procurorul general al României a introdus o acțiune în anulare împotriva hotărârilor din 27 iunie 2000 și 25 octombrie 2002, susținând că cererea Printr-o hotărâre definitivă din 15 martie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a dat dreptul la recursul procurorului general și a respins cererea de declarare ca fiind tardivă. 12. Printr-o hotărâre definitivă din 17 martie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins o plângere penală formulată de S. împotriva A.D. și D.M., doi reprezentanți ai societății reclamante. 13. printr-o hotărâre definitivă din 17 octombrie 2005, instanța de apel din Ploiesti a primit o acțiune introdusă de S. și a constatat că reclamanta nu era proprietarul terenului în litigiu. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE14 Articolele relevante din Codul de procedură civilă în vigoare la momentul respectiv dispuneau de art. 330 Procurorul general poate, fie din oficiu, fie la cererea ministrului justiției, forma, în fața Curții Supreme de Justiție, o acțiune în anulare împotriva unei decizii definitive și irevocabile din următoarele motive: în cazul în care instanțele au depășit competențele lor, atunci când decizia, care face obiectul acțiunii în anulare, a încălcat în esență legea, ceea ce a condus la o soluție eronată pe fondul cauzei sau atunci când această decizie este în mod evident nefondată. În cazurile prevăzute în art. 330 alin. (1) și (2) din art. 330, acțiunea în anulare poate fi formulată în termen de un an de la data la care decizia menționată a devenit definitivă și irevocabilă. 15. Art. 330 și 330 menționate anterior au fost abrogate prin art. I alin. 17 din ordonanța de urgență a guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ÎNCHEIATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 16. recurenta se plânge că anularea hotărârii definitive a Curții Supreme de Justiție din 25 octombrie 2002 prin Hotărârea din 15 martie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a adus atingere principiului securității rapoartelor juridice, garantat prin art. 6 1 din Convenție, care dispune de Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) A. Cu privire la admisibilitate 17. În plus, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de nevinovăție în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. B. Pe fond 18. Revocată la cauzele Sovtransavto Holding c. Ukraine 48553/99, CEDH 2002-VII), Brumărescu c. România ([GC], n 28342/95, CEDO 1999-VII și Riabykh c. Rusia 52854/99, CEDO 2003 IX), guvernul recunoaște că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, admiterea unei căi de atac extraordinare care pune în discuție o hotărâre definitivă printr-o procedură de supraveghere este considerată o necunoaștere a principiului securității rapoartelor juridice. 19. Guvernul observă că prezenta cauză se distinge de cauzele Mașinexportimport Industrial Group SA c. România 22687/03, Hotărârea din 1 decembrie 2005) Brumarescu menționată anterior, în măsura în care, în speță, litigiul opoza persoane fizice care au obținut decizii favorabile și în care acțiunea în anulare a fost formulată la cererea uneia dintre părți, și nu a unei autorități a statului. 20. Guvernul susține, de asemenea, că acțiunea în anulare a vizat în speță protecția principiului securității rapoartelor juridice, deoarece a fost introdusă pentru a remedia obligația instanțelor anterioare de a lua în considerare întârzierea acțiunii recurentei. 21. recurenta contestă teza guvernului. 22. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie să se facă în lumina preambulului Convenției, care prevede preeminența dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care, printre altele, dorește ca soluția dată definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai fie pusă în discuție ( Brumarescu menționat anterior, § 61). În temeiul acestui principiu, nicio parte nu este abilitată să solicite supravegherea unei hotărâri definitive și executorii numai în scopul de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă hotărâre cu privire la aceasta. Supravegherea nu trebuie să devină un apel deghizat și simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra subiectului nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Acest principiu nu se poate deroga decât atunci când există motive substanțiale și impetuoase (Riabykh Rusia 52854/99, § 52, CEDH 2003-IX 23. Curtea observă că anularea hotărârii judecătorești definitive s-a bazat exclusiv pe necunoașterea unui punct de procedură de către instanțele ordinare. Or, acest argument nu este suficient pentru a justifica anularea unei hotărâri definitive, în pofida faptului că particularii erau, de asemenea, părți la procedură (a se vedea, printre multe altele, Raicu c. România , nr. 28104/03, § 25, 19 octombrie 2006 și Popea România , n 6248/03, § 33-37, 5 octombrie 2006). 24. Argumentele guvernului nu sunt susceptibile de a aduce Curtea la sine în afara abordării urmate în alte cauze similare, situația de fapt fiind în mod semnificativ aceeași (a se vedea în special Mașinexportimport Industrial Group SA, Raicu Popea menționată anterior) 25. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive din 25 octombrie 2002 a încălcat principiul securității rapoartelor juridice, aducând astfel atingere dreptului recurentei la un proces echitabil. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 1 CONVENȚIA 26, recurenta denunță o încălcare a dreptului său la respectarea proprietăților sale, ca urmare a anulării hotărârii definitive din 25 octombrie 2002 de către Curtea Supremă de Justiție. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 27. Guvernul ridică o excepție de la aplicabilitatea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, considerând că reclamanta nu are nici un "bine," nici o "speranță legitimă," în ceea ce privește terenul în litigiu. 28. Guvernul consideră că hotărârea din 25 octombrie 2002 nu conferă recurentei niciun drept, real sau de creanță, pe teren în litigiu. Singurul efect al hotărârii menționate anterior ar consta în faptul că terenul a revenit în patrimoniul Primăriei Sinaia. 29. Recurenta a declarat că procedura administrativă necesară pentru obținerea unui titlu de proprietate pe teren a devenit imposibilă ca urmare a atribuirii ilegale a terenului către S., deoarece anularea titlului acestei din urmă societăți a fost un pas înainte de orice alt demers. 30. Curtea observă că dreptul de proprietate al recurentei pe teren în litigiu nu este dovedit de niciun titlu și nu a fost stabilit prin hotărârile judecătorești care au soluționat această problemă. Din acest motiv și având în vedere că nu se poate specula pe termen lung asupra unui eventual demers administrativ sau de altă natură pe care ar fi putut să îl urmeze recurenta pentru a-și obține un titlu de proprietate, Curtea consideră că aceasta nu are un cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie respinsă în conformitate cu art. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 062 EUR, sumă reprezentând contravaloarea actualizată a terenului, lipsa de câștig aferentă, precum și rambursarea anumitor costuri notariale; de asemenea, aceasta solicită 50 000 EUR pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a procesului penal declanșat împotriva A.D. și D.M. 34. În ceea ce privește cererea de prejudiciu material, guvernul reamintește observațiile sale în temeiul unei excepții de la plata rației materiei. 35. Având în vedere cererea privind prejudiciul moral, guvernul susține că pretențiile în acest sens au fost formulate în numele a două persoane fizice și că, întrucât societatea reclamantă nu a solicitat nimic în nume propriu, această parte a pretențiilor trebuie respinsă. 36. Curtea observă că, în speță, singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în faptul că o hotărâre definitivă favorabilă recurentei a fost revizuită ca urmare a admiterii unei căi de atac extraordinare, cu încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 37. În ceea ce privește pretinsa pagubă materială, Curtea face trimitere la constatarea că nu există bunul în litigiu în patrimoniul recurentei și la bunul întemeiat al excepției raționale materiale ridicate de guvern [§ 30 și 31 de mai sus]. Prin urmare, nu este necesar să se acorde recurentei o despăgubire în acest sens 38. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că recurenta a suferit probabil o frustrare din cauza acțiunii în anulare menționate anterior. 39. Având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa și hotărând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea acordă recurentei 2 000 EUR pentru prejudiciu moral. 123,94 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne, care reprezintă cheltuielile de judecată și cheltuielile de judecată. Aceasta furnizează documente justificative. 41. Guvernul nu are în vedere acordarea unei sume recurente corespunzătoare cheltuielilor și cheltuielilor de judecată necesare, legate de procedura judiciară internă și de cea în fața Curții și care au fost dovedite în mod corespunzător. Acesta susține că o mare parte din cheltuielile și cheltuielile de judecată solicitate nu sunt legate de procedura de care reclamanta dispune. 42. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 EUR, în orice caz, și acordul cu reclamanta. Interese moratorii 43. Curtea consideră adecvată baza ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii aferente facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la L. UNANIMITATE, declară cererea admisibilă cu privire la spătarul întemeiat pe art. 6 alin. (1) din Convenție și inadmisibilă pentru surplus; declară că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție din cauza necunoașterii principiului securității rapoartelor juridice menționate (a) că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru prejudicii morale și 500 EUR (cinci sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că sumele în cauză vor fi convertite în moneda de la Õ stat pârât la rata aplicabilă la data decontării și că este necesar să se adauge la acestea orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 26 mai 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte