DADDI c. ITALIE

RESPONDENT

ITA

HOTĂRÂRE

02.06.2009

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

DADDI c. ITALIE (CtEDO, 2009)

HUDOC · oficial

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 15476/09 prezentate de Alda DADDI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 2 iunie 2009 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișil Karakas, judecători și Françoise Elens-Passos; graffière adjunct de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 6 martie 2009, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie, recurenta, Alda Daddi, este un cetățean italian, născut în 1937 și rezident la Comeana Carmignano. Ea este reprezentată în fața Curții de către D. Daddi, avocat la Prato. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. La 14 noiembrie 1994, recurenta a formulat o acțiune în fața Tribunalului Administrativ Regional din Toscana (R.G. n 4105/94) care urmărea să obțină anularea mai multor decizii în materie de urbanism adoptate între 1985 și 1994 de către municipalitatea Carmignano. În aceeași zi, reclamanta a prezentat o cerere de fixare a cauzei. 205/2000 (obligația de a prezenta o nouă cerere de fixare a landului, sub pedeapsa de expirare a cererii), a fost depusă o nouă cerere de fixare a landului. La 12 aprilie 2007, tribunalul a acceptat cererile recurentei printr-o hotărâre din 10 mai 2007, al cărei text a fost depus la grefă la 10 septembrie 2007. În lipsa notificării, decizia a fost acceptată de către autoritate până cel târziu la 31 octombrie 2008, recurenta care a decis să nu interjecteze apelul. Dreptul și practica internă relevantă în ceea ce privește obligațiile părților la o procedură în fața Tribunelor Administrative Regionale Procedura în fața instanțelor administrative regionale este reglementată de legea nr. 1034 din 6 decembrie 1971. La art. 19 primul paragraf prevede că: "În cauzele în fața instanțelor administrative regionale, până la adoptarea unei legi speciale privind procedura, se respectă normele procedurale ale secțiunilor jurisdicționale ale Consiliului de Stat (...) Normele astfel aplicabile pun în sarcina reclamantului depunerea, în termen de doi ani de la introducerea acțiunii, a unei cereri de fixare în culpă, sub pedeapsa expirării [art. 40 din Decretul regal nr. 1054 din 26 iunie] a unei cereri de fixare în culpă [art. 40 din Decretul regal nr. 1054] 1924) În urma depunerii acestei cereri, judecătorul sesizat are competența și obligația de a stabili încuviințarea. De asemenea, el poate, din oficiu sau la cerere, să acorde prioritate unei acțiuni, anticipând data luării în custodie (art. 51 din Decretul regal nr. 642 din 17 august 1907). Pentru acțiunile pe o perioadă mai mare de 10 ani, reclamanții care au primit un aviz din partea grefei trebuie să depună o nouă cerere de fixare a instanței de judecată, sub pedeapsa expirării [art. 9 din Legea nr. 205 din 21 iulie 2000]. În Hotărârea nr. 28507/05 din 15 decembrie 2005, Curtea de Casație Plenară (sezioni unite) a precizat că: (...) în sistemul în vigoare înainte de Legea nr. 205/2000 (...) procesul administrativ nu punea în sarcina reclamantului, după depunerea acțiunii, decât (...) prezentarea, în termen de doi ani de la depunerea acțiunii (...), a unei cereri de fixare a landului; în urma depunerii acestei cereri, desfășurarea procesului era supusă autorității judecătorului din proprie inițiativă. Prin urmare, depunerea cererii prevăzute la art. 54 al doilea paragraf din Decretul regal nr. 642/1907 (istanza di prelievo ), nu constituie o obligație de a face, scopul său exclusiv fiind acela de a ridica urgenta recursului în vederea obținerii unei investiții în avans, prin care să se desprindă ordinea în care este înscris rolul cererilor de fixare a instanței (...). În ceea ce privește satisfacția echitabilă pentru încălcarea dreptului la o durată rezonabilă a procesului administrativ Dreptul și practica internă relevantă, în general, referitoare la Legea nr. 89 din 24 martie 2001 (***************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************************** În ceea ce privește aplicarea acestor norme pe durata procedurilor administrative, Curtea de Casație Plenară, în Hotărârea nr. 28507/05, a subliniat că: (...) în conformitate cu abordarea exprimată în repetate rânduri în jurisprudența Curții de la Strasbourg, [Curtea de Casație] a revenit deja asupra interpretării până în prezent dominantă și a afirmat că încălcarea dreptului la o durată rezonabilă a procedurilor judiciare trebuie examinată ținând seama de perioada de timp scursă începând cu introducerea procedurii. Acest lucru se aplică, de asemenea, în procedurile în fața judecătorului administrativ, lipsa sau depunerea cu întârziere a cererii de fixare urgentă a datei la care a avut loc rejudecarea. Această interpretare (...) trebuie confirmată, având în vedere că (...) existența unui instrument de accelerare a procesului nu suspendă și nu aduce atingere obligației statului de a se pronunța asupra cererii, nici nu trebuie să se acorde părții solicitante o răspundere pentru depășirea termenului rezonabil în soluționarea cauzei, comportamentul părții neputând intra în cont decât în aprecierea prejudiciului suferit. Ulterior, Decretul-lege nr. 112 din 25 iunie 2008, care a intrat în vigoare în aceeași zi și a fost convertit prin Legea nr. 133 din 6 august 2008, fără nicio modificare substanțială în acest sens, a prevăzut că art. 54 din Legea nr. 89 din 24 martie 2 Cererea de satisfacție echitabilă pentru a se plânge de încălcarea prevăzută la art. 2 primul paragraf din Legea nr. 89 din 24 martie 2001 într-un proces în fața instanței administrative nu poate fi introdusă dacă în procesul în cauză o cerere în sensul articolului 54 al doilea paragraf din Decretul regal nr. 642/1907, nu a fost depusă. În ceea ce privește locul jurisprudenței Curții în sistemul juridic italian Prin două hotărâri n 348 și 349 din 22 octombrie 2007, Curtea Constituțională a apreciat valoarea Convenției în ordinea juridică internă în lumina noii formulări a articolului 117 primul paragraf din Constituție. Această dispoziție, ca urmare a modificărilor introduse de Legea constituțională nr. 3 din 2001, se citește: Puterea legislativă este exercitată de către stat și de către Regiuni cu respectarea (...) angajamentelor născute (...) din obligațiile internaționale, în special, în hotărârea nr. 349/2007, Curtea Constituțională a observat că la art. 117: face trimitere la standardul convențional aplicabil în speță (...) astfel încât [acesta] devine, prin ricoșeu, unul dintre criteriile pentru examinarea constituționalității (...). Prin urmare, judecătorul intern trebuie să interpreteze standardele interne în conformitate cu dispoziția internațională, în limitele stabilite de formularea lor. În cazurile în care acest lucru nu ar fi posibil sau în cazul în care consideră că standardul intern nu este compatibil cu dispoziția convențională, îi revine sarcina de a sesiza Curtea cu privire la o chestiune de constituționalitate în temeiul articolului 117 din Constituție (...) În plus, în ceea ce privește deciziile pronunțate în temeiul legii Pinto Curtea de Casație Plenară, în cele patru hotărâri din 27 noiembrie 2003 (n 1338, 1339, 1340 și 1341), a afirmat că Invocând art. 13 din Convenție, aceasta se plânge, de asemenea, de caracterul corectiv al remeditării mai ales Pinto, consecință, potrivit acesteia, a intrării în vigoare a articolului 54 al doilea paragraf din Decretul-lege nr 112/2008. EN 6 alin. (1) și art. 13 din Convenție, care, în pasajele lor relevante, își citesc astfel art. 6 1. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Potrivit recurentei, la art. 54 al doilea paragraf din Decretul-lege nr. 112/2008 nu poate fi înțeles decât în sensul de sine aplicării oricărei acțiuni Cu privire la durata unei proceduri principale, în întregime sau parțial, înainte de această dată. Prin urmare, întrucât nu a solicitat în cursul procedurii principale stabilirea în regim de urgență a procedurii de încuviințare (istanza di prelievo), recurenta susține că, chiar dacă ar fi introdus o acțiune în fața unei căi de atac, acesta ar fi fost declarat inadmisibil. Curtea reamintește că regula de epuizare urmărește să își mențină obligația statelor contractante de a preveni sau de a corecta presupusele încălcări înainte ca aceste afirmații să îi fie prezentate (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Selmuni c. Franța [GC], 25803/94, § 74, CEDO 1999-V. Această regulă se bazează pe ipoteza, obiect al articolului 13 din Convenția ). Astfel, aceasta constituie un aspect important al principiului conform căruia mecanismul de salvgardare instituit prin Convenție are un caracter subsidiar față de sistemele naționale de garantare a drepturilor omului (Akdivar și alții c. Turcia, 16 septembrie 1996, § 65, Rec., 1996 IV, p. 1210 și Aksoy c. Turcia, 18 decembrie 1996, § 51, § Repertoriul hotărârilor și deciziilor 1996 VI, p. 2275. Chiar dacă statele contractante nu au nici o obligație formală de a face o trimitere la Convenția în ordinea internă (James și alții c. Regatul Unit, 21 februarie 1986, § 86, seria A n 98, p. 48 Christine Goodwin c. Regatul Unit [GC], 28957/95, § 113, CEDO 2002-VI), rezultă din principiul subsidiarității de mai sus că instanțele naționale trebuie, în măsura posibilului, să interpreteze și să aplice dreptul intern în conformitate cu Convenția (scordino c. Italia (dec.), nr. 36813/97, CEDO 2003 IV). Într-adevăr, în cazul în care este adevărat că aceasta revine în primul rând autorităților naționale de înălțăre și aplicarea dreptului intern, Curtea este chemată în orice caz să verifice dacă modul în care dreptul intern este interpretat și aplicat produce efecte conforme cu principiile Convenției (Carbonara și Ventura c. Italia, n 24638/94, § 68, CEDH 2000-VI Streletz, Kessler și Krenz c. Germania Aceste acțiuni trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine, în practică și în teorie, altfel le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorite. Cu toate acestea, nimic nu trebuie să facă obiectul unor acțiuni care nu sunt nici adecvate, nici efective (a se vedea, în special, Akdivar și altele menționate anterior, § 66, p. 1210 și Dalia c. Franța, 19 februarie 1998, § 38, Repertoriu al hotărârilor și deciziilor 1998 I, pp. 87-88. În plus, conform principiilor de drept internațional general recunoscute, anumite circumstanțe speciale pot scuti recurentele de obligația de a epuiza acțiunile interne care le aparțin (Selmuni menționat anterior, § 75).Cu toate acestea, Curtea subliniază că simplul fapt de a nutri îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei acțiuni date care nu este în mod evident condamnată la eșec nu constituie un motiv întemeiat pentru a justifica neutilizarea acțiunilor interne ( Akdivar, citată anterior, p. 1212, § 71, și Van Oosterwijck c. Belgia, 6 noiembrie 1980, §, seria A n 40, p. 18). Curtea a considerat deja că acțiunea în fața cursurilor de recurs introduse prin Legea 112/2008 pune sub semnul întrebării această evaluare în raport cu cauzele privind durata procedurilor administrative în cursul cărora nu a fost depusă o cerere de stabilire în regim de urgență a hotărârii judecătorești înainte de data intrării în vigoare a decretului-lege menționat. Curtea amintește că, în mai multe cauze referitoare la proceduri în fața instanțelor administrative regionale, Curtea a considerat că durata nu răspunde la cerința termenului rezonabil Cu toate că a subliniat faptul că perioada care trebuie luată în considerare a fost cea cuprinsă între data depunerii acțiunii și data depunerii deciziei, aceasta nu a avut niciodată consecințe negative asupra reclamanților din cauza faptului că, în unele dintre aceste cazuri, reclamanții au omis să depună o cerere de stabilire în regim de urgență a luării unei hotărâri (Di Pede c. Italia (n, n. 56225/00, 19 februarie 2002). C. Italia, n 41804/98, 27 februarie 2001) sau landurile au depus la un stadiu final al procedurii (Gaudenzi c. Italia, n 44340/98, § 5 și 12, 9 iulie 2002 Comitini c. Italia, n 4181/98, § 5 și 9, 27 februarie 2001; Mielec. Italia, n 44358/98, § 4 și 7, 21 noiembrie 2000). De altfel, Curtea a observat că, pentru a solicita o examinare mai rapidă a cazului lor, reclamanții nu sunt obligați să utilizeze decât mijloacele care prezintă șanse de succes (Muti c. Italia, 23 martie 1994, § 16, seria A n 281 C). De asemenea, aceasta constată că, prin hotărârea n 28507/05 din 15 decembrie 2005, Curtea de Casație și-a respectat această jurisprudență, subliniind că, în dreptul intern, părțile nu sunt supuse unei obligații de depunere a unei Curtea arată că existența unei astfel de obligații poate fi acceptabilă în dreptul intern numai începând cu 25 iunie 2008, data intrării în vigoare a Decretului-lege nr 112/2008 și exclusiv în scopul de a se plânge, într-o etapă ulterioară și prin intermediul unei căi de atac o practică de interpretare și aplicare a articolului 54 al doilea paragraf din decretul-lege menționat, care are ca efect să se opună admisibilității căilor de atac. 2008, din cauza lipsei unei cereri de stabilire în regim de urgență a instanței, ar putea fi de natură să scutească reclamanții interesați de obligația de a epuiza acțiunea, Pinto, același lucru ar fi valabil și în cazul procedurilor încă pendinte în care stabilirea în regim de urgență a instanței a fost solicitată numai după intrarea în vigoare a dispoziției în cauză. În astfel de cazuri, nu se poate exclude faptul că aceasta este interpretată de judecătorii naționali în sensul că nu se stabilește durata care poate fi despăgubită pentru orice perioadă anterioară datei de 25 iunie 2008. O astfel de practică ar putea, într-adevăr, să priveze sistematic anumite categorii de solicitanți de posibilitatea de a obține, în cadrul Cu toate acestea, Curtea amintește că simplul fapt de a nutri îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei acțiuni date care nu este în mod evident condamnată la eșec nu constituie un motiv valabil pentru a justifica neutilizarea acesteia (Akdivar, citată anterior, § 71, p. 1212) și Van Oosterwijck c. Belgia, citată anterior, § 37. În acest sens, Curtea ia notă de faptul că recurenta nu a furnizat niciun exemplu de decizie internă în sensul menționat. De altfel, nici o jurisprudență nu ar fi putut fi consolidată în instanțe superioare în scurtul termen care s-a scurs între data de intrare în vigoare a decretului-lege și cea de introducere a prezentei cereri. De asemenea, trebuie să se sublinieze că o interpretare care produce efecte în conformitate cu principiile convenției nu pare să fie exclusă prin formularea articolului 54 al doilea paragraf din Decretul-lege nr 112/2008. În plus, Curtea observă că, în măsura posibilului, o astfel de interpretare ar impune atât instanțelor naționale în dreptul convențional (Scordino c. Italia , citată anterior) că, în dreptul intern, astfel cum a afirmat Curtea Constituțională în hotărârile sale n 348 și 349 din 2007 în materie de expropriere. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că reclamanta trebuia, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, să sesizeze instana de apel competentă în sensul legii Excesul căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte