AFFAIRE SILVIU MARIN c. ROUMANIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 35482/06) dirigată împotriva României și care a fost introdusă la Curte de un cetățean al acestui Stat, Silviu Marin ("reclamantul"), pe 24 august 2006, în virtutea articolului 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și libertăților fundamentale ("Convenția").

Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horațiu Radu, de la ministerul Afacerilor Externe.

Pe 5 martie 2008, Curtea a hotărât comunicarea cererii către Guvern. După cum permite art. 29 § 3 al Convenției, ea a hotărât de asemenea ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate în același timp. PE FOND

Printr-o decizie din 31 iulie 1991 a primariei Amara, i s-a acordat un teren de 800 m² în vederea construirii unei case. Decizia menționa că a fost adoptată în virtutea legii nr. 4/1973 și a articolului 8 al decretului-lege nr. 42/1990 (a se vedea paragrafele 14-15 mai jos); ea preciza de asemenea cele patru proprietăți limitrofe ale terenului, fără a preciza totuși dimensiunile fiecărei laturi. Printr-o decizie din 25 februarie 1992, prefectura județului Ialomița a atribuit în proprietate reclamantului un teren având aceleași proprietăți limitrofe și o suprafață de 1.000 m². Această decizie preciza dimensiunile fiecărei laturi a terenului, și anume 40 m în lungime și 20 m în lățime. Ea a fost adoptată în virtutea articolului 35 §§ 2 și 6 ai legii nr. 18/1991 (a se vedea §16 mai jos). Printr-o decizie din 29 ianuarie 1993, consiliul județean Ialomița a modificat decizia din 25 februarie 1992, în sensul de a preciza că suprafața terenului era de 800 m². Această ultimă decizie menționa în mod expres: "Terenul de 800 m² (...), acordat în folosință în vederea construirii unei locuințe proprietate privată, este atribuit în proprietate domnului Marin Silviu".

Într-o dată neprecizată, decizia din 25 februarie 1992 a fost înscrisă în registrele de publicitate imobiliară. Pe 9 martie 1993, decizia din 29 ianuarie 1993 a fost de asemenea înregistrată.

Pe 7 decembrie 1993 și 18 decembrie 1995, primăria a eliberat reclamantului autorizații de construcție pentru construirea unei case. Construcția a fost apoi efectiv realizată pe terenul în cauză, iar reclamantul s-a bucurat de bunul său fără nici o perturbație.

Pe 31 octombrie 2005, prefectul Ialomiței a sesizat tribunalul de primă instanță din Slobozia cu o acțiune împotriva reclamantului, primariei Amara și consilului județean, pentru a constata nulitatea absolută a celor trei decizii mai sus menționate, pe care le considera contrare legii nr. 18/1991 privind fondul foncier. Prefectul considera că articolele 35 §§ 2 și 6 ale acestei legi au fost încălcate, având în vedere că locuința reclamantului nu era construită încă la data adoptării celor trei decizii. Atât reclamantul, cât și primăria și consilul județean au depus memorii în răspuns, cerând respingerea acțiunii, pe motiv că cele trei decizii erau legale.

Printr-o sentință din 15 decembrie 2005, tribunalul de primă instanță a respins acțiunea, considerând că deciziile contestate erau în conformitate cu legea.

Printr-o hotărâre din 16 februarie 2006, tribunalul județean Ialomița a admis recursul în cale de atac ridicat de prefect, a admis acțiunea introductivă de instanță și a constatat nulitatea absolută a celor trei decizii, pe baza articolului III alineat 1 litera a) ai legii nr. 169/1997. Tribunalul a considerat că situația terenului în cauză era reglementată de legea nr. 18/1991 și nu de legea nr. 4/1973 și decretul-lege nr. 42/1990. El a judecat de asemenea că din articolele 35 §§ 2 și 6 ai legii nr. 18/1991 rezulta că pentru a primi terenul în proprietate, interesatul ar fi trebuit să fie proprietar al casei la data adoptării acestor decizii, ceea ce nu era cazul în speță.

Conform afirmațiilor reclamantului, deși ar fi existat șaisprezece alte persoane în aceeași situație ca el, el a fost singurul citat să se prezinte în fața tribunalelor în vederea anulării deciziilor administrative care o priveau.

Pe 24 iunie 2008, primăria a informat Guvernul, în răspuns la cererea sa de informații, că terenul în cauză a fost atribuit reclamantului mai întâi în folosință și apoi în proprietate, și că interesatul ocupă în continuare terenul, unde a construit o casă. Printr-o scrisoare din 26 iunie 2008, primăria a completat aceste informații, considerând că reclamantul avea posibilitatea de a solicita concesionarea terenului în virtutea legii nr. 50/1991, având în vedere că deja în zona în cauză existau 107 contracte de concesiune referitoare la terenuri aferente caselor.

Din afirmațiile reclamantului rezultă că în continuare achită impozite în virtutea deciziei din 25 februarie 1992.

În urma republicării legii nr. 18/1991 pe 10 decembrie 2007, art. 35 precitat a devenit art. 36.

Dispozițiile legii nr. 50 din 29 iulie 1991 privind autorizarea construcțiilor ("legea nr. 50/1991"), republicată pe 13 octombrie 2004, care au fost invocate de Guvern, sunt următoarele: art. 13 "(2) Terenurile care aparțin domeniului public al Statului (...) pot face obiectul unei concesiuni exclusiv în vederea realizării construcțiilor sau a altor obiective de utilizare sau interes public, în conformitate cu documentația urbanistică aprobată în virtutea legii. (3) Concesiunea trebuie să fie făcută pe baza unui apel de oferte care trebuie prezentat de candidați, în respecting dispozițiilor legale și cu scopul de a realiza o valorificare considerabilă a potențialului terenului." art. 15 "Cu excepția (...), terenurile destinate construcțiilor pot fi atribuite în concesiune fără apel de oferte, cu condiția plății unei datorii stabilite în conformitate cu legea sau pot, după caz, fi atribuite în folosință pentru o perioadă limitată, în următoarele cazuri: e) în vederea extinderii construcțiilor pe terenuri învecinate, la cererea proprietarului sau cu acordul acestuia."

Conform articolului III alineat 1 litera a) ai legii nr. 169 din 27 octombrie 1997 ("legea nr. 169/1997") care modifică legea nr. 18/1991, actele de recunoaștere a dreptului de proprietate în favoarea persoanelor care nu erau autorizate sunt viciate de nulitate absolută. PE DREPT I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENȚIE

Reclamantul se plânge de un atingere a dreptului său la proprietate din cauza hotărârii din 16 februarie 2006 a tribunalului județean Ialomița, care a constatat că deciziile care îi atribuiau terenul erau viciate de nulitate absolută. El subliniază că, deși autoritățile administrative i-au acordat terenul, acestea au început, treisprezece ani după propriile decizii, o procedură în vederea constatării nulității acestora și aceasta, fără a ține seama de faptul că el deja construise o casă pe terenul respectiv. Interesatul insistă asupra faptului că terenul îi fusese atribuit în vederea construirii unei case, ceea ce a și făcut, respectând dispozițiile legii. Conform opiniei sale, sancțiunea nulității absolute nu era aplicabilă, în măsura în care nu exista nici un interes general de protejat în speță. El adaugă că, în urma anulării deciziilor în cauză, se vede plasat într-o situație de incertitudine permanentă, neavând nici o idee despre ce intenționează autoritățile să facă cu terenul și chiar cu casa construită pe acesta. El invocă art. 1 al Protocolului nr. 1, care este redactat după cum urmează: "Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor." A. Asupra admisibilității

Curtea constată că acest mijloc nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea observă de asemenea că nu se lovește de nici un motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să-l declare admisibil. B. Asupra temeiniciei

Guvernul consideră că dreptul reclamantului la respectul bunurilor nu a fost încălcat. El observă în acest sens că interesatul nu dispunea de un drept de proprietate în speță, decizia primariei din 1991 nefăcând parte din titlul de proprietate. În schimb, reclamantul are dreptul de folosință al terenului pe durata existenței casei. În orice caz, acesta folosește în continuare terenul, pe care a construit o casă. În plus, din scrisoarea din 26 iunie 2008 a primariei Amara rezultă că reclamantul ar avea posibilitatea de a solicita autorităților să îi concesioneze terenul. Guvernul citează în această privință dispozițiile articolului 13 §§ 2 și 3 e) ai legii nr. 50/1991.

Guvernul observă în continuare că, chiar presupunând că ar fi existat o ingerință în dreptul reclamantului la respectul bunurilor, o asemenea ingerință era totuși prevăzută de lege (și anume de legea nr. 18/1991 privind fondul foncier), urmăreau un scop legitim (acela de a asigura respectarea legii) și mențineau un echilibru just între interesele în cauză. El citează în susținerea acestui punct cauza Wittek c. Germania, nr. 37290/97, §§ 58-61, CEDH 2002-X.

Reclamantul contrazice argumentele Guvernului, susținând că, din punct de vedere juridic, el nu mai are în prezent nici un drept asupra terenului, în măsura în care cele trei decizii administrative care i-l atribuiau au fost anulate. El subliniază că aceste decizii fusese emise de autoritățile publice după ce acestea efectuaseră verificările necesare, că apoi nu a fost nici pe departe perturbat în exercitarea dreptului de proprietate timp de treisprezece ani, pentru a vedea apoi deciziile în cauză anulate pe loc, fără motiv valid. Interesatul observă de asemenea că înregistrase decizia din 25 februarie 1992 în registrele de publicitate imobiliară și că în virtutea acestei decizii continuă să plătească impozite pe terenul în cauză.

Reclamantul contrazice posibilitatea de a solicita concesionarea terenului, considerând dispozițiile invocate de Guvern inaplicabile în cazul său. În această privință, el precizează că terenul său era mărginit de parcele aparținând altor persoane și de calea publică. De aceea, el nu ar putea solicita extinderea construcțiilor sale pentru a face aplicabile dispozițiile citate de Guvern. După opinia sa, procedând în acest fel, s-ar expune la alte proceduri judiciare în viitor.

Reclamantul observă că dispozițiile în virtutea cărora i se atribuise terenul în proprietate sunt încă în vigoare și permit autoritățile locale să-i reatribuie terenul. El trimite în această privință la articolele 35 §§ 2 și 6 ai legii nr. 18/1991, devenite art. 36 după republicarea legii. În aceste condiții, reclamantul se întreabă de ce acestea refuză să procedeze în acest fel în cazul său, mai ales în măsura în care alte persoane ar fi beneficiat recent de aceste dispoziții. El este de opinie că refuzul acesta este motivat de faptul că el sesizase Curtea cu prezenta cerere.

Curtea observă că reclamantul i s-a atribuit terenul în cauză în vederea construirii unei case. Deși terenul i-a fost acordat mai întâi în folosință prin decizia din 31 iulie 1991 a primariei, cu toate acestea deciziile din 25 februarie 1992 ale prefecturii și din 29 ianuarie 1993 ale consilului județean i-au atribuit-o în proprietate. De aceea, Curtea nu poate subscrie la argumentul Guvernului conform căruia reclamantul nu avea în speță decât un drept de folosință asupra terenului. În plus, a făcut să fie înregistrate cele două decizii ulterioare în registrele de publicitate imobiliară și a construit casa pe terenul în cauză. Ulterior, pentru o lungă perioadă de timp, nu a fost nici pe departe perturbat în exercitarea dreptului de proprietate.

Curtea estimează în aceste condiții că reclamantul dispunea de un "bun" în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, și aceasta, în pofida faptului că hotărârea din 16 februarie 2006 a tribunalului județean Ialomița a declarat nulitatea absolută a deciziilor mai sus menționate (a se vedea, mutatis mutandis, Gashi c. Croația, nr. 32457/05, § 22, 13 decembrie 2007).

Curtea trebuie deci să examineze efectele acestei hotărâri asupra dreptului de proprietate al reclamantului. În această privință, ea observă că, deși reclamantul continuă până în prezent să ocupe terenul, pe care în plus este situată casa sa, el se găsește plasat într-o situație de incertitudine totală cu privire la terenul acesta, în măsura în care deciziile care alcătuiau fundamentul dreptului său au fost șterse, de aceea interesatul nu are în prezent nici o posibilitate de a dispune din punct de vedere juridic al terenului. A fost astfel privat de un atribut esențial al dreptului de proprietate. Din aceasta rezultă că hotărârea în cauză a avut ca efect să lipșească interesatul de bunul său în sensul celei de-a doua propoziții a primului alineat al articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Curtea reamintește că o privare de proprietate care se încadrează în această normă nu poate fi justificată decât dacă se demonstrează în special că a intervenit pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerință în exercitarea proprietății trebuie să răspundă criteriului de proporționalitate. 31. art. 1 al Protocolului nr. 1 cere, înainte de toate, ca o ingerință a autorității publice în exercitarea dreptului la respectul bunurilor să fie legală. Primatul dreptului, unul din principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este inerent ansamblului articolelor Convenției (Iatridis c. Grecia [GC], nr. 31107/96, § 58, CEDH 1999-II). Principiul legalității înseamnă existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile (Belvedere Alberghiera S.R.L. c. Italia, nr. 31524/96, § 57, CEDH 2000-VI).

În speță, Curtea observă că tribunalul județean Ialomița și-a întemeiat constatarea relativă la nulitatea absolută a deciziilor administrative pe două dispoziții: articolele 35 §§ 2 și 6 ai legii nr. 18/1991, pe care le-a interpretat în sensul că era necesar ca interesatul să fie proprietar al casei la data adoptării acestor decizii, și articolul III alineat 1 litera a) ai legii nr. 169/1997, care prevedea sancțiunea nulității absolute în cazul în care dreptul de proprietate a fost recunoscut în favoarea persoanelor care nu erau autorizate.

Având în vedere că aparține în principal autorităților naționale, și în special curților și tribunalelor, să interpreteze legislația internă (a se vedea, printre multe altele, Miragall Escolano și alții c. Spania, nr. 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 și 41509/98, § 33, CEDH 2000-I), Curtea dispune de o competență limitată în materia aceasta. De aceea, ea nu estimează necesar să se aplece asupra interpretării date de tribunalul județean articolelor 35 §§ 2 și 6 ai legii nr. 18/1991.

Ea observă totuși că abia în 1997 că legea nr. 169 care modifică legea nr. 18/1991 a prevăzut sancțiunea mai sus menționată și că tribunalul județean a aplicat această sancțiune cu privire la deciziile administrative în cauză, deși ultima dintre acestea datase din 1993, adică aproximativ patru ani înainte de adoptarea legii nr. 169/1997.

În măsura în care din piese ale dosarului nu rezultă nici în nici un fel că reclamantul ar fi abordat o manieră ilegală pentru a se vedea acordat terenul în cauză (Gashi, precitată, § 37) și în măsura în care aparținea autorităților să verifice dacă cerințele impuse de lege fuseseră satisfăcute înainte de adoptarea deciziilor în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Drăculeț c. România, nr. 20294/02, § 40, 6 decembrie 2007), Curtea estimează că interesatul nu putea în mod rezonabil să se aștepte că aceste decizii puteau fi anulate mai mult de treisprezece ani după adoptarea lor și aceasta, în aplicarea unei noi legi care instituia o asemenea sancțiune.

Având în vedere ceea ce precede și ținând seama de circumstanțele cauzei, Curtea estimează că anularea acestor decizii nu putea fi considerată previzibilă în ochii reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Fener Rum Erkek Lisesi Vakfı c. Turcia, nr. 34478/97, § 57, CEDH 2007...).

De aceea, Curtea consideră că ingerința litigioasă nu era "prevăzută de lege" în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 și, prin urmare, este incompatibilă cu dreptul reclamantului la respectul bunurilor. O asemenea concluzie o scutește de a cerceta dacă un echilibru just a fost menținut între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor individuale.

De aceea, a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Având în vedere raționamentul pe baza articolului 1 al Protocolului nr. 1, Curtea nu consideră necesar să examineze aceste mijloace separat.

Reclamantul cere 5.000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit din cauza suferințelor fizice și psihice la care a fost supus de autoritățile locale. El observă că starea sa de sănătate s-a deteriorat grav, interesatul fiind subit lovit de o boală cardiacă din cauza căreia a fost obligat să ia concediu medical și să solicite pensionarea pentru motive de sănătate între 2007 și 2008. Reclamantul cere de asemenea 12.850 EUR pentru prejudiciu material. El precizează că această sumă a fost calculată ca diferență între salariul lui și indemnizația de pensionare, la care a adăugat prețul medicamentelor pe care a trebuit să și le procure. El depune în dosar documente medicale, foi de salariu pentru salariu și indemnizația de pensionare, precum și chitanțe pentru achiziția de medicamente. Tot ca prejudiciu material, reclamantul cere ca proprietatea terenului de 800 m² pe care a construit casa să i se restituie, cum i fusese atribuit prin deciziile din 25 februarie 1992 și 29 ianuarie 1993.

Guvernul reamintește mai întâi că după opinia sa reclamantul nu dispunea de un drept de proprietate asupra terenului, ci numai de un drept de folosință, de care se bucură în continuare liniștit. El consideră de asemenea că nu exista în speță nici o legătură de cauzalitate între anularea celor trei decizii administrative și deteriorarea stării de sănătate a interesatului, nici între prejudiciul moral susținut de reclamant și presupusa încălcare a drepturilor sale.

Curtea estimează că problema aplicării articolului 41 pe acest punct nu se găsește în stare, de aceea trebuie să o rezerve ținând seama de asemenea de posibilitatea unui acord între Statul pârât și interesați (art. 75 §§ 1 și 4 ai regulamentului Curții). DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară admisibil mijlocul bazat pe art. 1 al Protocolului nr. 1; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1; 3. Declară că nu este necesar de a se pronunța asupra mijloacelor bazate pe articolele 6 § 1 și 14 ale Convenției; 4. Declară că problema aplicării articolului 41 al Convenției nu se găsește în stare; în consecință: a) o rezervă în întregime; b) invită Guvernul și reclamantul să îi transmită în scris, în termen de trei luni de la data când hotărâra va deveni definitivă în virtutea articolului 44 § 2 al Convenției, observațiile lor pe această problemă și în special să-i comunice orice acord la care ar putea ajunge; c) rezervă procedura ulterioară și delegă președintelui camerei sarcina de a o fixa dacă va fi necesar. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 2 iunie 2009, în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 ai regulamentului. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (no 35482/06) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Silviu Marin (« le requérant »), a saisi la Cour le 24 août 2006 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 5 mars 2008, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire. EN FAIT I.

Par une décision du 31 juillet 1991 de la mairie d'Amara, il se vit accorder un terrain de 800 m 2 en vue de la construction d'une maison. La décision mentionnait qu'elle était adoptée en vertu de la loi n o 4/1973 et de l'article 8 du décret-loi n o 42/1990 (voir paragraphes 14-15 ci-dessous) ; elle précisait également les quatre propriétés limitrophes du terrain, sans toutefois préciser les dimensions de chaque côté. Par une décision du 25 février 1992, la préfecture du département d'Ialomița attribua en propriété au requérant un terrain ayant les mêmes propriétés limitrophes et une surface de 1 000 m 2 . Cette décision précisait les dimensions de chaque côté du terrain, à savoir 40 m en longueur et 20 m en largeur. Elle était adoptée en vertu de l'article 35 §§ 2 et 6 de la loi n o 18/1991 (voir paragraphe 16 ci-dessous). Par une décision du 29 janvier 1993, le conseil départemental d'Ialomița modifia la décision du 25 février 1992, dans le sens de préciser que la superficie du terrain était de 800 m 2 . Cette dernière décision mentionnait expressément : « Le terrain de 800 m2 (...), accordé en usage en vue de la construction d'un logement propriété privée, est attribué en propriété à Monsieur Marin Silviu ».

A une date non précisée, la décision du 25 février 1992 fut inscrite dans les registres de propriété immobilière. Le 9 mars 1993, la décision du 29 janvier 1993 y fut également enregistrée.

Les 7 décembre 1993 et 18 décembre 1995, la mairie délivra au requérant des autorisations de construction pour l'édification d'une maison. La construction fut ensuite effectivement réalisée sur le terrain en question, et le requérant jouit alors de son bien sans perturbation aucune.

Le 31 octobre 2005, le préfet d'Ialomița saisit le tribunal de première instance de Slobozia d'une action contre le requérant, la mairie d'Amara et le conseil départemental, afin de faire constater la nullité absolue des trois décisions susmentionnées, qu'il estimait contraires à la loi n o 18/1991 sur le fonds foncier. Le préfet considérait que l'article 35 §§ 2 et 6 de ladite loi avaient été méconnu, compte tenu que le logement du requérant n'était, à l'époque des trois décisions, pas encore édifié. Tant le requérant que la mairie et le conseil départemental déposèrent des mémoires en réponse, demandant le rejet de l'action, au motif que les trois décisions étaient légales.

Par un jugement du 15 décembre 2005, le tribunal de première instance rejeta l'action, retenant que les décisions contestées étaient conformes à la loi.

Par un arrêt du 16 février 2006, le tribunal départemental d'Ialomița fit droit au pourvoi en recours formé par le préfet, accueillit l'action introductive d'instance et constata la nullité absolue des trois décisions, se fondant sur l'article III alinéa 1 lettre a) de la loi n o 169/1997. Le tribunal retint que la situation du terrain en question était régie par la loi n o 18/1991 et non par la loi n o 4/1973 et le décret-loi n o 42/1990. Il jugea également qu'il ressortait de l'article 35 §§ 2 et 6 de la loi n o 18/1991 que pour se voir accorder le terrain en propriété, l'intéressé aurait dû être propriétaire de la maison à la date de l'adoption desdites décisions, ce qui n'était pas le cas en l'espèce.

Selon le requérant, bien qu'il y eût seize autres personnes dans la même situation que lui, il fut le seul cité à comparaître devant les tribunaux en vue de l'annulation des décisions administratives le concernant.

Le 24 juin 2008, la mairie informa le Gouvernement, en réponse à sa demande de renseignements, que le terrain en question avait été attribué au requérant tout d'abord à usage et ensuite en propriété, et l'intéressé occupait toujours ledit terrain, où il avait fait édifier une maison. Par une lettre du 26 juin 2008, la mairie compléta ces renseignements, estimant que le requérant avait la possibilité de demander la concession du terrain en vertu de la loi n o 50/1991, compte tenu de ce qu'il y avait déjà dans la zone en question 107 contrats de concession portant sur des terrains afférents aux maisons.

Il ressort des dires du requérant qu'il acquitte toujours des impôts en vertu de la décision du 25 février 1992. II.

L'article 8 du décret-loi n o 42 du 29 janvier 1990 concernant certaines mesures pour la protection des gens de la campagne (« le décret-loi n o 42/1990 ») était libellé comme suit : « Le terrain d'assiette du logement et de ses annexes, ainsi que la cour et le jardin qui les entourent (...) constituent la propriété privée de leurs possesseurs ; ils peuvent être aliénés et transmis par voie de succession ».

L'article 35 de la loi n o 18/1991 sur le fonds foncier (« la loi n o 18/1991 ») était ainsi rédigé : « (2) Les terrains propriété de l'Etat situés à l'intérieur des localités et qui ont été, en vue de la construction d'un logement propriété personnelle, attribués à usage permanent ou limité à la durée de la construction (...) peuvent être transférés, à la demande des propriétaires des logements, dans leur propriété (...) (6) L'attribution des terrains en propriété se fait par la voie d'une décision adoptée par la préfecture, sur proposition faite par la mairie après vérification de la situation juridique des terrains. »

A la suite de la republication de la loi n o 18/1991 le 10 décembre 2007, l'article 35 précité est devenu l'article 36.

Les dispositions de la loi n o 50 du 29 juillet 1991 concernant l'autorisation des constructions (« la loi n o 50/1991 »), republiée le 13 octobre 2004, qui ont été invoquées par le Gouvernement sont les suivantes : Article 13 « (2) Les terrains appartenant au domaine public de l'Etat (...) peuvent faire l'objet d'une concession uniquement en vue de la réalisation des constructions ou d'autres objectifs d'usage ou d'intérêt public, en conformité avec la documentation urbanistique approuvée en vertu de la loi. (3) La concession doit être faite à partir d'un appel d'offres à présenter par les candidats, dans le respect des dispositions légales et en poursuivant une mise en valeur considérable du potentiel du terrain. » Article 15 « Par exception (...), les terrains destinés à la construction peuvent être attribués en concession sans appel d'offres, à la condition du paiement d'une redevance établie en conformité avec la loi ou peuvent, le cas échéant, être attribués en usage pour une durée limitée, dans les cas suivants : e) en vue de l'extension de constructions sur des terrains avoisinants, à la demande du propriétaire ou en accord avec celui-ci. »

Selon l'article III alinéa 1 lettre a) de la loi n o 169 du 27 octobre 1997 (« la loi n o 169/1997 ») portant modification de la loi n o 18/1991, les actes de reconnaissance du droit de propriété en faveur des personnes qui n'en étaient pas autorisées sont entachés de nullité absolue. EN DROIT I.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement considère que le droit du requérant au respect de ses biens n'a pas été violé. Il note à cet égard l'intéressé ne disposait pas d'un droit de propriété en l'espèce, la décision de la mairie de 1991 ne constituant pas un titre de propriété. En revanche, le requérant a le droit d'usage du terrain pendant la durée d'existence de la maison. En tout cas, celui-ci utilise toujours ledit terrain, où il a fait édifier une maison. De surcroît, il ressort de la lettre du 26 juin 2008 de la mairie d'Amara que le requérant aurait la possibilité de demander aux autorités de lui concéder le terrain. Le Gouvernement cite à cet égard les dispositions de l'article 13 §§ 2 et 3 e) de la loi n o 50/1991.

Le Gouvernement note ensuite qu'à supposer même qu'il y ait eu une ingérence dans le droit du requérant au respect de ses biens, une telle ingérence était toutefois prévue par la loi (à savoir la loi n o 18/1991 sur le fonds foncier), poursuivait un but légitime (celui d'assurer le respect de la loi) et ménageait un juste équilibre entre les intérêts en présence. Il cite à son appui l'affaire Wittek c. Allemagne , n o 37290/97, §§ 58-61, CEDH 2002 ‑ X.

Le requérant conteste les arguments du Gouvernement, faisant valoir que, du point de vue juridique, il n'a actuellement plus aucun droit sur le terrain, dans la mesure où les trois décisions administratives le lui attribuant ont été annulées. Il souligne que ces décisions avaient été émises par les autorités publiques après qu'elles eurent fait les vérifications nécessaires, qu'il n'a été ensuite aucunement perturbé dans l'exercice de son droit de propriété pendant treize ans, pour voir alors les décisions en question être annulées d'un coup, sans raison valable. L'intéressé note également qu'il avait enregistré la décision du 25 février 1992 dans les registres de publicité immobilière et qu'en vertu de cette décision il acquitte toujours les impôts sur le terrain en question.

Le requérant conteste avoir la possibilité de demander la concession du terrain, estimant les dispositions invoquées par le Gouvernement inapplicables dans son cas. A cet égard, il précise que son terrain était bordé par des parcelles appartenant à d'autres personnes et par la voie publique. Dès lors, il ne pourrait pas demander l'extension de ses constructions pour rendre applicables les dispositions citées par le Gouvernement. A son avis, en procédant ainsi, il s'exposerait à d'autres procédures judiciaires à l'avenir.

Le requérant observe que les dispositions en vertu desquelles il s'était vu attribuer le terrain en propriété sont toujours en vigueur et permettent aux autorités locales de lui attribuer à nouveau son terrain. Il renvoie à cet égard à l'article 35 §§ 2 et 6 de la loi n o 18/1991, devenu l'article 36 après la republication de la loi. Dans ces conditions, le requérant se demande pourquoi celles-ci refusent de procéder ainsi dans son cas, surtout dans la mesure où d'autres personnes auraient bénéficié récemment de ces dispositions. Il est d'avis que ce refus est motivé par le fait qu'il avait saisi la Cour de la présente requête.

La Cour relève que le requérant s'est vu attribuer le terrain en question en vue de la construction d'une maison. Même si le terrain lui fut accordé tout d'abord en usage par la décision du 31 juillet 1991 de la mairie, toutefois les décisions du 25 février 1992 de la préfecture et du 29 janvier 1993 du conseil départemental le lui attribuèrent en propriété. Dès lors, la Cour ne saurait souscrire à l'argument du Gouvernement selon lequel le requérant n'avait en l'espèce qu'un droit d'usage à l'égard du terrain. Par ailleurs, il a fait enregistrer les deux dernières décisions aux registres de publicité immobilière et a fait édifier la maison sur le terrain en question. Ensuite, pour une longue période de temps, il n'a été aucunement perturbé dans l'exercice de son droit de propriété.

La Cour estime dans ces conditions que le requérant disposait d'un « bien » au sens de l'article 1 du Protocole n o 1, et ce, nonobstant le fait que l'arrêt du 16 février 2006 du tribunal départemental d'Ialomița ait déclaré la nullité absolue des décisions précitées (voir, mutatis mutandis , Gashi c. Croatie , n o 32457/05, § 22, 13 décembre 2007).

La Cour doit dès lors examiner les effets de cet arrêt sur le droit de propriété du requérant. A cet égard, elle relève que, même si le requérant continue à ce jour d'occuper le terrain, sur lequel est par ailleurs sise sa maison, il se trouve placé dans une situation d'incertitude totale quant à ce terrain, dans la mesure où les décisions qui constituaient le fondement de son droit ont été supprimées, de sorte que l'intéressé n'a actuellement aucune possibilité de disposer juridiquement du terrain. Il a été ainsi privé d'un attribut essentiel du droit de propriété. Il s'ensuit que l'arrêt en question a eu comme effet de priver l'intéressé de son bien au sens de la seconde phrase du premier alinéa de l'article 1 du Protocole n o 1.

La Cour rappelle qu'une privation de propriété relevant de cette norme ne peut se justifier que si l'on démontre notamment qu'elle est intervenue pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi. De plus, toute ingérence dans la jouissance de la propriété doit répondre au critère de proportionnalité.

L'article 1 du Protocole n o 1 exige, avant tout et surtout, qu'une ingérence de l'autorité publique dans la jouissance du droit au respect des biens soit légale. La prééminence du droit, l'un des principes fondamentaux d'une société démocratique, est inhérente à l'ensemble des articles de la Convention ( Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 58, CEDH 1999 ‑ II). Le principe de légalité signifie l'existence de normes de droit interne suffisamment accessibles, précises et prévisibles ( Belvedere Alberghiera S.R.L. c. Italie , n o 31524/96, § 57, CEDH 2000 ‑ VI).

En l'espèce, la Cour observe que le tribunal départemental d'Ialomița a fondé son constat relatif à la nullité absolue des décisions administratives sur deux dispositions : l'article 35 §§ 2 et 6 de la loi n o 18/1991, qu'il a interprété dans le sens qu'il était nécessaire que l'intéressé fût propriétaire de la maison à la date de l'adoption desdites décisions, et l'article III alinéa 1 lettre a) de la loi n o 169/1997, laquelle prévoyait la sanction de la nullité absolue dans le cas où le droit de propriété a été reconnu en faveur des personnes qui n'en étaient pas autorisées.

Vu qu'il appartient au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, d'interpréter la législation interne (voir, parmi beaucoup d'autres, Miragall Escolano et autres c. Espagne , n os 38366/97, 38688/97, 40777/98, 40843/98, 41015/98, 41400/98, 41446/98, 41484/98, 41487/98 et 41509/98, § 33, CEDH 2000 ‑ I), la Cour dispose d'une compétence limitée en la matière. Dès lors, elle n'estime pas nécessaire de se pencher sur l'interprétation donnée par le tribunal départemental de l'article 35 §§ 2 et 6 de la loi n o 18/1991.

Elle relève toutefois que ce n'est qu'en 1997 que la loi n o 169 portant sur la modification de la loi n o 18/1991 a prévu la sanction susmentionnée et que le tribunal départemental a fait l'application de cette sanction à l'égard des décisions administratives en question, bien que la dernière d'entre elles datât de 1993, soit environ quatre ans avant l'adoption de la loi n o 169/1997.

Dans la mesure où il ne ressort aucunement des pièces du dossier que le requérant aurait agi d'une manière illégale afin de se voir accorder le terrain en question ( Gashi, précité, § 37) et où il appartenait aux autorités de vérifier si les exigences requises par la loi étaient réunies avant d'adopter les décisions en question (voir, mutatis mutandis , Drăculeț c. Roumanie , n o 20294/02, § 40, 6 décembre 2007), la Cour estime que l'intéressé ne pouvait pas raisonnablement s'attendre à ce que ces décisions puissent être annulées plus de treize ans après leur adoption et ce, en application d'une nouvelle loi établissant une telle sanction.

Au vu de ce qui précède et compte tenu des circonstances de l'espèce, la Cour estime que l'annulation desdites décisions ne pouvait passer pour prévisible aux yeux du requérant (voir, mutatis mutandis , Fener Rum Erkek Lisesi Vakfı c. Turquie , n o 34478/97, § 57, CEDH 2007 ‑ ... (extraits)).

Partant, la Cour considère que l'ingérence litigieuse n'était pas « prévue par la loi » au sens de l'article 1 du Protocole n o 1 et, par conséquent, est incompatible avec le droit au respect des biens du requérant. Une telle conclusion la dispense de rechercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits individuels.

Dès lors, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1. II.

Vu son raisonnement sur le terrain de l'article 1 du Protocole no 1, la Cour ne juge pas nécessaire d'examiner ces griefs séparément. III.

Le requérant demande 5 000 euros (EUR) pour le préjudice moral qu'il avait subi à raison des souffrances physiques et psychiques auxquelles il a été soumis par les autorités locales. Il note que son état de santé s'est gravement détériorée, l'intéressé ayant été subitement atteint d'une maladie cardiaque en raison de laquelle il a été obligé de prendre des congés médicaux et de demander sa mise à la retraite pour motifs de santé entre 2007 et 2008. Le requérant demande également 12 850 EUR pour dommage matériel. Il précise que cette somme a été calculée comme différence entre son salaire et l'indemnité de retraite, à laquelle il a ajouté le prix des médicaments qu'il a dû se procurer. Il verse au dossier des documents médicaux, des bulletins de paye pour le salaire et l'indemnité de retraite, ainsi que des récépissés pour l'achat de médicaments. Toujours au titre du dommage matériel, le requérant réclame que la propriété du terrain de 800 m 2 sur lequel il a fait édifier sa maison lui soit restituée, comme elle lui avait été attribué par les décisions du 25 février 1992 et 29 janvier 1993.

Le Gouvernement rappelle tout d'abord qu'à son avis le requérant ne disposait pas d'un droit de propriété sur le terrain, mais uniquement d'un droit d'usage, dont il jouit toujours tranquillement. Il considère également qu'il n'y avait en l'espèce aucun lien de causalité entre l'annulation des trois décisions administratives et la détérioration de l'état de santé de l'intéressé, ni entre le dommage moral allégué par le requérant et la prétendue violation de ses droits.

La Cour estime que la question de l'application de l'article 41 sur ce point ne se trouve pas en état, de sorte qu'il convient de la réserver en tenant également compte de l'éventualité d'un accord entre l'Etat défendeur et les intéressés (article 75 §§ 1 et 4 du règlement de la Cour). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare recevable le grief tiré de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit qu'il n'y a pas lieu de statuer sur les griefs fondés sur les articles 6 § 1 et 14 de la Convention ; 4. Dit que la question de l'application de l'article 41 de la Convention ne se trouve pas en état ; en conséquence : a) la réserve en entier ; b) invite le Gouvernement et le requérant à lui adresser par écrit, dans le délai de trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif en vertu de l'article 44 § 2 de la Convention, leurs observations sur cette question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ; c) réserve la procédure ultérieure et délègue au président de la chambre le soin de la fixer au besoin. Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 juin 2009, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président