Rad împotriva României

Reclamantul, domnul Costică Rad, este cetățean român, născut în 1949 și rezident la Baia Mare. Este reprezentat înaintea Curții de doamna Vasile Jurj, avocat la Baia Mare. A. Circumstanțele cauzei 1. Demersurile înaintea CNSAS

Pe 9 aprilie 2002, reclamantul s-a adresat Consilului Național pentru Studiul Arhivelor Securității (CNSAS), solicitând accesul la dosarul personal deținut de fosta poliție politică. Conform reclamantului, atât el cât și familia sa fuseseră supravegheați de către această poliție în perioada regimului comunist.

Pe 17 mai 2002, CNSAS l-a informat că arhivele Securității se aflau în posesia Serviciului Român de Informații, a Serviciului de Informații Externe și a Serviciului de Arhive și Documentație Militară și că, în așteptarea arhivelor, se întreprindeau verificări.

Pe 11 iulie 2003, CNSAS i-a comunicat că a identificat un dosar în două volume cuprinzând în total 383 de pagini care Securitatea a întocmit cu privire la el.

Pe 28 și 29 iulie 2003, reclamantul s-a prezentat la CNSAS și i s-au remis copii din mai multe documente atestând faptul că atât familia sa cât și el însuși fuseseră supravegheați în perioada regimului comunist și că informații referitoare la domiciliul și viața sa privată și familială fuseseră colectate și înregistrate de către autorități.

Pe 29 iulie 2003, reclamantul a cerut CNSAS să pună la dispoziția sa toate documentele originale din dosarul lui, precum și numele reale ale persoanelor care furnizaseră foste poliției politice informații despre el, având în vedere că colaboratorii Securității erau desemnați prin pseudonime în dosar.

Printr-o scrisoare din 22 septembrie 2003, CNSAS l-a informat pe interesant că nu era încă în măsură să-i furnizeze numele reale ale persoanelor în cauză, dar că ar continua investigațiile de îndată ce ar fi preluat integral arhivele foste poliții politice. Cu toate acestea, a precizat că în virtutea articolului 29 § 2 din regulamentul acestuia, nu putea să-i furnizeze informațiile solicitate decât dacă persoanele în cauză fuseseră identificate cu siguranță. Ca urmare a unei noi cereri a reclamantului, CNSAS l-a informat pe 13 octombrie 2003 că a inițiat verificări suplimentare.

Pe 16 ianuarie 2004, reclamantul a fost informat că nu existau alte documente în dosarul lui decât cele pe care le consultase deja pe 28 și 29 iulie 2003. Pe 28 ianuarie 2004, reclamantul a cerut autorizație să consulte documentele originale, precum și microfilmele, care constituiau după cum considera el anexele dosarului, care nu le consultase anterior. Insista asupra divulgării numelor reale ale foștilor colaboratori ai Securității.

Pe 3 februarie 2004, CNSAS l-a invitat să consulte din nou dosarul. Pe 9 februarie 2004, același organism l-a informat că a inițiat noi investigații.

Pe 4 mai 2004, reclamantul a cerut autorizație să examineze microfilmele, înregistrările audio și video, precum și fotografiile referitoare la viața sa privată și familială cuprinse în dosarul lui. A susținut că nu avusese încă acces la aceste documente. A reînnoit cererile sale privind divulgarea numelor colaboratorilor Securității și consultarea documentelor originale din dosar.

Pe 2 iunie 2004, CNSAS i-a indicat reclamantului că cererile sale se aflau în curs de examinare. Pe 2 august 2004, CNSAS a confirmat existența unui microfilm în anexa la dosarul reclamantului. I-a precizat acestuia că dosarul cuprinzea 283 de pagini în total și nu 383 de pagini, cum fuseseră menționate din greșeală anterior. Pe 31 august 2004, reclamantul a fost invitat la sediul CNSAS în scopul consultării microfilmului. Pe 9 noiembrie 2004, CNSAS l-a informat că nu existau fotografii care să-l privească în dosarul lui și că înregistrările audio și video nu fuseseră conservate.

Pe 28 iunie 2005, ca urmare a unei noi cereri a reclamantului, CNSAS l-a informat că nu identificase documente suplimentare în dosarul lui.

Pe 9 august 2005, reclamantul a cerut CNSAS să-i indice dacă 14 persoane pe care le menționa într-o listă exercitaseră activități specifice pentru seama poliției politice în perioada regimului comunist. De asemenea, cerea divulgarea numelor celor 10 persoane ale căror pseudonime figurau în dosarul lui. Pe 9 septembrie 2005, CNSAS l-a informat pe reclamant că numele acestor persoane ar fi făcute publice dacă activitatea lor de poliție politică ar fi dovedită. Pe 26 aprilie 2006, CNSAS și-a reînnoit răspunsul, adăugând că cererea interesantului era în curs de examinare.

Pe 1 iunie 2006, CNSAS i-a comunicat reclamantului identitatea uneia dintre persoanele al căror pseudonim figură în dosar; i-a precizat că se efectuau verificări cu privire la celelalte persoane în cauză.

Pe 26 iunie 2007, i-a confirmat identitatea unei secunde persoane. Anterior, pe 5 iunie 2007, reclamantul a sesizat parchetul de pe lângă tribunalul de primă instanță din București cu o plângere penală împotriva agenților CNSAS pe care îi acuza că i-au prezentat dosarul într-o manieră denaturată. Pe 7 august 2008, parchetul a pronunțat o decizie de neîncepere a urmăririi penale. 2. Acțiunea în contencios administrativ

Pe 6 iulie 2004, reclamantul a sesizat curtea de apel București cu o acțiune împotriva Ministerului Apărării Naționale ("Ministerul"), SRI și CNSAS. Solicita să fie recunoscută obligația SRI și Ministerului de a pune la dispoziția CNSAS, în original, toate documentele referitoare la viața sa privată și familială produse de poliția politică până în decembrie 1989, precum și obligația CNSAS de a-i remite originalele acestor documente, inclusiv toate microfilmele, înregistrări audio și video și toate fotografiile.

Pe 20 octombrie 2004, reclamantul a ridicat excepția de neconstituționalitate a articolelor 1 § 1 propoziția a doua, 13 § 1 b) și 23 § 1 din legea nr. 187/1999. Consider că aceste dispoziții încalcau viața sa privată și familială, în măsura în care nu-i permiteau să obțină documentele originale și toate copiile disponibile ale documentelor produse împotriva lui de fosta poliție politică, în timp ce lăsau autorităților publice posibilitatea de a continua să păstreze documente care-l priveau fără consimțământul lui. Conform interesantului, legea ar trebui să permită remiterea dosarelor persoanelor în cauză sau distrugerea lor la cererea acestora. În aceeași zi, curtea de apel București a trimis cauza înaintea curții de apel Cluj ("curtea de apel"), considerând că această jurisdicție era competentă în cauza.

Pe 25 aprilie 2005, curtea de apel a suspendat examinarea cauzei și a sesizat Curtea Constituțională pentru examinarea excepției.

Aceasta din urmă a respins excepția printr-o decizie din 20 septembrie 2005, cu argumentul că aceste dispoziții nu încalcau dreptul interesantului la respectarea vieții sale private și familiale, așa cum era garantat de Constituție, în măsura în care legea stabilea strict cine ar putea consulta acest dosar, și anume: persoana subiect al dosarului și, după caz, soțul acesteia supraviețuitor și apropiații parteneri ai primei, nicio altă persoană neputând deci să aibă acces la dosarul respectiv. În plus, legea reglementase condițiile accesului la dosare, precum și măsurile necesare pentru conservarea și păstrarea acestora. Curtea Constituțională a reținut de asemenea că nu era competentă să modifice legea în cauză în sensul dorit de reclamant – și anume, să facă obligatorie remiterea dosarelor sau distrugerea lor la cererea persoanelor în cauză. Ea a constatat că în orice caz, "dosarele întocmite de organele Securității conțin de asemenea informații referitoare la alte persoane decât subiectul unui dosar dat, care fac parte din fondul arhivistic național și constituie o sursă importantă de documentație în scopul reabilitatării adevărului istoric din 1945. Prin urmare, remiterea acestor dosare persoanelor vizate, precum și distrugerea lor, încalcau atât interesul privat al terților de a putea consulta informațiile care-i privesc, cât și interesul general al societății de a reconstitui și, prin urmare, de a cunoaște realitatea istorică".

Pe 31 octombrie 2005, reclamantul și-a completat acțiunea înaintea curții de apel, invocând articolele 6, 8, 13 și 14 din Convenție și cerând judecătorului național să aplice aceste dispoziții, pe care le considera mai favorabile decât dispozițiile dreptului intern.

Printr-o hotărâre din 21 noiembrie 2005, curtea de apel a respins acțiunea, cu motivul că reclamantul consultase dosarul și că în orice caz legea nr. 187/1999 nu prevedea obligația pentru CNSAS de a-i remite interesantului documentele originale din dosarul respectiv. Cu privire la dispozițiile Convenției invocate de reclamant, curtea de apel a reținut că acestea fuseseră pe deplin respectate. Această hotărâre a fost confirmată, la recurs la cererea reclamantului, de o hotărâre definitivă din 21 septembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Înalta Curte), pusă la punct pe 1 noiembrie 2006. 3. Cererile privind introducerea unei acțiuni în anulare împotriva unei sentințe din 22 mai 1984 a tribunalului militar al Cluj și revizuirea aceleiași sentințe

Pe 6 aprilie 2004, reclamantul a cerut procurorului general al României să introducă o acțiune în anulare împotriva unei sentințe definitive din 22 mai 1984 prin care tribunalul militar al Cluj l-a condamnat la doi ani de închisoare ca instigator al unui furt prejudiciand un bun public. Conform reclamantului, condamnarea sa nu era decât o machinație a foste poliții politice. La o dată nespecificată, procurorul general a respins cererea reclamantului. La o dată nespecificată, reclamantul a cerut revizuirea sentinței sus-menționate. Această cerere a fost respinsă de o hotărâre definitivă din 20 septembrie 2007 a curții de apel. B. Dreptul intern relevant

Reglementarea internă relevantă, provenind în cauza din legea nr. 187/1999 privind accesul cetățenilor la dosarul personal deținut de Securitate și cu scopul de a demaskul caracterul de poliție politică al acestei organizații, este descrisă în hotărârea Rotaru c. România ([GC], nr. 28341/95, § 32, CEDH 2000 - V).

Articolele 12, 20, 22 și 23 § 1 din legea sus-menționată (neprelate în hotărârea Rotaru precitată) sunt de asemenea relevante.

Conform articolului 12, CNSAS trebuie să răspundă în termen de 30 de zile la cererea oricărei persoane dorind să acceseze dosarul său. 26. art. 20 prevede că Consilul Național pentru Studiul Arhivelor Securității (CNSAS) este responsabil de primirea și gestionarea tuturor documentelor referitoare la exercitarea drepturilor prevăzute în prezenta lege, cu excepția celor care privesc securitatea națională. 27. art. 22 stabilește durata activității Consilului la șase ani; acest termen a fost prelungit cu încă șase ani la expirarea acestuia.

Conform articolului 23 § 1, la încetarea activității CNSAS, arhivele create în vertu a prezentei legi trebuie transferate la Arhivele Naționale pentru conservare.

Este de asemenea relevant art. 29 § 2 al regulamentului privind organizația și funcționarea CNSAS, conform căruia acest organism trebuie să comunice interesantului numele reale ale persoanelor care colaboraseră cu Securitatea în scopul întocmirii dosarului personal al primului doar în măsura în care aceste nume sunt stabilite cu siguranță. PLÂNGERI

Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul ridică mai multe plângeri. a) Reclamantul considera mai întâi că respingerea acțiunii sale în contencios administrativ este de natură să încurajeze autoritățile publice să memorizeze și să păstreze în arhivele lor documente referitoare la viața privată și familială a cetățenilor; el expune de asemenea că legea nr. 187/1999 nu oferă posibilitatea, pentru persoana în cauză, de a se face remite documentele originale, nici aceea de a obține distrugerea lor în cazul în care conservarea dosarului nu ar fi impusă din motive de ordine publică. b) Reclamantul se plânge apoi de imposibilitatea sa de a consulta integral și în original piesele dosarului sus-menționat; el indică de asemenea că înregistrările audio și video și fotografiile din dosar nu i-au fost prezentate. c) Reclamantul susține de asemenea că legea nr. 187/1999 nu prevede limită de timp pentru conservarea dosarelor și că nu impune autoritățile nici un termen pentru a răspunde persoanelor care au solicitat consultarea dosarelor lor; el consideră deci că legea nu indică clar întinderea puterii discreționare a autorităților publice. d) În sfârșit, interesantul susține că nu a obținut divulgarea numelor reale ale tuturor persoanelor care furnizaseră Securității informații despre el.

Sub raportul articolului 13 din Convenție, reclamantul se plânge de inexistența în dreptul român a unui recurs efectiv care să-i permită să facă condamna Consilul să-i remită documentele originale și toate copiile pieselor din dosarul lui sau să facă distrugea acesta, precum și de a obține consultarea integrală a dosarului respectiv și divulgarea numelor colaboratorilor Securității.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de durata excesivă a procedurii terminate de hotărârea definitivă din 21 septembrie 2006 și de respingerea cererilor sale privind introducerea unei acțiuni în anulare împotriva hotărârii din 22 mai 1984 și revizuirea aceleiași sentințe. PE DREPT 1. Cu privire la încălcările susținute ale articolului 8 din Convenție

Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul ridică mai multe plângeri (§30 mai sus). Dispoziția în cauză este redactată după cum urmează: "1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, domiciliului și corespondenței sale. 2. Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât atât cât această ingerință este prevăzută de lege și că aceasta constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora."

Curtea amintește că memorarea într-un registru secret și comunicarea datelor referitoare la "viața privată" a unui individ intră în domeniul de aplicare al articolului 8 § 1. În plus, datele de natură publică pot aparține vieții private atunci când sunt, într-o manieră sistematică, colectate și memorate în fișiere ținute de autorități publice. Aceasta are cu atât mai mult greutate atunci când aceste date privesc trecutul îndepărtat al unei persoane (Rotaru c. România [GC], nr. 28341/95, § 43, CEDH 2000 - V).

Curtea consideră totuși că prezenta cauză trebuie distinsă de afacerea precitată, care privea informații cu caracter inexact sau defamator deținute de serviciile de informații cu privire la reclamant, în temeiul unei legi care nu răspundea cerințelor articolului 8 din Convenție, și anume legea nr. 14/1992 (Rotaru precitată, §§ 53-63). Mai mult, în afacerea Rotaru, interesantul nu avusese acces la dosarul secret, care nu doar era păstrat, ci și utilizat de SRI (Rotaru precitată, § 34), în timp ce în cauza de față reclamantul avusese posibilitatea de a-și consulta dosarul la mai multe reprize la sediul CNSAS, organism creat în vertu a legii nr. 187/1999 privind accesul cetățenilor la dosarul personal elaborat de Securitate (a se vedea dispozițiile relevante ale acestei legi descrise în afacerea Rotaru precitată, § 32).

În măsura în care reclamantul susține ingerințe în viața sa privată și familială, Curtea trebuie să verifice dacă aceste ingerințe se pot justifica pe raportul alineatului 2 al articolului 8 din Convenție. Pentru a nu încălca art. 8, o asemenea ingerință trebuie să fie "prevăzută de lege", să urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică pentru a atinge acest scop.

Curtea constată mai întâi că ingerințele susținute aveau o bază în dreptul intern, și anume legea nr. 187/1999. În plus, după cum a reținut Curtea Constituțională în decizia sa din 20 septembrie 2005, legea în cauză stabilea strict cine ar putea consulta dosarul (și anume persoana subiect al dosarului și, după caz, soțul acesteia supraviețuitor și apropiații parteneri ai primei, nicio altă persoană neputând deci să aibă acces la dosarul respectiv); mai mult, legea reglementase condițiile accesului la dosare, precum și măsurile necesare pentru conservarea și păstrarea acestora (§19 mai sus).

Ingerințele litigioase erau deci "prevăzute de lege" în sensul articolului 8 din Convenție.

Curtea consideră de asemenea că aceste ingerințe urmăreau un scop legitim, și anume protecția drepturilor și libertăților altora, și răspundeau cererii de proporționalitate, din motivele care urmează.

În cauza de față, jurisdicțiile care au examinat acțiunea reclamantului au pronunțat hotărâri corespunzător motivate, aplicând dreptul intern, care nu prevedea obligația pentru CNSAS de a remite interesantului documentele originale din dosarul în cauză (§21 mai sus). Nu există nici un indiciu pentru a considera că aceste hotărâri sunt manifestă eronate sau viciază de arbitraritate.

Curtea subscrie de asemenea motivelor avansate de Curtea Constituțională în decizia sa din 20 septembrie 2005, care nu par de asemenea derozonabile, sau arbitrare. Astfel, jurisdicția constituțională a reținut că dispozițiile invocate de reclamant nu încalcau dreptul interesantului la respectarea vieții sale private și familiale.

Curtea observă de asemenea că, conform articolului 12 din legea nr. 187/1999, CNSAS trebuie să răspundă în termen de 30 de zile la cererea oricărei persoane dorind să acceseze dosarul. art. 22 din aceeași lege stabilește durata activității Consilului la șase ani; acest termen a fost prelungit cu încă șase ani la expirarea acestuia. Conform articolului 23 § 1, la încetarea activității CNSAS, arhivele create în vertu a prezentei legi trebuie transferate la Arhivele Naționale pentru conservare (paragrafele 25, 27 și 28 mai sus).

În plus, Curtea Constituțională a reținut că "dosarele întocmite de organele Securității conțin de asemenea informații referitoare la alte persoane decât subiectul unui dosar dat, care fac parte din fondul arhivistic național și constituie o sursă importantă de documentație în scopul reabilitatării adevărului istoric din 1945. Prin urmare, remiterea acestor dosare persoanelor vizate, precum și distrugerea lor, încalcau atât interesul privat al terților de a putea consulta informațiile care-i privesc, cât și interesul general al societății de a reconstitui și, prin urmare, de a cunoaște realitatea istorică".

În orice caz, nu-i revine Curții să spună dacă dosarele în cauză trebuie remise în original persoanelor în cauză sau distruse.

Cu privire la imposibilitatea susținută a reclamantului de a consulta integral și în original piesele dosarului sus-menționat, Curtea constată că interesantul avusese acces la mai multe reprize la dosarul lui, obținând copii și examinând microfilmul. CNSAS l-a informat de asemenea că nu existau fotografii care să-l privească în dosarul lui și că înregistrările audio și video nu fuseseră conservate. Mai mult, jurisdicțiile naționale au reținut că interesantul consultase dosarul. Or, îi revine în primul rând acestor jurisdicții să aprecieze probele și să aplice dreptul intern. În orice caz, deciziile lor nu par arbitrare în cauza de față.

Cu privire la divulgarea numelor reale ale persoanelor care furnizaseră Securității informații cu privire la reclamant, Curtea constată că divulgarea numelor persoanelor în cauză este posibilă conform dreptului intern (art. 29 § din regulamentul privind organizația și funcționarea CNSAS) doar în măsura în care aceste nume sunt stabilite cu siguranță. CNSAS a comunicat de asemenea reclamantului identitatea a două persoane. În orice caz, art. 8 din Convenție nu poate fi interpretat ca garantând interesantului un drept absolut de a cunoaște identitatea tuturor acestor persoane.

Ținând seama de cele de mai sus și în funcție de marja de apreciere a autorităților naționale, Curtea consideră că reclamantul a beneficiat de garanții adecvate și suficiente și nu a suferit o sarcină disproporționată și excesivă.

Rezultă că plângerile reclamantului bazate pe art. 8 din Convenție sunt manifestă nefondate și trebuie respinse în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 2. Cu privire la încălcările susținute ale articolului 13 din Convenție

Sub raportul articolului 13 din Convenție, reclamantul se plânge de inexistența în dreptul român a unui recurs efectiv care să-i permită să facă condamna Consilul să-i remită documentele originale și toate copiile pieselor din dosarul lui sau să facă distrugea acesta, precum și de a obține consultarea integrală a dosarului respectiv și divulgarea numelor colaboratorilor Securității. Această dispoziție este redactată după cum urmează: "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv înaintea unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor oficiale."

Curtea consideră, ținând seama de concluziile sale din paragrafele 34-48 mai sus, că aceste plângeri nu sunt sustenabile și trebuie deci respinse, în virtutea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție, pentru lipsă manifestă de fundament. 3. Cu privire la încălcările susținute ale articolului 6 § 1 din Convenție

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de durata excesivă a procedurii terminate de hotărârea definitivă din 21 septembrie 2006 și de respingerea cererilor sale privind introducerea unei acțiuni în anulare împotriva hotărârii din 22 mai 1984 și revizuirea aceleiași sentințe. Articolul invocat este redactat după cum urmează în părțile sale relevante în cauza: "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie audiată echitabil (...) și într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)"

Curtea consideră că plângerea tirata de durata procedurii este manifestă nefondat, ținând seama că procedura în cauză a durat puțin peste doi ani pentru două grade de jurisdicție. Prin urmare, trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4.

Cu privire la plângerea referitoare la cărurile extraordinare (acțiunea în anulare și revizuire), Curtea amintește că Convenția nu garantează dreptul la revizuirea unui proces. Această plângere este prin urmare incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Stanley Naismith Josep Casadevall Grefier adjoint Președinte

Le requérant, M. Costică Rad, est un ressortissant roumain, né en 1949 et résidant à Baia Mare. Il est représenté devant la Cour par M e Vasile Jurj, avocat à Baia Mare. A. Les circonstances de l’espèce 1. Les démarches auprès du CNSAS

Le 9 avril 2002, le requérant s’adressa au Conseil national pour l’étude des archives de la Securitate (CNSAS), en demandant d’avoir accès à son dossier personnel tenu par l’ancienne police politique. Selon le requérant, tant lui que sa famille avaient été surveillés par ladite police pendant le régime communiste.

Le 17 mai 2002, le CNSAS l’informa que les archives de la Securitate se trouvaient détenues par le Service roumain de renseignements, le Service des renseignements extérieurs et le Service d’archives et de documentation militaire et que, dans l’attente des archives, des vérifications avaient été entamées.

Le 11 juillet 2003, le CNSAS communiqua au requérant qu’il avait identifié un dossier en deux volumes comptant 383 pages au total que la Securitate avait élaboré à son égard.

Les 28 et 29 juillet 2003, le requérant se présenta au CNSAS et se vit délivrer des copies de plusieurs documents attestant le fait que tant sa famille que lui-même avaient été surveillés pendant le régime communiste et que des informations relatives à son domicile et à sa vie privée et familiale avaient été ramassées et enregistrées par les autorités.

Le 29 juillet 2003, le requérant demanda au CNSAS de mettre à sa disposition tous les documents originaux de son dossier, ainsi que les noms réels des personnes ayant fourni à l’ancienne police politique des renseignements le concernant, vu que les collaborateurs de la Securitate étaient désignés par des pseudonymes dans le dossier.

Par une lettre du 22 septembre 2003, le CNSAS informa l’intéressé qu’il n’était pas encore en mesure de lui fournir les noms réels des personnes en question, mais qu’il poursuivrait ses investigations dès qu’il aurait repris intégralement les archives de l’ancienne police politique. Il précisa toutefois qu’en vertu de l’article 29 § 2 de son règlement, il ne pourrait lui fournir les informations sollicitées que si les personnes en question étaient identifiées avec certitude. A la suite d’une nouvelle demande du requérant, le CNSAS l’informa le 13 octobre 2003 de ce qu’il avait entamé des vérifications supplémentaires.

Le 16 janvier 2004, le requérant fut informé qu’il n’y avait pas d’autres documents dans son dossier que ceux qu’il avait déjà consultés les 28 et 29 juillet 2003. Le 28 janvier 2004, le requérant demanda l’autorisation de consulter les documents originaux, ainsi que des microfilms, lesquels constituaient selon lui les annexes du dossier, qu’il n’avait pas par ailleurs consultées. Il insistait sur la divulgation des noms réels des anciens collaborateurs de la Securitate.

Le 3 février 2004, le CNSAS l’invita à consulter à nouveau son dossier. Le 9 février 2004, le même organisme l’informa qu’il avait entamé de nouvelles investigations.

Le 4 mai 2004, le requérant demanda l’autorisation d’examiner les microfilms, les enregistrements audio et vidéo, ainsi que les photographies relatives à sa vie privée et familiale contenus dans son dossier. Il fit valoir n’avoir pas encore eu accès à ces pièces. Il réitéra ses demandes concernant la divulgation des noms des collaborateurs de la Securitate et la consultation des documents originaux du dossier.

Le 2 juin 2004, le CNSAS indiqua au requérant que ses demandes étaient en cours d’examen. Le 2 août 2004, le CNSAS confirma l’existence d’un microfilm en annexe au dossier du requérant. Il précisa à ce dernier que ledit dossier comptait 283 pages au total et pas 383 pages, comme il avait été mentionné par erreur auparavant. Le 31 août 2004, le requérant fut invité au siège du CNSAS en vue de la consultation du microfilm. Le 9 novembre 2004, le CNSAS l’informa qu’il n’y avait pas de photographies le concernant dans son dossier et que les enregistrements audio et vidéo n’avaient pas été conservés.

Le 28 juin 2005, à la suite d’une nouvelle demande du requérant, le CNSAS l’informa qu’il n’avait pas identifié de pièces supplémentaires dans son dossier.

Le 9 août 2005, le requérant demanda au CNSAS de lui indiquer si 14 personnes qu’il mentionnait dans une liste avaient exercé des activités spécifiques pour le compte de la police politique pendant le régime communiste. Il réclamait également la divulgation des noms des 10 personnes dont les pseudonymes figuraient dans son dossier. Le 9 septembre 2005, le CNSAS informa le requérant que les noms de ces personnes seraient rendus publics si leur activité de police politique était prouvée. Le 26 avril 2006, le CNSAS réitéra sa réponse, en ajoutant que la demande de l’intéressé était en cours d’examen.

Le 1 juin 2006, le CNSAS communiqua au requérant l’identité de l’une des personnes dont le pseudonyme figurait dans le dossier ; il lui précisa que des vérifications étaient en cours à l’égard des autres personnes en question.

Le 26 juin 2007, il lui confirma l’identité d’une deuxième personne. Antérieurement, le 5 juin 2007, le requérant saisit le parquet près le tribunal de première instance de Bucarest d’une plainte pénale contre les agents du CNSAS qu’il accusait de lui avoir présenté son dossier de manière dénaturée. Le 7 août 2008, le parquet rendit un non-lieu. 2. L’action en contentieux administratif

Le 6 juillet 2004, le requérant saisit la cour d’appel de Bucarest d’une action contre le ministère de la Défense nationale (« le Ministère »), le SRI et le CNSAS. Il demandait que soit reconnue l’obligation du SRI et du Ministère de mettre à la disposition du CNSAS, en original, toutes les pièces portant sur sa vie privée et familiale produites par la police politique jusqu’en décembre 1989, ainsi que l’obligation du CNSAS de lui délivrer les originaux de ces pièces, y compris tous microfilms, enregistrements audio et vidéo et toutes photographies.

Le 20 octobre 2004, le requérant souleva l’exception d’inconstitutionnalité des articles 1 § 1 deuxième phrase, 13 § 1 b) et 23 § 1 de la loi n o 187/1999. Il estima que ces dispositions portaient atteinte à sa vie privée et familiale, dans la mesure où elles ne lui permettaient pas d’obtenir les originaux et toutes les copies disponibles des pièces produites à son encontre par l’ancienne police politique, alors qu’elles laissaient en revanche aux autorités publiques la possibilité de continuer à garder des documents le concernant sans son consentement. Selon l’intéressé, la loi devrait permettre la remise des dossiers aux personnes concernées ou bien leur destruction à la demande de ces dernières. Le même jour, la cour d’appel de Bucarest renvoya l’affaire devant la cour d’appel de Cluj (« la cour d’appel »), jugeant que cette juridiction était compétente en l’espèce.

Le 25 avril 2005, la cour d’appel suspendit l’examen de l’affaire et saisit la Cour constitutionnelle en vue de l’examen de l’exception.

Cette dernière rejeta l’exception par une décision du 20 septembre 2005, au motif que ces dispositions ne portaient pas atteinte au droit de l’intéressé au respect de sa vie privée et familiale, tel que garanti par la Constitution, dans la mesure où la loi établissait strictement quelles étaient les personnes qui pouvaient consulter ce dossier, à savoir : la personne sujet au dossier et, le cas échéant, son époux survivant et les proches parents de la première, aucune autre personne ne pouvant dès lors avoir accès audit dossier. De plus, la loi régissait les conditions d’accès aux dossiers, ainsi que les mesures nécessaires pour la conservation et la garde de ceux-ci. La Cour constitutionnelle retint également qu’elle n’était pas compétente pour modifier la loi en question dans le sens voulu par le requérant – à savoir, rendre obligatoire la remise des dossiers ou leur destruction à la demande des personnes concernées. Elle nota qu’en tout état de cause, « les dossiers élaborés par les organes de la Securitate contiennent également des informations relatives à d’autres personnes que le sujet d’un dossier donné, lesquelles font partie du fonds archivistique national et constituent une source importante de documentation en vue du rétablissement de la vérité historique depuis 1945. Ainsi, la remise de ces dossiers aux personnes visées, ainsi que leur destruction, portaient atteinte tant à l’intérêt privé des tiers à pouvoir consulter les informations les concernant, qu’à l’intérêt général de la société de reconstituer et, par conséquent, de connaître la réalité historique ».

Le 31 octobre 2005, le requérant compléta son action devant la cour d’appel, invoquant les articles 6, 8, 13 et 14 de la Convention et demandant au juge national d’appliquer ces dispositions, qu’il estimait plus favorables que les dispositions du droit interne.

Par un arrêt du 21 novembre 2005, la cour d’appel rejeta l’action, au motif que le requérant avait consulté son dossier et qu’en tout état de cause la loi n o 187/1999 ne prévoyait pas l’obligation pour le CNSAS de remettre à l’intéressé les originaux des pièces dudit dossier. Pour ce qui était des dispositions de la Convention invoquées par le requérant, la cour d’appel retint que celles-ci avaient été pleinement respectées. Cet arrêt fut confirmé, sur pourvoi en recours du requérant, par un arrêt définitif du 21 septembre 2006 de la Haute Cour de cassation et de justice (la Haute Cour), mis au net le 1 er novembre 2006. 3. Les demandes visant à l’introduction d’un recours en annulation contre un jugement du 22 mai 1984 du tribunal militaire de Cluj et à la révision du même jugement

Le 6 avril 2004, le requérant demanda au procureur général de la Roumanie d’introduire un recours en annulation contre un jugement définitif du 22 mai 1984 par lequel le tribunal militaire de Cluj l’avait condamné à deux ans de prison comme instigateur d’un vol portant préjudice à un bien public. Selon le requérant, sa condamnation n’était qu’une machination de l’ancienne police politique. A une date non précisée, le procureur général débouta le requérant de sa demande. A une date non précisée, le requérant demanda la révision du jugement susmentionné. Cette demande fut rejetée par un arrêt définitif du 20 septembre 2007 de la cour d’appel. B. Le droit interne pertinent

La réglementation interne pertinente, issue en l’occurrence de la loi n o 187/1999 relative à l’accès des citoyens à leur dossier personnel tenu par la Securitate et visant à démasquer le caractère de police politique de cette organisation, est décrite dans l’arrêt Rotaru c. Roumanie ([GC], no 28341/95, § 32, CEDH 2000 ‑ V).

Les articles 12, 20, 22 et 23 § 1 de la loi susmentionnée (non repris dans l’arrêt Rotaru précité) sont également pertinents.

Selon l’article 12, le CNSAS doit répondre dans un délai de 30 jours à la demande de toute personne désireuse d’accéder à son dossier.

L’article 20 prévoit que le Conseil national pour l’étude des archives de la Securitate (CNSAS) est chargé de recevoir et gérer tous les documents relatifs à l’exercice des droits prévus dans la présente loi, à l’exception de ceux qui concernent la sécurité nationale.

L’article 22 établit la durée d’activité du Conseil à six ans ; ce délai a été prolongé de six ans supplémentaires lors de son échéance.

Selon l’article 23 § 1, lors de la cessation de l’activité du CNSAS, ses archives créées en vertu de la présente loi doivent être transférées aux Archives Nationales pour conservation.

Est également pertinent l’article 29 § 2 du règlement relatif à l’organisation et au fonctionnement du CNSAS, selon lequel cet organisme ne doit communiquer à l’intéressé les noms réels des personnes ayant collaboré avec la Securitate en vue de l’élaboration du dossier personnel du premier que dans la mesure où ces noms sont établis avec certitude. GRIEFS

Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant soulève plusieurs griefs. a) Le requérant estime tout d’abord que le rejet de son action en contentieux administratif est de nature à encourager les autorités publiques à mémoriser et à conserver dans leurs archives des documents relatifs à la vie privée et familiale des citoyens ; il expose de surcroît que la loi n o 187/1999 n’offre pas la possibilité, pour la personne concernée, de se faire délivrer les originaux des documents, ni celle d’obtenir leur destruction dans le cas où la conservation du dossier ne serait pas exigée pour des raisons d’ordre public. b) Le requérant se plaint ensuite de son impossibilité de consulter en intégralité et en original les pièces du dossier susmentionné ; il indique également que les enregistrements audio et vidéo et les photographies du dossier ne lui ont pas été présentés. c) Le requérant allègue également que la loi n o 187/1999 ne prévoit pas de limite de temps pour la conservation des dossiers et qu’elle n’impose aux autorités aucun délai pour répondre aux personnes ayant demandé la consultation de leurs dossiers ; il estime dès lors que la loi n’indique pas clairement l’étendue du pouvoir discrétionnaire des autorités publiques. d) Enfin, l’intéressé fait valoir qu’il n’a pas obtenu la divulgation des noms réels de toutes les personnes qui avaient transmis à la Securitate des renseignements à son égard.

Sous le terrain de l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint de l’inexistence en droit roumain d’un recours effectif lui permettant de faire condamner le Conseil à lui délivrer les originaux et toutes les copies des pièces de son dossier ou à faire détruire celui-ci, ainsi que d’obtenir la consultation intégrale dudit dossier et la divulgation des noms des collaborateurs de la Securitate .

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée excessive de la procédure terminée par l’arrêt définitif du 21 septembre 2006 et du rejet de ses demandes visant à l’introduction d’un recours en annulation contre l’arrêt du 22 mai 1984 et à la révision du même jugement. EN DROIT 1. Sur les violations alléguées de l’article 8 de la Convention

Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant soulève plusieurs griefs (paragraphe 30 ci-dessus). La disposition en question est ainsi libellée : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. »

La Cour rappelle que la mémorisation dans un registre secret et la communication de données relatives à la « vie privée » d’un individu entrent dans le champ d’application de l’article 8 § 1. En outre, les données de nature publique peuvent relever de la vie privée lorsqu’elles sont, d’une manière systématique, recueillies et mémorisées dans des fichiers tenus par les pouvoirs publics. Cela vaut davantage encore lorsque ces données concernent le passé lointain d’une personne ( Rotaru c. Roumanie [GC], n o 28341/95, § 43, CEDH 2000 ‑ V).

La Cour estime toutefois que la présente espèce doit être distinguée de l’affaire précitée, laquelle concernait les informations à caractère inexact ou diffamatoire détenues par les services des renseignements à l’égard du requérant, en vertu d’une loi qui ne répondait pas aux exigences de l’article 8 de la Convention, à savoir la loi n o 14/1992 ( Rotaru précité, §§ 53-63). Qui plus est, dans l’affaire Rotaru , l’intéressé n’a pas eu accès à son dossier secret, qui était non seulement conservé, mais également utilisé par le SRI ( Rotaru précité, § 34), alors qu’en l’espèce le requérant a eu la possibilité de consulter son dossier à plusieurs reprises au siège du CNSAS, organisme créé en vertu de la loi n o 187/1999 relative à l’accès des citoyens à leur dossier personnel élaboré par la Securitate (voir les dispositions pertinentes de cette loi décrites dans l’affaire Rotaru précitée, § 32).

Pour autant que le requérant allègue des ingérences à sa vie privée et familiale, la Cour doit vérifier si lesdites ingérences peuvent se justifier au regard du paragraphe 2 de l’article 8 de la Convention. Pour ne pas enfreindre l’article 8, une telle ingérence doit être « prévue par la loi », poursuivre un but légitime et être nécessaire dans une société démocratique pour atteindre ce but.

La Cour note tout d’abord que les ingérences alléguées trouvaient une base en droit interne, à savoir la loi n o 187/1999. Par ailleurs, comme la Cour constitutionnelle a retenu dans sa décision du 20 septembre 2005, la loi en question établissait strictement quelles étaient les personnes qui pouvaient consulter le dossier (à savoir la personne sujet au dossier et, le cas échéant, son époux survivant et les proches parents de la première, aucune autre personne ne pouvant dès lors avoir accès audit dossier) ; de plus, la loi régissait les conditions d’accès aux dossiers, ainsi que les mesures nécessaires pour la conservation et la garde de ceux-ci (paragraphe 19 ci-dessus).

Les ingérences litigieuses étaient donc « prévues par la loi » au sens de l’article 8 de la Convention.

La Cour estime également que ces ingérences poursuivaient un but légitime, soit la protection des droits et des libertés d’autrui, et répondaient à l’exigence de proportionnalité, pour les raisons qui suivent.

En l’espèce, les juridictions qui ont examiné l’action du requérant ont rendu des décisions dûment motivées, faisant l’application du droit interne, lequel ne prévoyait pas l’obligation pour le CNSAS de remettre à l’intéressé les originaux des pièces du dossier en question (paragraphe 21 ci-dessus). Il n’y a aucun indice pour considérer que ces décisions sont manifestement erronées ou entachées d’arbitraire.

La Cour souscrit également aux motifs avancés par la Cour constitutionnelle dans sa décision du 20 septembre 2005, lesquels n’apparaissent pas non plus comme déraisonnables, ou arbitraires. Ainsi, la juridiction constitutionnelle a retenu que les dispositions invoquées par le requérant ne portaient pas atteinte au droit de l’intéressé au respect de sa vie privée et familiale.

La Cour observe également que, selon l’article 12 de la loi n o 187/1999, le CNSAS doit répondre dans un délai de 30 jours à la demande de toute personne désireuse d’accéder à son dossier. L’article 22 de la même loi établit la durée d’activité du Conseil à six ans ; ce délai a été prolongé de six ans supplémentaires lors de son échéance. Selon l’article 23 § 1, lors de la cessation de l’activité du CNSAS, ses archives créées en vertu de la présente loi doivent être transférées aux Archives Nationales pour conservation (paragraphes 25, 27 et 28 ci-dessus).

Par ailleurs, la Cour constitutionnelle a retenu que « les dossiers élaborés par les organes de la Securitate contiennent également des informations relatives à d’autres personnes que le sujet d’un dossier donné, lesquelles font partie du fonds archivistique national et constituent une source importante de documentation en vue du rétablissement de la vérité historique depuis 1945. Ainsi, la remise de ces dossiers aux personnes visées, ainsi que leur destruction, portaient atteinte tant à l’intérêt privé des tiers à pouvoir consulter les informations les concernant, qu’à l’intérêt général de la société de reconstituer et, par conséquent, de connaître la réalité historique ».

En tout état de cause, il n’appartient pas à la Cour de dire si les dossiers en question doivent être remis en original aux personnes concernées ou détruits.

Pour ce qui est de l’impossibilité alléguée du requérant de consulter en intégralité et en original les pièces du dossier susmentionné, la Cour relève que l’intéressé a eu accès à maintes reprises à son dossier, en obtenant des copies et en examinant le microfilm. Le CNSAS l’a par ailleurs informé qu’il n’y avait pas de photographies le concernant dans son dossier et que les enregistrements audio et vidéo n’avaient pas été conservés. Qui plus est, les juridictions nationales ont retenu que l’intéressé a consulté son dossier. Or il revient au premier chef à ces juridictions d’apprécier les preuves et d’appliquer le droit interne. En tout état de cause, leurs décisions n’apparaissent pas arbitraires en l’espèce.

Concernant la divulgation des noms réels des personnes qui avaient transmis à la Securitate des renseignements à l’égard du requérant, la Cour note que la divulgation des noms des personnes en question est possible selon le droit interne (article 29 § du règlement relatif à l’organisation et au fonctionnement du CNSAS) uniquement dans la mesure où ces noms sont établis avec certitude. Le CNSAS a par ailleurs communiqué au requérant l’identité de deux personnes. En tout état de cause, l’article 8 de la Convention ne saurait être interprété comme garantissant à l’intéressé un droit absolu de connaître l’identité de toutes ces personnes.

Au vu de ce qui précède et compte tenu de la marge d’appréciation des autorités nationales, la Cour considère que le requérant a bénéficié de garanties adéquates et suffisantes et n’a pas subi une charge disproportionnée et excessive.

Il s’ensuit que les griefs du requérant fondés sur l’article 8 de la Convention sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Sur les violations alléguées de l’article 13 de la Convention

Sous le terrain de l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint de l’inexistence en droit roumain d’un recours effectif lui permettant de faire condamner le Conseil à lui délivrer les originaux et toutes les copies des pièces de son dossier ou à faire détruire celui-ci, ainsi que d’obtenir la consultation intégrale dudit dossier et la divulgation des noms des collaborateurs de la Securitate . Cette disposition est ainsi libellée : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. »

La Cour estime, compte tenu de ses conclusions figurant aux paragraphes 34-48 ci-dessus, que ces griefs ne sont pas défendables et doivent dès lors être rejetés, en vertu de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention, pour défaut manifeste de fondement. 3. Sur les violations alléguées de l’article 6 § 1 de la Convention

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée excessive de la procédure terminée par l’arrêt définitif du 21 septembre 2006 et du rejet de ses demandes visant à l’introduction d’un recours en annulation contre l’arrêt du 22 mai 1984 et à la révision du même jugement. L’article invoqué est ainsi rédigé dans ses parties pertinentes en l’espèce : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

La Cour estime que le grief tiré de la durée de la procédure est manifestement mal fondé, compte tenu que la procédure en question a duré un peu plus de deux ans pour deux degrés de juridiction. Dès lors, il doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4.

Concernant le grief relatif aux voies de recours extraordinaires (le recours en annulation et la révision), la Cour rappelle que la Convention ne garantit pas le droit à la révision d’un procès. Ce grief est par conséquent incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Stanley Naismith Josep Casadevall Greffier adjoint Président