Varnima Corporation International S.A. împotriva Greciei

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 48906/06) îndreptată împotriva Republicii Elene de o societate anonimă având sediul la Panama, Varnima Corporation International S.A. ("societatea reclamantă"), care a sesizat Curtea la 27 noiembrie 2006 în conformitate cu art. 34 al Convenției de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Societatea reclamantă este reprezentată de doamnele S. Delatolas și S. Flogaitis, avocate la baroul din Atena. Guvernul grec ("Guvernul") este reprezentat de delegații agentului său, dl. S. Spyropoulos, consilier la Consiliul Juridic al Statului și doamna S. Trekli, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

Societatea reclamantă alegau în special o încălcare a principiului egalității armelor și o violare a principiului interzicerii discriminării în sensul articolului 14 al Convenției.

La 4 ianuarie 2008, președintele primei secții a decis comunicarea obiecției tirate din art. 6 § 1 Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 al Convenției, s-a mai decis ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului.

La 1 iulie 1979, Statul a sesizat tribunalul de instanță mare de Atena cu o acțiune în daune-interese punând în cauză răspunderea contractuală de drept comun a societății reclamante. Îi reproșa o neexecutare a angajamentelor sale contractuale. La 14 noiembrie 1979, societatea reclamantă a cerut cu titlu de contrapretensiune plata daunelor-interese pentru neexecutarea integrală a angajamentului asumat de Stat în cadrul contractului mai sus menționat. Susținea că a suferit daune materiale din cauza modificării unilaterale de către Statul grec a contractului în cauză.

La o dată nespecificată, tribunalul de instanță mare de Atena a ordonat prezentarea dovezilor. La 24 februarie 1997, a amânat data audierii martorilor.

La 24 decembrie 1998, după finalizarea evaluării dovezilor, societatea reclamantă a cerut tribunalului de instanță mare fixarea unei ședințe. La 22 ianuarie 1999, Statul a depus aceeași cerere. Ședința cauzei a avut loc la 11 octombrie 2000.

La 20 decembrie 2000, tribunalul de instanță mare de Atena a conectat cele două acțiuni, deoarece se refereau la aceleași fapte. A respins ulterior acțiunea societății reclamante pentru prescripție. În particular, tribunalul menționat a constatat că, conform articolelor 148 ale codului de drept privat maritim și 93 alin. a) ale legii nr. 2362/1995, acțiunea referitoare la un contract de transfer de bunuri se consideră prescrisă în caz de litis pendență, atunci când diferența dintre doi acte procedurali succesivi și declanșați fie de către părți fie de către tribunal, depășește termenul de un an.

În plus, același tribunal a considerat că, în privința acțiunii introduse de Stat împotriva societății reclamante, termenul de prescripție de un an nu găsea aplicare. Instanța menționată a declarat aplicabil art. 86 § 3 alin. a) al legii nr. 2362/1995, care reglementează prescripția creanțelor Statului în raport cu persoanele private. Această prevedere prevede un termen de douăzeci de ani pentru prescripția creanțelor pentru care Statul este beneficiar și care au apărut din cauza deficiențelor în executarea unui contract. În particular, tribunalul a constatat că ultimul act procedural la inițiativa Statului a avut loc la 22 ianuarie 1999, într-un interval mai mic de douăzeci de ani după 24 februarie 1997, data la care tribunalul de instanță mare de Atena a amânat audierea martorilor. În plus, aceeași instanță a admis acțiunea Statului și i-a acordat sumele cerute (decizia nr. 10199/2000).

La 28 noiembrie 2001, societatea reclamantă a declarat apel. A ridicat, printre altele, că, în ceea ce privește termenul de un an de prescripție, art. 289 al codului de drept privat maritim trebuia să înlocuiască art. 148 al aceluiași cod și că, conform articolului 270 § 2 al codului civil, prescripția aplicată ar fi trebuit să înceapă să curgă la finele anului în care a fost întreruptă. În plus, reclamanta a ridicat că, în conformitate cu art. 443 al codului civil, acțiunea sa nu ar fi trebuit să cadă sub ticlul prescripției prevăzute de art. 93 alin. a) al legii nr. 2362/1995, ci ar fi trebuit examinată de tribunalul de instanță mare în vederea unei compensații reciproce cu creanța Statului. În final, societatea reclamantă a afirmat că creanța Statului ar fi trebuit și ea să cadă sub ticlul prescripției anuale aplicabile în specie.

La 27 iunie 2002, curtea de apel din Piraeus a respins temele societății reclamante și a confirmat parțial decizia nr. 10199/2000. În particular, a considerat că art. 148 al codului de drept privat maritim se aplica în specie și nu articolele 289 ale aceluiași cod și 443 ale codului civil. În plus, a judecat că art. 93 alin. a) al legii nr. 2362/1995 găsea aplicare în ceea ce privește dies a quo al termenului prescripției aplicate în locul articolului 270 § 2 al codului civil. În final, a confirmat decizia nr. 10199/2000 în privința prescripției acțiunii introduse de societatea reclamantă și aplicării termenului de douăzeci de ani în privința prescripției creanței Statului în raport cu societatea reclamantă.

În particular, instanța menționată a admis că motivele care dictează tratamentul preferențial al Statului în privința aplicării termenilor de prescripție nu încetează să existe atunci când Statul acționează jure gestionis, adică nu în exercitarea puterilor sale de putere publică, ci în contextul gestionării private a resurselor sale. Curtea de apel a adăugat că în cazul de față, transferul produselor petroliere avea scopul de a servi interesul general și satisfacerea nevoilor fundamentale ale societății. În plus, a remarcat că dispozițiile legislative care stabileau prerogativele Statului în materie de termeni de prescripție erau aduse la cunoștința celor interesați în avans și că depindea de propria lor voință să încheie un contract cu Statul pe această bază. Curtea de apel din Piraeus a considerat, în final, că aplicarea unor termeni de prescripție diferiți pentru cele două părți nu contrazicea nici art. 4 al Constituției, prevedere consacrând principiul egalității, nici art. 6 § 1 al Convenției (hotărâre nr. 769/2002).

La 22 noiembrie 2002, societatea reclamantă a făcut cale de casație. La 19 iunie 2006, Curtea de Casație a respins calea sa de casație, după ce, printre altele, a confirmat hotărârea nr. 769/2002 în privința aplicării unor termeni de prescripție diferiți între cele două părți (hotărâre nr. 1307/2006). II.

Articolele relevante ale Constituției dispon: art. 4 "1. Elenii sunt egali în fața legii. 2. Bărbații și femeile eline au drepturi egale și obligații egale. 3. Sunt cetățeni eline toți cei care îndeplinesc condițiile stabilite de lege. Retragerea cetățeniei elene este permisă doar în cazurile de achiziție voluntară a unei alte cetățenii sau acceptare de servicii pentru o țară străină contrare intereselor naționale, și aceasta în condițiile și după procedura special prevăzute de lege. 4. Doar cetățenii eline sunt admiseți la toate funcțiile publice, cu excepția excepțiilor introduse de legi speciale. 5. Cetățenii eline contribuie în mod indistinct la sarcinile publice conform capacităților lor. 6. Orice elin în stare să poarte arme este obligat să contribuie la apărarea Patriei, conform prescripțiilor prevăzute de lege. 7. Niciun titlu de nobilime sau distincție nu este acordat sau recunoscut cetățenilor eline." B. Codul civil

Articolele relevante ale codului civil dispon: art. 261 Introducerea acțiunii "Cursul prescripției este întrerupt prin introducerea acțiunii. Prescripția începe să curgă din nou de la ultimul act procedural al părților sau al instanței sesizate." art. 270 Consecințele întreruperii "1. Atunci când cursul prescripției este întrerupt, timpul deja scurs nu mai este luat în considerare și finele întreruperii declanșează un nou termen de prescripție. 2. În cazurile enumerate de art. 250, noua prescripție începe să curgă la finele anului în care a fost întreruptă." art. 443 Contrapretensiune prescrisă "O contrapretensiune deja prescrisă poate fi prezentată în compensație reciprocă cu o altă creanță, atunci când, în momentul în care acestea au coexistat, contrapretensiunea nu era deja prescrisă." C. Codul de drept privat maritim

Articolele relevante ale codului de drept privat maritim dispon: art. 148 "Dreptul de a fi despăgubit pentru pierderea parțială sau daunarea bunurilor transportate se prescrie la un an după livrarea lor." art. 289 "Sunt supuse prescripției de un an, pretensiunile următoare: (...) 4. Aceea care emană dintr-un contract de cofrare, transfer de pasageri sau bunuri precum și din neexecutarea sau executarea deficientă a contractului menționat mai sus. (...)" D. Legea nr. 2362/1995 privind contabilitatea publică

Articolele relevante ale legii nr. 2362/1995 dispon: art. 86 Prescripția creanțelor pentru care Statul este beneficiar "(...) 3. O creanță pentru care Statul este beneficiar și a) decurgând dintr-un contract stabilit de el însuși (...) se prescrie douăzeci de ani după finele anului în care aceasta fusese înregistrată în sens propriu. (...)" art. 93 Întreruperea prescripției pretensiunilor împotriva Statului "Sub rezerva dispozițiilor speciale, cursul prescripției creanțelor împotriva Statului este întrerupt numai: a) prin sesizarea tribunalului sau arbitrilor. În acest caz, prescripția începe să curgă din nou de la ultimul act procedural întreprins de părți, tribunal sau arbitri. (...)" ÎN DREPT I.

Guvernul afirmă că principiul egalității armelor este relevant pentru respectarea drepturilor procedurale. Se aplică, prin urmare, printre altele, cazului termenelor de respectat la introducerea recursurilor și regulilor care reglementează administrarea dovezilor. Consideră că prescripția nu este o regulă procedurală, ci constituie o instituție a dreptului substanțial care condiționează nașterea și stingerea unui anumit drept. Prin urmare, Guvernul susține că în cazul de față art. 6 § 1 al Convenției nu intra în joc, deoarece modul în care dreptul intern reglementează existența sau nu a unui drept substanțial nu se încadrează în principiul egalității armelor. Consideră că această obiecție este inadmisibilă ratione materiae.

Societatea reclamantă replica că prescripția constituie o regulă reglementând dreptul de acces la tribunal, în măsura în care aplicarea sa condiționează examinarea de către instanța competentă a fondului cererii ridicate de justițiabil. Astfel, conform societății reclamante, art. 6 § 1 se aplică în cazul de față, deoarece, în final, modul în care instanțele interne au aplicat două regimuri diferite de prescripție în cadrul aceluiași litigiu a prejudiciat dreptul său la tribunal. 2. Aprecierea Curții

Curtea constată că excepția Guvernului privește legătura dintre principiul egalității armelor și modalitățile de aplicare a regulilor referitoare la prescripție. Acest element a constituit, după părerea sa, una dintre motivele justificând comunicarea cererii. Prin urmare, Curtea consideră că această excepție este strâns legată de substanța obiecției ridicate de societatea reclamantă pe baza articolului 6 al Convenției și decide s-o conexeze cu fondul.

În plus, Curtea constată că această obiecție nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Observă, de asemenea, că nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie, prin urmare, să o declare admisibilă. B. Privitor la fond 1. Tezele părților

Societatea reclamantă susține că obiectul litigiului în cazul de față era executarea unui contract privat de natură comercială. Susține, prin urmare, că aplicarea de către instanțele interne a doi termeni de prescripție diferiți în cadrul aceluiași litigiu privat, era contrară principiului egalității armelor. Societatea reclamantă consideră că dacă pretensiunile sale au fost respinse de instanțele interne pe baza prescripției de un an, aceeași regulă ar fi trebuit aplicată în privința pretensiunilor Statului în raport cu aceasta. Pentru societatea reclamantă, motivul reținut de instanțele interne pentru a justifica tratamentul preferențial al Statului, și anume că servea interesul public, nu era suficient. Orice ar fi, societatea reclamantă afirmă că, chiar în cazul în care privilegiul în cauză recunoscut Statului ar fi considerat necesar pentru a servi interesul general, această abordare ar contrazice principiul egalității armelor. În particular, principiul proporționalității care trebuie să existe între scopul urmărit și mijloacele folosite pentru a-l atinge nu ar fi fost respectat în cazul de față, deoarece Statul a acționat în calitatea sa de parte privată și nu ca deținător al puterii publice.

Guvernul replica că pretensiunile societății reclamante au fost prescrise din cauza propriei sale inactivități. Regula prescripției de un an era bine cunoscută societății reclamante care era reprezentată de un avocat pe tot parcursul procedurii în cauză. În plus, termenii diferiți de prescripție aplicați în cazul de față nu au atras automat încălcarea principiului egalității armelor. Guvernul notează că contractul în cauză referitor la transportul de produse petroliere ridica probleme de interes public și, în special, satisfacerea nevoii publice în acest domeniu. Face referință la jurisprudența instanțelor interne, care admite că tratamentul preferențial al Statului se justifică prin statutul și rolul său juridic special și necesitatea de a asigura gestionarea eficace a finanțelor publice și realizarea obiectivelor bugetare ale Statului. În final, Guvernul notează că dreptul reclamantei de a se adresa instanțelor competente nu a fost împiedicat de existența unui termen de prescripție mai lung recunoscut în favoarea Statului. 2. Aprecierea Curții a) Principii generale

Curtea reamintește că nu îi revine sarcina de a se substitui instanțelor naționale, care sunt în primul rând responsabile de interpretarea legislației interne (vezi Bulut împotriva Austriei, 22 februarie 1996, § 29, Colecția sentințelor și deciziilor 1996-II, și, mutatis mutandis, Edificaciones March Gallego S.A. împotriva Spaniei din 19 februarie 1998, § 33, Colecția 1998-I). Aceasta este mai ales adevărat în privința interpretării regulilor de natură procedurală, cum ar fi formele și termenii care reglementează introducerea unui recurs (vezi, mutatis mutandis, Tejedor García împotriva Spaniei, 16 decembrie 1997, § 31, Colecția 1997-VIII). Privitor mai special la reglementarea termenilor de prescripție, Curtea reamintește că jurisprudența sa a prevăzut întotdeauna lăsarea Statelor o marjă largă de apreciere în acest domeniu, în special în ceea ce termenii acestia, considerați ca limitări implicit admise ale "dreptului de acces la tribunal", servesc să garanteze securitatea juridică și să prevină utilizarea dovezilor incomplete datorită timpului scurs (vezi, în special, Vo împotriva Franței [Marea Cameră], nr. 53924/00, § 92, CEDO 2004, și Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996, §§ 50-57, Colecția 1996-IV).

În plus, Curtea reamintește că principiul egalității armelor - unul dintre elementele noțiunii mai largi de proces echitabil - cere ca fiecărei părți să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care nu o plasează într-o situație de dezavantaj clar în raport cu partea adversă (Platakou împotriva Greciei, nr. 38460/97, § 47, CEDO 2001-I). În plus, încălcarea unui asemenea principiu nu depinde de absența unui echitate suplimentară, cuantificabilă și legată de o inegalitate procedurală (Ben Naceur împotriva Franței, nr. 63879/00, §§ 31, 3 octombrie 2006). În final, Curtea notează că aplicarea regulilor referitoare la termenii procedurii este susceptibilă să prejudicieze principiul egalității armelor, în măsura în care fiecare dintre părți nu ar beneficia de aceleași mijloace pentru a-și valida argumentele (vezi în acest sens, Platakou împotriva Greciei, citat anterior, § 48 și Wynen împotriva Belgiei, nr. 32576/96, § 32, CEDO 2002-VIII). b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

Curtea constată, în primul rând, că, conform societății reclamante, instanțele interne ar fi trebuit să aplice în cazul său articolele 270 § 2 și 443 ale codului civil. Cu toate acestea, Curtea consideră că nu îi revine substitui propria apreciere aceleia a instanțelor interne, nici în privința datei de la care termenul de prescripție ar trebui să înceapă să curgă, nici în privința modalităților prescripției unei creanțe supuse unei compensații reciproce.

În al doilea rând, Curtea constată că instanțele interne au aplicat, în cadrul aceleiași cauze, două reguli de prescripție diferite reglementând stingerea creanței revendicate de fiecare dintre părți. Astfel, creanța societății reclamante în raport cu Statul a fost considerată prescrisă prin aplicarea regulii prescripției de un an, ceea ce nu a fost cazul creanței Statul în raport cu societatea reclamantă. În acest din urmă caz, instanțele interne au aplicat art. 86 § 3 alin. a) al legii nr. 2362/1995, prevăzând un termen de douăzeci de ani pentru prescripția creanțelor pentru care Statul este beneficiar.

Curtea notează că, în afară de existența unui dezavantaj clar ca atare între părți în posibilitatea de a-și prezenta cauza, ia, de asemenea, în considerare statutul și rolul echivalent al părților adverse într-o procedură pentru a concluziona asupra încălcării sau nu a principiului egalității armelor. Astfel, Curtea a ținut deja seama de "situația diferită" dintre partea civilă și procurorul general în privința rolului lor într-o procedură penală pentru a concluziona că stabilirea unor termeni de apel diferiți pentru fiecare nu atrage o încălcare a principiului egalității armelor (vezi Guigue și Sgen-CFDT împotriva Franței (decizie), nr. 59821/00, Colecția 2004-I și, a contrario, Ben Naceur împotriva Franței, nr. 63879/00, § 34, 3 octombrie 2006).

În cazul de față, Curtea consideră că aplicarea unui termen de prescripție de douăzeci de ani pentru pretensiunea Statului în raport cu societatea reclamantă, în timp ce acțiunea acesteia din urmă a fost respinsă ca urmare a aplicării unui termen de prescripție de un an, a plasat incontestabil aceasta într-o poziție de dezavantaj clar în raport cu Statul pentru a-și prezenta cauza. Într-adevăr, datorită aplicării în privința reclamantei a unui termen de prescripție de douăzeci de ori mai scurt decât cel acordat părții adverse, pretensiunile sale au fost respinse de instanțele interne.

Se impune, totuși, să examinăm, în plus, întrebarea dacă cele două părți se bucurau de un statut echivalent în cadrul procedurii în cauză, element care, în circumstanțele particulare ale cauzei, ar confirma prejudiciul adus principiului egalității armelor. Pe acest punct, Curtea constată că litigiul în cauză se referă la o tranzacție comercială de caracter privat supusă dreptului privat și nu la o procedură în care Statul și-ar fi exercitat puterea publică. Cu alte cuvinte, Statul nu a încheiat contractul în cauză acționând jure imperii, adică în exercitarea puterilor sale de putere publică, ci jure gestionis, adică făcând apel la procedurile de gestionare privată și acționând ca o persoană particulară.

Incontestabil, chiar și în cadrul recursurilorza procedurilor de drept privat, administrația poate urmări misiuni de drept public. Prin urmare, ar putea avea eventual nevoie de privilegii și imunități pentru a îndeplini asemenea misiuni. Cu toate acestea, simplul fapt de a aparține structurii Statului nu este suficient în sine pentru a legitima, în toate circumstanțele, aplicarea privilegiilor de stat, ci trebuie ca aceasta să fie necesară pentru exercitarea corespunzătoare a funcțiilor publice (Meïdanis împotriva Greciei, nr. 33977/06, § 30, 22 mai 2008).

Or, Curtea nu subscrie la teza Guvernului, conform căreia aplicarea în favoarea Statului a unui termen de douăzeci de ani pentru prescripția creanțelor pentru care era beneficiar ar fi justificată de necesitatea de a asigura gestionarea eficace a finanțelor publice și realizarea obiectivelor bugetare ale Statului. Într-adevăr, simplul interes de trezorerie al Statului nu poate fi asimilat singur unui interes public sau general care ar justifica în fiecare caz specific prejudiciul adus principiului egalității armelor. În particular, Curtea constată că Guvernul invocă într-o manieră abstractă și generală interesele financiare ale Statului, fără totuși a furniza elemente concrete și suplimentare privind impactul pe care l-ar avea asupra echilibrului său financiar aplicarea prescripției de un an în cazul său (vezi, mutatis mutandis, SCM Scanner de l'Ouest Lyonnais și alții împotriva Franței, nr. 12106/03, § 31, 21 iunie 2007, și Cabourdin împotriva Franței, nr. 60796/00, § 37, 11 aprilie 2006). Prin urmare, Curtea constată, în cadrul prezentei cauze, absența unui motiv de interes general suficient pentru a aplica termenul de prescripție de douăzeci de ani pentru pretensiunile Statului împotriva societății reclamante, în timp ce prescripția de un an a fost admisă în privința pretensiunilor societății reclamante împotriva Statului.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că aplicarea, la prejudiciul pretensiunilor societății reclamante împotriva Statului, a unor termeni de prescripție diferiți și cu o diferență considerabilă între ei pentru fiecare dintre părțile adverse, nu a respectat principiul egalității armelor. Prin urmare, Curtea respinge excepția Guvernului tirate din inadmisibilitatea ratione materiae a obiecției societății reclamante și concluzionează asupra încălcării articolului 6 § 1 al Convenției. II. PRIVITOR LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI COMBINAT CU ARTICOLUL 14

Societatea reclamantă se plânge de o discriminare suferită din cauza tratamentului preferențial al Statului în privința termenilor de prescripție aplicați în cadrul prezentului litigiu. Invocă art. 6 § 1 combinat cu art. 14 al Convenției. Părțile relevante ale acestei din urmă prevederi sunt astfel redactate: "Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată, fără nici o discriminare, în special pe motive de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice alte circumstanțe."

Curtea constată că această obiecție se suprapune largă cu cea anterioară și trebuie, prin urmare, și ea să fie declarată admisibilă. Având în vedere raționamentul care a condus-o să constate o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției, Curtea estimează că nu se impune a se pronunța separat asupra obiecției în cauză (Cabourdin împotriva Franței, citat anterior, § 41). III.

Societatea reclamantă cere 4.040.688,95 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, corespunzând sumei de 2.169.962,13 dolari ai Statelor Unite ale Americii (USD) pe care a trebuit să o plătească Statului în cadrul prezentului litigiu, plus dobânzile moratorii. Solicită, în plus, 900.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit.

Guvernul contestă aceste prețu și afirmă că un constat de încălcare ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea constată că singura bază de reținut pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în cazul de față în faptul că societatea reclamantă nu a putut beneficia de garanțiile articolului 6 în ceea ce privește echitatea procedurii. În aceste circumstanțe, nu vede nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și vreun prejudiciu material de care societatea reclamantă ar fi trebuit să sufere din cauza prejudiciului adus principiului egalității armelor. Curtea consideră, în schimb, că societatea reclamantă trebuie să fi suferit un prejudiciu moral care nu este suficient compensat de constatarea încălcării. Pronunțând în echitate, după cum dorește art. 41 al Convenției, îi acordă 6.000 EUR cu acest titlu, plus orice sumă ce poate fi datorată ca impozit pe suma menționată. B. Cheltuieli și costuri

Societatea reclamantă cere 15.820 EUR, facturi în sprijin, cu titlu de cheltuieli și costuri suportate în fața instanțelor interne.

Guvernul replica că cheltuielile și costurile trebuie stabilite conform criteriilor stabilite prin jurisprudența Curții și trebuie să fie în legătură cu încălcarea constatată. Orice ar fi, el susține că suma cerută este excesivă și că suma alocată cu acest titlu nu poate depăși 3.000 EUR.

Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale constante, alocarea cheltuielilor și costurilor conform articolului 41 presupune că sunt stabilite realitatea lor, necesitatea și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis împotriva Greciei (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). În plus, atunci când constată o încălcare a Convenției, Curtea poate acorda unui reclamant plata nu numai a cheltuielilor și costurilor sale în fața organelor Convenției, ci și a celor suportate în fața instanțelor naționale pentru a preveni sau pentru a corecta prin acestea încălcarea menționată (Hertel împotriva Elveției, 25 august 1998, § 63, Colecția 1998-VI).

În cazul de faț, luând în considerare documentele produse și criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde societății reclamante 6.000 EUR în privința acesteia, plus orice sumă ce poate fi datorată ca impozit de către aceasta pe această sumă. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să adapteze rata dobânzilor moratorii la rata dobânzii de pe piața de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Conexează cu fondul excepția de incompatibilitate ratione materiae ridicată de Guvern și o respinge ; 2. Declară cererea admisibilă ; 3. Constată că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției ; 4. Constată că nu este necesar să examineze cauza din unghiul articolului 14 combinat cu art. 6 § 1 al Convenției ; 5. Constată a) că Statul pârât trebuie să verse societății reclamante, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitiv conform articolului 44 § 2 al Convenției, 6.000 EUR (șase mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, precum și 6.000 EUR (șase mii euro) cu titlu de cheltuieli și costuri, plus orice sumă ce poate fi datorată ca impozit; b) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii de pe piața de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, mărită cu trei puncte procentuale ; 6. Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 28 mai 2009 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Søren Nielsen Nina Vajić Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 48906/06) dirigée contre la République hellénique par une société anonyme ayant son siège à Panama, Varnima Corporation International S.A. (« la société requérante »), qui a saisi la Cour le 27 novembre 2006 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

La société requérante est représentée par M es S. Delatolas et S. Flogaitis, avocats au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat et M me S. Trekli, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.

La société requérante alléguait en particulier une violation du principe de l’égalité des armes et une atteinte au principe de l’interdiction de la discrimination au sens de l’article 14 de la Convention.

Le 4 janvier 2008, le président de la première section a décidé de communiquer le grief tiré de l’article 6 § 1 au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le 1 er juillet 1979, l’Etat saisit le tribunal de grande instance d’Athènes d’une action en dommages-intérêts mettant en cause la responsabilité contractuelle de droit commun de la société requérante. Il lui reprochait un manquement à ses engagements contractuels. Le 14 novembre 1979, la société requérante demanda à titre reconventionnel le versement de dommages-intérêts pour l’absence d’exécution intégrale de l’engagement pris par l’Etat dans le cadre du contrat précité. Elle alléguait avoir subi des dommages matériels en raison de la modification unilatérale par l’Etat grec du contrat en cause.

A une date non précisée, le tribunal de grande instance d’Athènes ordonna la présentation des preuves. Le 24 février 1997, il reporta la date d’audition des témoins.

Le 24 décembre 1998, suite à l’achèvement de l’appréciation des preuves, la société requérante demanda au tribunal de grande instance la fixation d’une audience. Le 22 janvier 1999, l’Etat déposa la même demande. L’audience de l’affaire eut lieu le 11 octobre 2000.

Le 20 décembre 2000, le tribunal de grande instance d’Athènes joignit les deux actions, car elles se rapportaient aux mêmes faits. Il rejeta par la suite l’action de la société requérante pour cause de prescription. En particulier, ledit tribunal constata qu’en vertu des articles 148 du code de droit privé maritime et 93 al. a) de la loi n o 2362/1995, l’action relative à un contrat de transfert de biens est considérée comme prescrite en cas de litispendance, lorsque l’écart entre deux actes procéduraux successifs et déclenchés soit par les parties soit par le tribunal, dépasse le délai d’un an.

En outre, le même tribunal considéra que, s’agissant de l’action introduite par l’Etat contre la société requérante, le délai de prescription d’une année ne trouvait pas application. Ladite juridiction déclara applicable l’article 86 § 3 al. a) de la loi n o 2362/1995, régissant la prescription des créances de l’Etat à l’égard des personnes privées. Cette disposition prévoit un délai de vingt ans pour la prescription des créances dont l’Etat est bénéficiaire et nées en raison des déficiences dans l’exécution d’un contrat. En particulier, le tribunal constata que le dernier acte procédural à l’initiative de l’Etat avait eu lieu le 22 janvier 1999, dans un intervalle inférieur à vingt ans après le 24 février 1997, date à laquelle le tribunal de grande instance d’Athènes avait reporté l’audition des témoins. En outre, la même juridiction fit droit à l’action de l’Etat et lui alloua les sommes demandées (décision n o 10199/2000).

Le 28 novembre 2001, la société requérante interjeta appel. Elle souleva entre autres qu’en ce qui concernait le délai d’une année de prescription, l’article 289 du code de droit privé maritime devait se substituer à l’article 148 du même code et que, selon l’article 270 § 2 du code civil, la prescription appliquée aurait dû commencer à courir à la fin de l’année au cours de laquelle elle s’était interrompue. De plus, la requérante souleva qu’en vertu de l’article 443 du code civil, son action n’aurait pas dû tomber sous le coup de la prescription prévue par l’article 93 al. a) de la loi n o 2362/1995, mais aurait dû être examinée par le tribunal de grande instance en vue d’une compensation mutuelle avec la créance de l’Etat. Enfin, la société requérante affirma que la créance de l’Etat aurait elle aussi dû tomber sous le coup de la prescription annuelle applicable en l’espèce.

Le 27 juin 2002, la cour d’appel du Pirée rejeta les moyens de la société requérante et confirma partiellement la décision n o 10199/2000. En particulier, elle considéra que l’article 148 du code de droit privé maritime s’appliquait dans le cas d’espèce et non les articles 289 du même code et 443 du code civil. De plus, elle jugea que l’article 93 al. a) de la loi n o 2362/1995 trouvait application quant au dies a quo du délai de la prescription appliquée au lieu de l’article 270 § 2 du code civil. Enfin, elle confirma la décision n o 10199/2000 quant à la prescription de l’action initiée par la société requérante et l’application du délai de vingt ans quant à la prescription de la créance de l’Etat à l’encontre de la société requérante.

En particulier, ladite juridiction admit que les raisons dictant le traitement préférentiel de l’Etat quant à l’application des délais de prescription ne cessent pas d’exister lorsque l’Etat agit jure gestionis , à savoir non pas dans l’exercice de ses pouvoirs de puissance publique, mais dans le contexte de la gestion privée de ses ressources. La cour d’appel ajouta qu’en l’occurrence, le transfert des produits pétroliers visait à servir l’intérêt général et la satisfaction des besoins fondamentaux de la société. En outre, elle releva que les dispositions législatives établissant les prérogatives de l’Etat quant aux délais de prescription étaient portées à la connaissance des intéressés à l’avance et qu’il relevait de leur propre volonté de conclure un contrat avec l’Etat sur cette base. La cour d’appel du Pirée considéra enfin que l’application de délais de prescription distincts pour les deux parties ne contredisait ni l’article 4 de la Constitution, disposition consacrant le principe d’égalité, ni l’article 6 § 1 de la Convention (arrêt n o 769/2002).

Le 22 novembre 2002, la société requérante se pourvut en cassation. Le 19 juin 2006, la Cour de cassation rejeta son pourvoi en cassation, après avoir notamment confirmé l’arrêt n o 769/2002 quant à l’application de délais de prescription distincts entre les deux parties (arrêt n o 1307/2006). II.

Les articles pertinents de la Constitution disposent : Article 4 « 1. Les Hellènes sont égaux devant la loi. 2. Les hommes et les femmes hellènes ont des droits égaux et des obligations égales. 3. Sont citoyens hellènes, tous ceux qui réunissent les conditions fixées par la loi. Le retrait de la nationalité hellénique n’est permis que dans les cas d’acquisition volontaire d’une autre nationalité ou d’acceptation auprès d’un pays étranger de services contraires aux intérêts nationaux, et cela dans les conditions et suivant la procédure spécialement prévues par la loi. 4. Seuls les citoyens hellènes sont admis à toutes les fonctions publiques, sauf les exceptions introduites par des lois spéciales. 5. Les citoyens hellènes contribuent indistinctement aux charges publiques selon leurs facultés. 6. Tout Hellène en état de porter les armes est obligé de contribuer à la défense de la Patrie, suivant les prescriptions prévues par la loi. 7. Aucun titre de noblesse ou de distinction n’est décerné ni reconnu à des citoyens hellènes. » B. Le code civil

Les articles pertinents du code civil disposent : Article 261 Introduction de l’action « Le cours de la prescription est interrompu par l’introduction de l’action. La prescription commence à courir de nouveau à partir du dernier acte procédural des parties ou de la juridiction saisie. » Article 270 Conséquences de l’interruption « 1. Lorsque le cours de la prescription est interrompu, le temps déjà écoulé n’est plus pris en compte et la fin de l’interruption déclenche un nouveau délai de prescription. 2. Dans les cas énumérés par l’article 250, la nouvelle prescription commence à courir à la fin de l’année au cours de laquelle elle s’était interrompue. » Article 443 Contre-prétention prescrite « Une contre-prétention déjà prescrite peut être soumise en compensation mutuelle avec une autre créance, lorsque, au moment où celles-ci ont coexisté, la contre-prétention n’était pas déjà prescrite. » C. Le code de droit privé maritime

Les articles pertinents du code de droit privé maritime disposent : Article 148 « Le droit d’être indemnisé pour la perte partielle ou le dédommagement des biens transportés est prescrit un an après leur livraison. » Article 289 « Sont soumises à la prescription d’un an, les prétentions qui suivent : (...) 4. Celle émanant d’un contrat d’affrètement, de transfert de passagers ou de biens ainsi que de la non-exécution ou de l’exécution déficiente du contrat susmentionné. (...) » D. La loi n o 2362/1995 sur la comptabilité publique

Les articles pertinents de la loi n o 2362/1995 disposent : Article 86 Prescription des créances dont l’Etat est bénéficiaire « (...) 3. Une créance dont l’Etat est bénéficiaire et a) découlant d’un contrat établi par lui-même (...) est prescrite vingt ans après la fin de l’année au cours de laquelle celle-ci avait été enregistrée au sens strict du terme. (...) » Article 93 Interruption de la prescription des prétentions contre l’Etat « Sous réserve de dispositions spéciales, le cours de la prescription des créances contre l’Etat est interrompue uniquement : a) par la saisine du tribunal ou des arbitres. Dans ce cas, la prescription commence à courir de nouveau à partir du dernier acte procédural entrepris par les parties, le tribunal ou les arbitres. (...) » EN DROIT I.

Le Gouvernement affirme que le principe de l’égalité des armes est afférent au respect des droits procéduraux. Il s’applique ainsi, entre autres, au cas des délais à respecter lors de l’introduction de recours et aux règles régissant l’administration des preuves. Il estime que la prescription n’est pas une règle procédurale, mais constitue une institution du droit matériel qui conditionne la naissance et l’extinction d’un certain droit. Par conséquent, le Gouvernement affirme qu’en l’occurrence l’article 6 § 1 de la Convention n’entre pas en jeu, puisque la manière dont le droit interne régit l’existence ou non d’un droit matériel ne relève pas du principe de l’égalité des armes. Il considère que ce grief est irrecevable ratione materiae.

La société requérante rétorque que la prescription constitue une règle régissant le droit d’accès à un tribunal, dans la mesure où son application conditionne l’examen par la juridiction compétente du fond de la demande soulevée par le justiciable. Ainsi, selon la société requérante, l’article 6 § 1 s’applique dans le cas d’espèce, puisque, au bout du compte, la manière dont les juridictions internes ont appliqué deux différents régimes de prescription dans le cadre du même litige a porté atteinte à son droit à un tribunal. 2. Appréciation de la Cour

La Cour note que l’exception du Gouvernement concerne le lien entre le principe de l’égalité des armes avec les modalités d’application des règles relatives à la prescription. Cet élément a constitué, à ses yeux, l’une des raisons justifiant la communication de la requête. Partant, la Cour estime que cette exception est étroitement liée à la substance du grief soulevé par la société requérante sur le terrain de l’article 6 de la Convention et décide de la joindre au fond.

En outre, la Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

La société requérante affirme que l’objet du litige dans le cas d’espèce était l’exécution d’un contrat privé de nature commerciale. Elle allègue, ainsi, que l’application par les juridictions internes de deux délais de prescription différents dans le cadre du même litige privé, était contraire au principe de l’égalité des armes. La société requérante estime que si ses prétentions ont été rejetées par les juridictions internes sur fondement de la prescription d’un an, la même règle aurait dû être appliquée quant aux prétentions de l’Etat à son égard. Pour la société requérante, la raison retenue par les juridictions internes pour justifier le traitement préférentiel de l’Etat, à savoir qu’il servait l’intérêt public, n’était pas suffisant. Au demeurant, la société requérante affirme que, même dans le cas où le privilège en cause reconnu à l’Etat serait considéré comme nécessaire pour servir l’intérêt général, cette approche contredirait le principe de l’égalité des armes. En particulier, le principe de proportionnalité qui doit exister entre le but poursuivi et les moyens employés pour l’atteindre n’aurait pas été respecté dans le cas d’espèce, puisque l’Etat a agi en sa qualité de partie privée et non pas comme détenteur de la puissance publique.

Le Gouvernement rétorque que les prétentions de la société requérante ont été prescrites en raison de sa propre inertie. La règle de la prescription d’un an était bien connue de la société requérante qui était représentée par un avocat tout au long de la procédure en cause. En outre, les différents délais de prescription appliqués en l’occurrence n’ont pas automatiquement entraîné la violation du principe de l’égalité des armes. Le Gouvernement note que le contrat en cause relatif au transport de produits pétroliers soulevait des questions d’intérêt public et, en particulier, la satisfaction du besoin public en ce domaine. Il fait référence à la jurisprudence des juridictions internes, qui admet que le traitement préférentiel de l’Etat se justifie par son statut juridique spécial et la nécessité de garantir la gestion efficace des finances publiques et l’accomplissement des objectifs budgétaires de l’Etat. Enfin, le Gouvernement note que le droit de la requérante de s’adresser aux juridictions compétentes n’a pas été entravé par l’existence d’un délai de prescription plus long reconnu en faveur de l’Etat. 2. Appréciation de la Cour a) Principes généraux

La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions nationales, auxquelles il incombe au premier chef d’interpréter la législation interne (voir Bulut c. Autriche , 22 février 1996, § 29, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ II, et, mutatis mutandis , Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne du 19 février 1998, § 33, Recueil 1998-I). Ceci est particulièrement vrai s’agissant de l’interprétation des règles de nature procédurale, telles que les formes et délais régissant l’introduction d’un recours (voir, mutatis mutandis , Tejedor García c. Espagne , 16 décembre 1997, § 31, Recueil 1997 ‑ VIII). Concernant plus particulièrement l’aménagement des délais de prescription, la Cour rappelle que sa jurisprudence a toujours prévu de laisser aux Etats une large marge d’appréciation dans ce domaine, notamment en ce que ces délais, considérés comme des limitations implicitement admises du « droit d’accès à un tribunal », servent à garantir la sécurité juridique et à empêcher l’usage d’éléments de preuve incomplets en raison du temps écoulé (voir, notamment, Vo c. France [GC], n o 53924/00, § 92, CEDH 2004, et Stubbings et autres c. Royaume-Uni , 22 octobre 1996, §§ 50 ‑ 57, Recueil 1996-IV).

En outre, la Cour rappelle que le principe de l’égalité des armes ‑ l’un des éléments de la notion plus large de procès équitable ‑ requiert que chaque partie se voie offrir une possibilité raisonnable de présenter sa cause dans des conditions qui ne la placent pas dans une situation de net désavantage par rapport à la partie adverse ( Platakou c. Grèce , n o 38460/97, § 47, CEDH 2001 ‑ I). De plus, la violation d’un tel principe ne dépend pas d’une absence d’équité supplémentaire, quantifiable et liée à une inégalité de procédure ( Ben Naceur c. France , n o 63879/00, §§ 31, 3 octobre 2006). Enfin, la Cour note que l’application des règles relatives aux délais de procédure est susceptible de porter atteinte au principe de l’égalité des armes, dans la mesure où chacune des parties ne jouirait pas des mêmes moyens pour faire valoir ses arguments (voir en ce sens, Platakou c. Grèce , précité, § 48 et Wynen c. Belgique , n o 32576/96, § 32, CEDH 2002 ‑ VIII). b) Application de ces principes dans la présente affaire

La Cour note, en premier lieu, que, selon la société requérante, les juridictions internes auraient dû appliquer à son égard les articles 270 § 2 et 443 du code civil. Néanmoins, la Cour considère qu’il ne lui appartient pas de substituer sa propre appréciation à celles des juridictions internes, ni à l’égard de la date à partir de laquelle le délai de prescription devrait commencer à courir, ni à l’égard des modalités de la prescription d’une créance sujette à une compensation mutuelle.

En second lieu, la Cour relève que les juridictions internes ont appliqué, dans le cadre de la même affaire, deux règles de prescription différentes régissant l’extinction de la créance revendiquée par chacune des parties. Ainsi, la créance de la société requérante à l’égard de l’Etat fut considérée comme prescrite en application de la règle de prescription d’un an, ce qui n’a pas été le cas de la créance de l’Etat à l’égard de la société requérante. Dans ce dernier cas, les juridictions internes ont appliqué l’article 86 § 3 al. a) de la loi n o 2362/1995, prévoyant un délai de vingt ans pour la prescription des créances dont l’Etat est bénéficiaire.

La Cour note que, mise à part l’existence d’un net désavantage en tant que tel entre les parties dans la possibilité de présenter leur cause, elle prend aussi en compte le statut et le rôle équivalents des parties adverses dans une procédure pour conclure à la violation ou non du principe de l’égalité des armes. Ainsi, la Cour a déjà tenu compte de la « situation différente » entre la partie civile et le procureur général quant à leur rôle dans une procédure pénale pour conclure que la fixation de délais d’appel différents pour chacun n’entraîne pas une violation du principe de l’égalité des armes (voir Guigue et Sgen-CFDT c. France (déc.), n o 59821/00, Recueil 2004-I et, a contrario, Ben Naceur c. France , n o 63879/00, § 34, 3 octobre 2006).

En l’occurrence, la Cour considère que l’application d’un délai de prescription de vingt ans pour la prétention de l’Etat à l’encontre de la société requérante alors que l’action de cette dernière a été rejetée suite à l’application d’un délai de prescription d’un an, a incontestablement placé celle-ci dans une position de net désavantage par rapport à l’Etat pour présenter sa cause. En effet, en raison de l’application à l’égard de la requérante d’un délai de prescription vingt fois plus court que celui accordé à la partie adverse, ses prétentions ont été rejetées par les juridictions internes.

Il convient pour autant d’examiner, de surcroît, la question de savoir si les deux parties jouissaient d’un statut équivalent dans le cadre de la procédure en cause, élément qui, dans les circonstances particulières de l’affaire, confirmerait l’atteinte au principe de l’égalité des armes. Sur ce point, la Cour note que le litige en cause est afférent à une transaction commerciale de caractère privé soumise au droit privé et non pas à une procédure dans laquelle l’Etat avait exercé son pouvoir de puissance publique. En d’autres termes, l’Etat n’a pas conclu le contrat en cause en agissant jure imperii, à savoir dans l’exercice de ses pouvoirs de puissance publique, mais jure gestionis, c’est-à-dire en faisant appel aux procédés de gestion privée et en agissant comme un particulier.

Certes, même dans le cadre de recours à des procédures de droit privé, l’administration peut poursuivre des missions de droit public. Par conséquent, des privilèges et immunités lui seraient éventuellement nécessaires pour accomplir lesdites missions. Toutefois, la seule appartenance à la structure de l’Etat ne suffit pas en soi pour légitimer, en toutes circonstances, l’application de privilèges étatiques, mais il faut que cela soit nécessaire au bon exercice des fonctions publiques ( Meïdanis c. Grèce , n o 33977/06, § 30, 22 mai 2008).

Or, la Cour ne souscrit pas à la thèse du Gouvernement, selon laquelle l’application en faveur de l’Etat d’un délai de vingt ans pour la prescription de créances dont il était bénéficiaire serait justifiée par la nécessité de garantir la gestion efficace des finances publiques et l’accomplissement des objectifs budgétaires de l’Etat. En effet, le simple intérêt de trésorerie de l’Etat ne peut pas être assimilé à lui seul à un intérêt public ou général qui justifierait dans chaque cas précis l’atteinte au principe de l’égalité des armes. En particulier, la Cour constate que le Gouvernement invoque de manière abstraite et générale les intérêts financiers de l’Etat, sans pour autant fournir des éléments concrets et supplémentaires sur l’impact qu’aurait sur son équilibre financier l’application de la prescription d’un an à son égard (voir, mutatis mutandis, SCM Scanner de l’Ouest Lyonnais et autres c. France , n o 12106/03, § 31, 21 juin 2007, et Cabourdin c. France , n o 60796/00, § 37, 11 avril 2006). Partant, la Cour constate, dans le cadre de la présente affaire, l’absence de motif d’intérêt général suffisant pour appliquer le délai de prescription de vingt ans pour les prétentions de l’Etat contre la société requérante, tandis que la prescription d’un an a été admise à l’égard des prétentions de la société requérante contre l’Etat.

Au vu de ce qui précède, la Cour considère que l’application, au détriment des prétentions de la société requérante contre l’Etat, de délais de prescription différents et avec un écart considérable entre eux pour chacune des parties adverses, n’a pas respecté le principe de l’égalité des armes. Par conséquent, la Cour rejette l’exception du Gouvernement tirée de l’irrecevabilité ratione materiae du grief de la société requérante et conclut à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION COMBINÉ AVEC L’ARTICLE 14

La société requérante se plaint d’une discrimination subie en raison du traitement préférentiel de l’Etat quant aux délais de prescription appliqués dans le cadre du présent litige. Elle invoque l’article 6 § 1 combiné avec l’article 14 de la Convention. Les parties pertinentes de cette dernière disposition sont ainsi libellées : « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. »

La Cour constate que ce grief se confond largement avec le précédent et doit donc également être déclaré recevable. Eu égard au raisonnement qui l’a conduite à constater une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, la Cour estime qu’il ne s’impose pas de statuer séparément sur le grief en question ( Cabourdin c. France , précité, § 41). III.

La société requérante réclame 4 040 688,95 euros (EUR) au titre du préjudice matériel, correspondant à la somme de 2 169 962,13 dollars des Etats-Unis d’Amérique (USD) qu’elle a dû verser à l’Etat dans le cadre du présent litige, plus les intérêts moratoires. Elle sollicite, de plus, 900 000 EUR pour le dommage moral subi.

Le Gouvernement conteste ces prétentions et affirme qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante.

La Cour relève que la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside en l’espèce dans le fait que la société requérante n’a pas pu jouir des garanties de l’article 6 en qui concerne l’équité de la procédure. Dans ces circonstances, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et un quelconque dommage matériel dont la société requérante aurait eu à souffrir en raison de l’atteinte au principe de l’égalité des armes. La Cour estime, en revanche, que la société requérante doit avoir subi un préjudice moral que ne compense pas suffisamment le constat de violation. Statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, elle lui accorde 6 000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur ladite somme. B. Frais et dépens

La société requérante réclame 15 820 EUR, factures à l’appui, au titre des frais et dépens engagés devant les juridictions internes.

Le Gouvernement rétorque que les frais et dépens doivent être fixés selon les critères établis par la jurisprudence de la Cour et qu’ils doivent être en rapport avec la violation constatée. Au demeurant, il affirme que la somme demandée est excessive et que la somme allouée à ce titre ne saurait dépasser 3 000 EUR.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). De plus, lorsqu’elle constate une violation de la Convention, la Cour peut accorder à un requérant le paiement non seulement de ses frais et dépens devant les organes de la Convention, mais aussi de ceux qu’il a engagés devant les juridictions nationales pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation ( Hertel c. Suisse , 25 août 1998, § 63, Recueil 1998 ‑ VI).

En l’occurrence, eu égard aux justificatifs produits et aux critères mentionnés ci-dessus, la Cour estime raisonnable d’allouer à la société requérante 6 000 EUR à cet égard, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par elle sur cette somme. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Joint au fond l’exception d’incompatibilité ratione materiae soulevée par le Gouvernement et la rejette ; 2. Déclare la requête recevable ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit qu’il n’est pas nécessaire d’examiner l’affaire sous l’angle de l’article 14 combiné avec l’article 6 § 1 de la Convention ; 5. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à la société requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 6 000 EUR (six mille euros) au titre du préjudice moral, ainsi que 6 000 EUR (six mille euros) au titre des frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 mai 2009 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Nina Vajić Greffier Présidente