Catalan împotriva României

Reclamantul, d-l Gabriel Catalan, este cetățean român născut în 1970 și rezidând la București. A fost reprezentat în fața Curții de doamna E. Crângariu, avocat la București.

Guvernul român („Guvernul") a fost reprezentat de agenta sa, doamna C. Brumar, de la ministerul Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate în felul următor. 1. Contextul afacerilor

Reclamantul era doctorand în istorie. Între 1999 și 2000, i s-a permis să efectueze cercetări în arhivele Serviciului Român de Informații („Serviciul de Informații") și să facă fotocopii ale unor documente ale fostei poliții politice (Securitatea).

La 1 septembrie 2000, reclamantul a fost recrutat pe o funcție de consilier la departamentul de arhive de către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, „Consiliul Național"), un organism public al cărui rol și funcționare sunt descrise în cauza Andreescu împotriva României (nr. 19452/02, §§ 8-10, 8 iunie 2010).

În februarie 2001, reclamantul a concurat la o comcerere internă deschisă de Consiliul Național pentru a ocupa trei poziții, inclusiv cea de director al unității de cercetare și arhive. Interviul a avut loc la 20 februarie 2001 în fața colegiului de conducere al Consilului Național, compus în special din președintele colegiului și vicepreședintele. Din procesul-verbal întocmit cu această ocazie rezultă următoarele. Pe tot parcursul interviului, reclamantul a manifestat o atitudine lipsă de respect. Nu a furnizat nicio indicație clară privind funcția pentru care candida. La întrebări de natură profesională privind relațiile sale cu alți angajați ai Consilului Național, reclamantul a refuzat să răspundă invocând diverse scuze. Membrii colegiului au estimat că reclamantul a depășit limitele curtoaziei și au încheiat interviul. L-au exclus pe reclamant din comcerere.

Reclamantul a contestat această decizie în fața Consilului Național. Un nou interviu a avut loc la 22 februarie 2001. I s-a comunicat reclamantului că atitudinea sa lipsă de respect față de superiorii ierarhici și sensibilitatea lui în schimburile cu alți angajați ai Consilului Național erau incompatibile cu o relație de muncă normală și dăunau bunei funcționări a instituției. Reclamantului i s-a aplicat o avertisment pentru atitudine lipsă de respect.

La 6 martie 2001, reclamantul a primit o nouă sancțiune disciplinară constând în o reducere de 10% din salariul sau timp de trei luni pentru o zi de absență nejustificată.

La 22 martie 2001, cotidianul național „senzaționalist" Libertatea a publicat un articol privind T., fostul șef al Bisericii Ortodoxe Române. Se susținea că în tinerețe, T. aparținuse unui mișcare antisemit de extremă dreapta, că participase la incendierea unei sinagogi, că colaborase cu Securitatea și că avusese relații homosexuale. Articolul se baza pe două documente ale Securității datate din 1949 și 1957, reproduse în fac-simile, care fusese puse la dispoziția ziarului de reclamant.

În aceeași zi, Consiliul Național a publicat un comunicat de presă prin care afirma că dezaproba demersul reclamantului și preciza că acesta din urmă dispusese de aceste documente înainte de recrutarea sa la Consilul Național. O nouă procedură disciplinară a fost deschisă împotriva reclamantului și acesta a fost concediat la 26 martie 2001.

Articolul de presă litigios și concedierea reclamantului au fost pe scară largă mediatizate.

La 29 martie 2001, R.T., directorul Serviciului de Informații, a fost invitat la o emisiune de debate în direct, prezentată de doi jurnaliști pe primul canal național de televiziune. Participanții au discutat, printre altele, despre relațiile dintre Serviciul de Informații și Consilul Național, precum și despre articolul privind T. R.T. și-a exprimat temerile că anumiți membri ai personalului Consilului Național puteau fi divulgat informații la care aveau acces, dar nu a menționat numele reclamantului.

Conform transcrierii emisiunii depuse la dosarul procedurii interne de reprezentantul lui R.T. (§17 mai jos), participanții s-au exprimat, printre altele, după cum urmează: „C.T.P. (jurnalist): Așteptați puțin! Affaire privind T., o cunoaștere pe toți, (...) dar aflu că mai sunt și altele. Care? Deci sunt funcționari ai Consilului Național care au acces la dosare și care lasă să se scurgă informații la exterior. R.T.: Permiteți-mi să nu numesc pe nimeni acum, dar vă spun că investigăm, inclusiv cazuri de sustragere de documente din arhivele Consilului Național pe care le transferasem [acestei instituții]. Investigațiile noastre sunt în curs. Ne îngrijorează ce ar putea se întâmple la Consilul Național, nu din cauza lipsei spațiilor de arhivare, dar, din păcate, din cauza lipsei loialității personalului său."

Unul din cei doi jurnaliști a răspuns în termenii următori: „Este probabil că aveți dreptate, deoarece justificările Consilului Național privind recrutarea acestui „Catalan" sunt pur și simplu înfricoșătoare. În timp ce, deja [înainte de] recrutarea sa, [d-l Catalan] declara că era obsedat de T., a fost totuși angajat. Când scandalul ăsta izbucnește, nu poți să nu gândești la mulții „Catalan" care sunt încă printre funcționarii Consilului Național. Și nu vorbesc despre membrii colegiului Consilului Național (...)"

Presa a transmis afirmațiile R.T., în special acelea privind sustragerea de documente din arhivele Consilului Național, pe care a conectat-o cu publicarea articolului din 22 martie 2001 (§9 mai sus) și concedierea reclamantului. 2. Plângerea penală a reclamantului împotriva R.T. (cererea nr. 837/06)

În mai 2001, reclamantul a sesizat tribunalul de prima instanță din București cu o plângere penală împotriva R.T. pe motivul că acesta l-a acuzat de furt și lipsă de loialitate față de Consilul Național. Susținea că, din cauza cuvintelor lui R.T., transmise de presă, era considerat de comunitatea științifică ca un paria și un impostror și era împiedicat să-și găsească un loc de muncă și să-și continue cercetările. Solicita în paralel daune morale civile în valoare de 1.000.000.000 lei români.

La ședința din 7 septembrie 2001, reprezentantul lui R.T. a depus la dosarul unui casetă video conținând înregistrarea emisiunii din 29 martie 2001. A furnizat, de asemenea, transcrierea acestei înregistrări.

Audiat de tribunal în aceeași ședință, reclamantul a indicat că nu văzuse emisiunea și a precizat că se baza pe cuvintele lui R.T. raportate de presă în zilele care urmaseră. A adăugat că obținuse legal documentele publicate studiandsf arhivele Serviciului de Informații la o dată anterioară recrutării sale la Consilul Național.

La 1 noiembrie 2001, reclamantul a depus un memoriu complementar în care critica absența comparerii lui R.T. în fața tribunalului. Indica, de asemenea, în acest memoriu că grefa omisese să menționeze în procesul-verbal al ședinței din 7 septembrie 2001 contestația pe care susținea că o formulas cu privire la autenticitatea înregistrării depuse la dosarul de către cealaltă parte.

La 13 noiembrie 2001, un getuitor, fost funcționar al Consilului Național, interogat la cererea reclamantului, afirma că reputația profesională a acestuia fusese afectată de cuvintele lui R.T. Se referea la declarațiile lui R.T. după cum fuseseră transmise de presă, precizând că nu văzuse emisiunea din 29 martie 2001.

La ședința din 16 aprilie 2003, exprimând îndoieli cu privire la autenticitatea înregistrării, reclamantul solicita ca aceasta să fie supusă unei expertize științifice și comparată cu originalul în posesia Societății Române de Radio-Televiziune („Societatea de Radio-Televiziune"). Tribunalul a respins această cerere pe motiv că reclamantul omisese să o formuleaze în ziua depunerii înregistrării la dosarul.

După o sentință de achitare în favoarea lui R.T. și casația acestei decizii, dosarul a fost transmis parchetului lângă Înalta Curte de Casație și Justiție („parchetul"), care era competent să examineze plângerea penală datorită statutului de înalt funcționar al lui R.T.

La 5 mai 2004, parchetul a redactat un act de clasare, estimând că faptele denunțate nu constituiau infracțiunea de defamație. Observa că, dacă presa conectase reclamantul cu afirmațiile lui R.T., acesta din urmă nu pronunțase numele reclamantului și indicase doar că Serviciul de Informații investiga divulgarea informațiilor confidențiale.

Cu contestația reclamantului, procurorul-șef al parchetului a confirmat acest act de clasare, pe motiv că afirmațiile lui R.T. vizau indirect reclamantul. Concluziona totuși că afirmația lui R.T. privind necesitatea de a investiga privind deținerea și publicarea de documente confidențiale era perfect justificată întrucât acestea fuseseră interzise.

Reclamantul a contestat actul de clasare în fața Înaltei Curți de Casație și Justiției („Înalta Curte"). Denuța cuvintele lui R.T., pe care le considera defamatorii, și ridica mai mulți graviți privind desfășurarea procedurii, criticând între altele absența expertizei înregistrării.

Printr-o decizie din 4 aprilie 2005, Înalta Curte a respins contestația, pe motiv că responsabilitatea penală nu putea fi angajată decât cu condiția că faptele reprochate să fie determinate și că victima să fie desemnată nominal sau clar identificabilă. Considera că elementele constitutive ale infracțiunii de defamație nu erau întrunite în cazul de față. Pe baza transcrierii înregistrării, Înalta Curte observa că R.T. fusese de remare o atitudine generală de suspiciune cu privire la loialitatea funcționarilor Consilului Național și indicase că investigații erau în curs pentru a identifica sursa scurgerilor în presă. Înalta Curte observa, de asemenea, că R.T. refuzase să desemneze nominal persoanele implicate și concluziona că aproximarea efectuată de presă între cuvintele sale și reclamant nu-i putea fi imputată.

Reclamantul a format un recurs și a reiteruit argumentul conform căruia obținuse legal documentele litigioase înainte de recrutarea sa la Consilul Național. Estimă că afirmațiile lui R.T., care l-ar fi acuzat de furt de documente și lipsă de probitate profesională, fuseseră defamatorii și lipsite de bază faptică. Susținea, de asemenea, că procesul primise un caracter inechitabil, din cauza absenței expertizei transcrierii înregistrării.

Printr-o sentință definitivă din 4 iulie 2005, Înalta Curte, ședând într-o formație alcătuită din nouă judecători, a respins recursul. A judecat, printre altele, că suspiciunile reclamantului privind autenticitatea înregistrării nu aveau caracter de natură să conducă la o concluzie diferită. 3. Acțiunea reclamantului împotriva Societății de Radio-Televiziune (cererea nr. 43826/05)

În timp, în ianuarie 2003, invocând dispozițiile legii nr. 544/2001 privind accesul liber la informații de interes public („legea nr. 544/2001"), reclamantul solicitate Societății de Radio-Televiziune o copie a înregistrării emisiunii din 29 martie 2001 și ale altor emisiuni care-l priveau. Societatea de Radio-Televiziune răspunsese că, în aplicarea regulamentului sau intern și a reglementărilor în domeniul audiovizual, durata de conservare pe bandă magnetică a înregistrărilor era de treizeci de zile și că, prin urmare, nu mai era în posesia acestor înregistrări.

Reclamantul a format apoi o acțiune civilă pe baza dispozițiilor legii nr. 544/2001 pentru a obliga Societatea de Radio-Televiziune să-i furnizeze înregistrarea și transcrierea emisiunii difuzate la 29 martie 2001.

Printr-o sentință din 24 ianuarie 2005, tribunalul județean din București a respins această acțiune pe motiv că legea nr. 544/2001 nu era aplicabilă informațiilor solicitate de reclamant. Conform tribunalului, emisiunile produse de televiziunea națională și înregistrarea lor erau proprietatea Societății de Radio-Televiziune și, prin urmare, transmiterea lor către terți se supunea regulilor proprietății intelectuale și acelora edictate de Societatea de Radio-Televiziune.

Cu recursul reclamantului, care contesta aplicarea legislației asupra proprietății intelectuale, curtea de apel din București a confirmat această sentință printr-o hotărâre definitivă din 19 mai 2005. B. Dreptul și practica internă relevante

Dispoziția relevantă în cazul de față din codul penal român, redactată la momentul faptelor, se cita după cum urmează: art. 206 - Defamația „Afirmarea sau impuțarea în public a unui anumit fapt privind o persoană, fapt care, dacă ar fi adevărat, ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară, sau la disprețul public, este pedepsit cu o pedeapsă de închisoare de la trei luni la un an sau cu o amendă."

Regulamentul intern al Societății de Radio-Televiziune, în vigoare din 1985, prevede în art. 115 că înregistrările emisiunilor difuzate sunt arhivate provizoriu timp de cel mult trei luni și că, la expirarea acestui termen, redacțiile decid arhivarea lor definitivă sau distrugerea.

Printr-o decizie luată în ianuarie 2002, Consiliul Național de Audiovizual („Consiliul Național de Audiovizual") a impus un termen minim de conservare de treizeci de zile pentru toate înregistrările emisiunilor produse și difuzate de operatorii audiovizuali.

Principalele dispoziții ale legii nr. 544/2001 și practica relevantă a jurisdicțiilor naționale sunt rezumate în cauza Roșiianu împotriva României (nr. 27329/06, §§ 25-26, 24 iunie 2014). PLÂNGERI

Citând art. 6 § 1 al Convenției, reclamantul denunță o încălcare a dreptului să la un proces echitabil din cauza refuzului jurisdicțiilor interne de a ordona o expertiză menită să stabilească autenticitatea înregistrării emisiunii televizate din 29 martie 2001.

Pe baza articolului 8 al Convenției, se plânge că suferit o încălcare a dreptului la onoare din cauza afirmațiilor făcute de R.T. în această emisiune.

În final, invocând art. 10 al Convenției, se plânge de imposibilitatea obținerii de la Societatea de Radio-Televiziune a copiei înregistrării emisiunii sus-menționate. PE DREPT A. Asupra unirii cererilor

Având în vedere asemănarea acestora sub aspectul faptelor și al problemelor fundamentale pe care le ridică, Curtea decide să unească cererile și să le examineze în comun într-o singură decizie, în vertu articolului 42 § 1 din regulamentul ei. B. Asupra admisibilității cererilor 1. Asupra plângerilor bazate pe articolele 6 § 1 și 10 ale Convenției

Reclamantul susține că, în timp emisiei televizate din 29 martie 2001 (§12-14 mai sus), R.T. l-a direct implicat și acuzat de furt și lipsă de loialitate față de Consilul Național. Contestă autenticitatea înregistrării acestei emisiuni, precizând că jurisdicțiile interne s-au bazat pe acest element pentru a-i respinge acțiunea împotriva R.T. Indică că această înregistrare a fost depusă la dosarul procedurii de R.T. și că acesta din urmă putea fi-și alterat conținutului.

Prin urmare, reclamantul estimează că refuzul autorităților interne de a ordona o expertiză tehnică a acestei înregistrări și respingerea acțiunii sale vând condamnarea Societății de Radio-Televiziune la a-i pune la dispoziție o copie a înregistrării emisiunii, solicitate în scopuri de comparație cu înregistrarea litigioasă, l-au privat de posibilitatea demonstrării existenței cuvintelor defamatorii susținute și au încălcat dreptul să la un proces echitabil, garantat de art. 6 al Convenției, și exercițiul libertății de exprimare, prevăzută art. 10 al Convenției.

Curtea ia notă a poziției reclamantului conform căreia, din cauza respingerii cererilor sale, a fost în imposibilitate dovedii că R.T. fusese făcut afirmații defamatorii la adresa sa.

Ea amintește că admisibilitatea și valoarea probatorie a mijloacelor, argumentelor și cererilor de probe ale părților privesc echitatea procedurii, care trebuie apreciată global prin criteriile stabilite la art. 6 § 1 al Convenției (a se vedea, în acest sens, Ankerl împotriva Elveției, 23 octombrie 1996, § 38, Colecția hotărârilor și deciziilor 1996-V, și Centro Europa 7 S.r.l. și Di Stefano împotriva Italiei [Marea Cameră], nr. 38433/09, § 197, CEDO 2012).

Prin urmare, Curtea estimează că, având în vedere circumstanțele cazului de față, este necesar examinând toate aceste pretensiuni sub unghiul doar art. 6 § 1 al Convenției, redactat după cum urmează: „Oricine are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de o curte independentă și imparțială, constituită de lege..." a) Argumentele părților

Guvernul susține în principal că jurisdicțiile interne au examinat cele două afaceri aduse în fața lor de reclamant și consideră că s-au pronunțat în mod motivat pe toți aspectele ridicate de acesta. Cu privire în special la plângerea împotriva R.T., afirmă că reclamantul a putut ridica toți argumentele sale, că juridicțiile naționale au acceptat cererea sa de a-i audii un getuitor (§20 mai sus) și că au respins cererea sa de expertiză pentru întârziere (§21 mai sus).

Privind respingerea acțiunii vând Societatea de Radio-Televiziune, Guvernul subscrie concluziile tribunalelor interne care judecat că Societatea de Radio-Televiziune avea dreptul dispune din înregistrări ale emisiunilor produse de ea și că legea aplicabilă era cea asupra protecției proprietății intelectuale (§31 mai sus). Consideră că refuzul de a pune la dispoziția reclamantului înregistrarea solicitată era justificat privind durata limitată conservare a înregistrărilor prevăzută de regulamentul Societății de Radio-Televiziune și normele audiovizuale stabilite de Consiliul Național de Audiovizual.

Reclamantul contrarăspunde că respingerea cererilor sale de probe era arbitrară și că era consecința unei atitudini partiale a jurisdicțiilor interne, care sistematic favorizaseră R.T. Estimează că normele Consilului Național de Audiovizual nu erau aplicabile în cazul de față pe motiv că fuseseră posterioare emisiunii litigioase. În final, susține că termenul conservare prevăzut de aceste norme avea caracter unei simple recomandări, întrucât, după spusele sale, Societatea de Radio-Televiziune arhiva de fapt toate emisiunile difuzate. b) Aprecierea Curții

Curtea amintește că, dacă Convenția garantează la art. 6 § 1 dreptul la un proces echitabil, nu reglementează totuși admisibilitatea probelor sau aprecierea acestora, materie care ține, prin urmare, în primul rând dreptului intern și jurisdicțiilor naționale (Schenk împotriva Elveției, 12 iulie 1988, § 46, seria A nr. 140, și García Ruiz împotriva Spaniei [Marea Cameră], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I).

Mai mult, ea amintește că respectarea echității unei proceduri trebuie apreciată global. Conform jurisprudenței constante a Curții, Curtea examinează esențial condițiile în care o parte dispune mijloacelor necesare stabilirii probelor (Petrina împotriva României (decizie), nr. 78060/01, 21 ianuarie 2003).

În cazul de față, în măsura în care reclamantul se plânge de refuzul jurisdicțiilor interne de a ordona o expertiză tehnică a înregistrării litigioase în cadrul procedurii penale angajate de el împotriva R.T., Curtea estimează nu exista nimic care permite ajungerea la concluzia că această procedură a fost inechitabilă.

În acest sens, observă că reclamantul a putut, la diferitele etape ale procedurii respective, prezenta argumentele pe care le considera relevante pentru apărarea cauzei sale și face cita și interoga getuitorii aleși de el și a beneficiat astfel de o procedură contradictoriu.

Curtea observă că deciziile respingerii cererilor formulate reclamantul, inclusiv aceea privind expertiza tehnică, erau motivate în fapt ca în drept. Amintește că în absența oricărui indice de arbitrariu, nu poate substitui propria apreciere celei a judecătorilor naționali (a se vedea, mutatis mutandis, UTE Saur Vallnet împotriva Andorei, nr. 16047/10, § 63, 29 mai 2012).

În orice caz, Curtea constată că acuzațiile reclamantului privind o alterare de R.T. conținutului înregistrării nu se sprijină pe niciun început de probă și că, prin urmare, ele par prima facie lipsite de bază.

Privind respingerea cererii vând obținerea unei copii a înregistrării emisiunii din 29 martie 2001, Curtea constată că tribunalele interne s-au bazat pe dispoziții legislative privind proprietatea intelectuală în domeniu audiovizual, și în special pe normele Consilului Național de Audiovizual (§35 mai sus) și regulamentul intern al Societății de Radio-Televiziune (§34 mai sus). Această aplicare având să facă subiect examen contradictoriu în fața tribunalelor interne, Curtea nu poate pune în cauză concluziile la care acestea au ajuns.

Desigur, reclamantul contestă aplicarea în cazul să a normelor privind durata conservare a înregistrărilor. Cu toate acestea, Curtea observă că normele edictate Consiliul Național de Audiovizual în ianuarie 2002 fuseseră anterioare datei la care reclamantul solicitate Societății de Radio-Televiziune copia înregistrării emisiunii (ianuarie 2003; a se vedea §29 mai sus). De surcroit, constată că aceste norme completau regulamentul intern al Societății de Radio-Televiziune, care limitase de aseme durata conservare a înregistrărilor.

Prin urmare, Curtea estimează că aplicarea în cazul de față a normelor sus-menționate nu poate fi considerată arbitrară nici calificată ca o eroare manifestă apreciere din partea tribunalelor naționale.

În concluzie, Curtea estimează că, luate în ansamblu, procedurile litigioase au purtat un caracter echitabil, sensul art. 6 § 1 al Convenției.

Rezultă că acest grief este în mod evident prost fondat și trebuie respins, în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției. 2. Asupra grievului bazat pe art. 8 al Convenției

Reclamantul estimează că afirmațiile R.T. încălcat dreptul la onoare și de a se bucura de o bună reputație. Invocă art. 8 al Convenției, redactat după cum urmează: „1. Oricine are dreptul la respectarea vieții private și familiale, locuinței și corespondenței. 2. Nici o autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât atunci când această intervenție este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau a moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora." a) Argumentele părților

Bazindu-se pe transcrierea emisiunii televizate, Guvernul expune că directorul Serviciului de Informații nu pronunță numele reclamantului în cursul emisiei televizate din 29 martie 2001, și estimează că reclamantul nu ar putea reproșa R.T. o încălcare dreptului la reputație. Conform Guvernului, reclamantul ar fi putut căuta angajarea răspunderii civile delictuale a jurnalistului care efectiv pronunțase numele sa (§14 mai sus).

În replică, reclamantul consideră că rezultă din ansamblul emisiunii că cuvintele directorului Serviciului de Informații, susținute de acelea a doi jurnaliști, o vizau clar. Estimează că, având în vedere contextul acestei emisiuni, faptul că numele sa fusese sau nu pronunțat nu era decisiv.

Reclamantul reiterează argumentul conform căruia obținuse legal documentele publicate înainte recrutării sale la Consilul Național și, prin urmare, consideră că cuvintele R.T. privind un furt documente și divulgare secrete lipsite orice bază faptică.

Având în vedere efectul distructiv la ochii săi aceste afirmații provenind de la una din cele mai înalte autorități ale Statului, reclamantul concluzionează că ar fi trebuit se se bucure, ca simplu cetățean, de un grad înalt protecție reputației. b) Aprecierea Curții

Curtea trimite principiile generale care decurg din jurisprudența sa cu privire la echilibrul dreptului libertate de exprimare și dreptului respectării vieții private, rezumate în sentința Axel Springer AG împotriva Germaniei ([Marea Cameră], nr. 39954/08, §§ 89-95, 7 februarie 2012).

În afaceri cum este cazul de față, care necesită echilibrul dreptului respectării vieții private și dreptului libertate de exprimare, Curtea consideră că rezultatul cererii nu putea în principiu varia după cum a fost adus în fața ei, sub unghiul art. 8 al Convenției, de persoana care a fost subiectul reportajului sau, sub unghiul art. 10, de redactor care l-a publicat. De fapt, aceste drepturi merită a priori un egal respect (Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) [Marea Cameră], nr. 40660/08 și 60641/08, § 106, CEDO 2012, cu referințele citate). Prin urmare, marja aprecierii ar trebui în principiu aceeași în ambele cazuri.

Dacă echilibrul de canalele autoritățile naționale s-a făcut în respectarea criteriilor stabilite de jurisprudența Curții, trebuie motive serioase pentru ca aceasta să substitui avizul la cel al jurisdicțiilor interne (MGN Limited împotriva Regatului Unit, nr. 39401/04, §§ 150 și 155, 18 ianuarie 2011, și Palomo Sánchez și alții împotriva Spaniei [Marea Cameră], nr. 28955/06, 28957/06, 28959/06 și 28964/06, § 57, CEDO 2011).

Curtea amintește, în final, că, datorită contactelor lor directe și constante cu forțele vii ale țării lor, autoritățile naționale se găsesc în principiu mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a se pronunța asupra „necesității" unei „restricții" sau „sancțiuni" destinată răspunde scopuri legitime urmăresc (a se vedea, printre multe alte exemple, Mișcarea Raelian Elvețiană împotriva Elveției [Marea Cameră], nr. 16354/06, § 63, CEDO 2012 (fragmente)).

Întoarcîndu-se la faptele cazului de față, Curtea observă că emisiunea din 29 martie 2001 avea pentru scop informarea publicului cu privire la o problemă interes general, și anume activitatea Serviciului de Informații și relațiile întreținute de acest serviciu cu alte instituții publice și diverse alte servicii.

Observă că, privind relațiile dintre Serviciul de Informații și Consilul Național, discuția s-a concentrat pe activitatea profesională a angajaților acestei instituții, și aceasta fără nicio referință la fapte ținând de viața privată reclamantului.

Curtea constată, la fel cum jurisdicțiile naționale, că R.T. nici nu desemnase nominal reclamantul nici nu dat indicații care permiteți identificarea sa (a se vedea, a contrario, Y.B. și alții împotriva Turciei, nr. 48173/99 și 48319/99, § 48, 28 octombrie 2004, și Peruzzi împotriva Italiei, nr. 39294/09, § 54, 30 iunie 2015; a se vedea, de aseme, mutatis mutandis, P.A. împotriva României (decizie), nr. 5773/06, § 25, 27 august 2013): din contra, directorul Serviciului de Informații refuzase răspunde întrebări jurnalistului care-l invita dezvălui numele funcționarilor vizați investigații privind o soustragere presupusă documente din arhivele Consilului Național. R.T. preciza, de aseme, că investigații erau în curs fără anticipate concluziile (§13 mai sus).

În final, Curtea observă că jurisdicțiile naționale au redactat, urmând unei proceduri care respectat garanțiile unui proces echitabil, decizii judiciare motivate și lipsite arbitrariu și că concluzionat, în aceste decizii, că R.T. acționat în limitele libertății exprimare fără intenția dăuna reputației reclamantului. Nimic nu permite crede că echilibrul drepturilor garantate articolele 8 și 10 al Convenției nu a fost făcut în respectarea criteriilor stabilite jurisprudența Curții.

Desigur, termenii folosiți de unu din jurnaliști (§14 mai sus) puteau trece pentru deranjare. Cu toate acestea, Curtea estimează că R.T. nu putea fi ținut pentru responsabil. Privind ecoul afirmațiile R.T. aveau în presă, care operată o aproximare cu cazul reclamantului, Curtea consideră că este inevitabil, într-o societate democratică, că comentarii uneori severe să fie făcute de jurnaliști despre afaceri sensibile (a se vedea, mutatis mutandis, Pavalache împotriva României, nr. 38746/03, § 118, 18 octombrie 2011).

Rezultă că acest grief este în mod evident prost fondat și trebuie respins, în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Decide uniți cererile; Declară cererile inadmisibile. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 2 martie 2017. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Grefier Adjunct Președinte

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. Le contexte des affaires

Le requérant était doctorant en histoire. Entre 1999 et 2000, il fut autorisé à faire des recherches dans les archives du Service roumain de renseignements (« le SRI ») et à faire des photocopies de certains documents de l’ancienne police politique (la Securitate ).

Le 1 er septembre 2000, le requérant fut recruté à un poste de conseiller au département des archives par le Conseil national pour l’étude des archives de la Securitate ( Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității , « le CNSAS »), un organisme public dont le rôle et le fonctionnement sont décrits dans l’affaire Andreescu c. Roumanie (n o 19452/02, §§ 8 ‑ 10, 8 juin 2010).

En février 2001, le requérant postula à un concours interne ouvert par le CNSAS pour pourvoir trois postes, dont celui de directeur de l’unité des recherches et des archives. L’entretien eut lieu le 20 février 2001 devant le collège de direction du CNSAS, composé notamment du président du collège et du vice-président. Il résulte ce qui suit du procès-verbal dressé à cette occasion. Tout au long de l’entretien, le requérant manifesta une attitude irrévérencieuse. Il ne fournit aucune indication claire concernant le poste pour lequel il se portait candidat. Aux questions d’ordre professionnel concernant ses rapports avec les autres employés du CNSAS, le requérant refusa de répondre en invoquant divers prétextes. Les membres du collège estimèrent que le requérant avait dépassé les limites de la courtoisie et mirent fin à l’entretien. Ils exclurent le requérant du concours. 7 . Le requérant contesta cette décision devant le CNSAS. Un nouvel entretien eut lieu le 22 février 2001. Il fut indiqué au requérant que son attitude irrévérencieuse envers ses supérieurs hiérarchiques et sa susceptibilité dans les échanges avec les autres employés du CNSAS étaient incompatibles avec une relation de travail normale et nuisaient au bon fonctionnement de l’institution. Le requérant se vit infliger un avertissement pour attitude irrévérencieuse.

Le 6 mars 2001, le requérant se vit infliger une nouvelle sanction disciplinaire consistant en une diminution de 10 % de son salaire pendant trois mois pour une journée d’absence injustifiée. 9 . Le 22 mars 2001, le quotidien national « à sensation » Libertatea publia un article concernant T., l’ancien chef de l’Église orthodoxe roumaine. Il y était allégué que, dans sa jeunesse, T. avait appartenu à un mouvement antisémite d’extrême droite, qu’il avait participé à l’incendie d’une synagogue, qu’il avait collaboré avec la Securitate et qu’il avait eu des relations homosexuelles. L’article s’appuyait sur deux documents de la Securitate datés de 1949 et 1957, reproduits en fac-similés, qui avaient été mis à la disposition du journal par le requérant.

Le même jour, le CNSAS publia un communiqué de presse par lequel il affirmait désapprouver la démarche du requérant et précisait que ce dernier avait disposé de ces documents avant son recrutement au CNSAS. Une nouvelle procédure disciplinaire fut ensuite déclenchée à l’encontre du requérant et celui-ci fut révoqué le 26 mars 2001.

L’article de presse litigieux et la révocation du requérant furent largement médiatisés. 12 . Le 29 mars 2001, R.T., le directeur du SRI, fut invité dans une émission de débats en direct, présentée par deux journalistes sur la première chaîne nationale de télévision. Les participants discutèrent, entre autres, des rapports entre le SRI et le CNSAS ainsi que de l’article concernant T. R.T. fit part de ses craintes que certains membres du personnel du CNSAS aient divulgué des informations auxquelles ils avaient eu accès, mais il ne fit pas mention du nom du requérant. 13 . Selon la transcription de l’émission versée au dossier de la procédure interne par le représentant de R.T. (paragraphe 17 ci-dessous), les participants s’exprimèrent, entre autres, comme suit : « C.T.P. (journaliste) : Attendez un peu ! L’affaire concernant T., nous la connaissons tous, (...) mais j’apprends qu’il y en a d’autres. Lesquelles ? Il y a donc des fonctionnaires du CNSAS qui ont accès aux dossiers et qui laissent fuiter à l’extérieur des informations. R.T. : Permettez-moi de ne citer personne maintenant, mais je vous dis que nous enquêtons, y compris sur des cas de soustraction de documents des archives du CNSAS que nous avions transférés [à cette institution]. Nos enquêtes sont en cours. Nous sommes inquiets de ce qui pourrait se passer au CNSAS, pas à cause de l’absence d’espaces d’archivage, mais, malheureusement, à cause du manque de loyauté de son personnel. ». 14 . L’un des deux journalistes répondit en ces termes : « Il est probable que vous ayez raison, car les justifications du CNSAS concernant le recrutement de ce « Catalan » sont purement et simplement effrayantes. Alors que, dès [avant] son recrutement, [M. Catalan] avait déclaré qu’il était obsédé par T., il a été quand même embauché. Au moment où ce scandale éclate, on ne peut pas s’empêcher de penser aux nombreux « Catalan » qui sont toujours parmi les fonctionnaires du CNSAS. Et je ne parle pas des membres du collège du CNSAS (...) »

La presse relaya les affirmations de R.T., notamment celles concernant la soustraction de documents des archives du CNSAS, qu’elle mit en lien avec la publication de l’article du 22 mars 2001 (paragraphe 9 ci ‑ dessus) et la révocation du requérant. 2. La plainte pénale du requérant contre R.T. (requête n o 837/06)

En mai 2001, le requérant saisit le tribunal de première instance de Bucarest d’une plainte pénale contre R.T. au motif que ce dernier l’avait accusé de vol et de manque de loyauté envers le CNSAS. Il soutenait que, en raison des propos de R.T., relayés par la presse, il était désormais considéré par la communauté scientifique comme un paria et un imposteur et était empêché de retrouver un emploi et de continuer ses recherches. Il demanda parallèlement des dommages et intérêts civils d’une valeur de 1 000 000 000 lei roumains. 17 . À l’audience du 7 septembre 2001, le représentant de R.T. versa au dossier une cassette vidéo contenant l’enregistrement de l’émission du 29 mars 2001. Il fournit également la transcription de cet enregistrement.

Entendu par le tribunal au cours de la même audience, le requérant indiqua qu’il n’avait pas vu l’émission et précisa qu’il se fondait sur les propos de R.T. rapportés par la presse dans les jours suivants. Il ajouta qu’il avait légalement obtenu les documents publiés en étudiant les archives du SRI à une date antérieure à son recrutement au CNSAS.

Le 1 er novembre 2001, le requérant déposa un mémoire complémentaire dans lequel il critiquait l’absence de comparution de R.T. devant le tribunal. Il indiquait également dans ce mémoire que le greffe avait omis de mentionner dans le procès ‑ verbal de l’audience du 7 septembre 2001 la contestation qu’il disait avoir formulée quant à l’authenticité de l’enregistrement versé au dossier par la partie adverse. 20 . Le 13 novembre 2001, un témoin, ancien fonctionnaire du CNSAS, interrogé à la demande du requérant, affirma que la réputation professionnelle de ce dernier avait été affectée par les propos de R.T. Il se référait aux déclarations de R.T. telles que relayées par la presse, précisant qu’il n’avait pas vu l’émission du 29 mars 2001. 21 . À l’audience du 16 avril 2003, exprimant des doutes quant à l’authenticité de l’enregistrement, le requérant demanda que celui-ci fût soumis à une expertise scientifique et comparé avec l’original en possession de la Société roumaine de radio-télévision (« la SRTV »). Le tribunal rejeta cette demande au motif que le requérant avait omis de la formuler le jour du versement de l’enregistrement au dossier.

Après un jugement de relaxe en faveur de R.T. et la cassation de cette décision, le dossier fut transmis au parquet près la Haute Cour de cassation et de justice (« le parquet »), lequel était compétent pour examiner la plainte pénale en raison du statut de haut fonctionnaire de R.T.

Le 5 mai 2004, le parquet rendit un non-lieu, estimant que les faits dénoncés ne constituaient pas l’infraction de diffamation. Il observait que, si la presse avait fait le lien entre le requérant et les affirmations de R.T., ce dernier n’avait pas prononcé le nom du requérant et avait seulement indiqué que le SRI enquêtait sur la divulgation d’informations confidentielles.

Sur contestation du requérant, le procureur en chef du parquet confirma ce non-lieu, au motif que les affirmations de R.T. visaient indirectement le requérant. Il concluait cependant que l’affirmation de R.T. concernant la nécessité d’enquêter au sujet de la détention et la publication de documents confidentiels était parfaitement justifiée puisque celles-ci étaient interdites.

Le requérant contesta le non-lieu devant la Haute Cour de cassation et de justice (« la Haute Cour »). Il dénonçait les propos de R.T., qu’il considérait diffamatoires, et il soulevait plusieurs griefs concernant le déroulement de la procédure, critiquant entre autres l’absence d’expertise de l’enregistrement.

Par une décision du 4 avril 2005, la Haute Cour rejeta sa contestation, au motif que la responsabilité pénale ne pouvait être engagée qu’à la condition que les faits reprochés soient déterminés et que la victime soit nommément désignée ou clairement identifiable. Elle considérait que les éléments constitutifs de l’infraction de diffamation n’étaient pas réunis en l’espèce. S’appuyant sur la transcription de l’enregistrement, la Haute Cour relevait que R.T. avait fait état, de manière générale, de soupçons quant à la loyauté des fonctionnaires du CNSAS et qu’il avait indiqué que des enquêtes étaient en cours pour identifier la source des fuites dans la presse. La Haute Cour observait en outre que R.T. avait refusé de désigner nommément les personnes impliquées et concluait que le rapprochement opéré par la presse entre ses propos et le requérant ne lui était pas imputable.

Le requérant forma un pourvoi et réitéra son argument selon lequel il avait légalement obtenu les documents litigieux avant son recrutement au CNSAS. Il estimait que les affirmations de R.T., lequel l’aurait accusé de vol de documents et de manque de probité professionnelle, étaient diffamatoires et dépourvues de base factuelle. Il soutint également que le procès avait revêtu un caractère inéquitable, en raison d’un défaut d’expertise de la transcription de l’enregistrement.

Par un arrêt définitif du 4 juillet 2005, la Haute Cour, siégeant en une formation composée de neuf juges, rejeta le pourvoi. Elle jugea, entre autres, que les soupçons du requérant quant à l’authenticité de l’enregistrement n’étaient pas de nature à conduire à une conclusion différente. 3. L’action du requérant contre la SRTV (requête n o 43826/05) 29 . Entre-temps, en janvier 2003, invoquant les dispositions de la loi n o 544/2001 concernant le libre accès aux informations d’intérêt public (« la loi n o 544/2001 »), le requérant avait demandé à la SRTV une copie de l’enregistrement de l’émission du 29 mars 2001 et d’autres émissions le concernant. La SRTV avait répondu que, en application de son règlement interne et de la réglementation dans le domaine audiovisuel, la durée de conservation sur bande magnétique des enregistrements était de trente jours et que, par conséquent, elle n’était plus en possession de ces enregistrements.

Le requérant forma ensuite une action civile fondée sur les dispositions de la loi n o 544/2001 afin d’obliger la SRTV à lui fournir l’enregistrement et la transcription de l’émission diffusée le 29 mars 2001. 31 . Par un jugement du 24 janvier 2005, le tribunal départemental de Bucarest rejeta cette action au motif que la loi n o 544/2001 n’était pas applicable aux informations sollicitées par le requérant. Selon le tribunal, les émissions produites par la télévision nationale et leur enregistrement étaient la propriété de la SRTV et, par conséquent, leur transmission à des tiers obéissait aux règles de la propriété intellectuelle et à celles édictées par la SRTV.

Sur pourvoi du requérant, qui contestait l’application de la législation sur la propriété intellectuelle, la cour d’appel de Bucarest confirma ce jugement par un arrêt définitif du 19 mai 2005. B. Le droit et la pratique internes pertinents

La disposition pertinente en l’espèce du code pénal roumain, telle que rédigée à l’époque des faits, se lisait ainsi : Article 206 - La diffamation « L’affirmation ou l’imputation en public d’un certain fait concernant une personne, fait qui, s’il était vrai, exposerait cette personne à une sanction pénale, administrative ou disciplinaire, ou au mépris public, est punie d’une peine d’emprisonnement de trois mois à un an ou d’une amende. » 34 . Le règlement interne de la SRTV, en vigueur depuis 1985, prévoit en son article 115 que les enregistrements des émissions diffusées sont archivés provisoirement pendant au maximum trois mois et que, à l’issue de ce délai, les rédactions décident leur archivage définitif ou leur destruction. 35 . Par une décision prise en janvier 2002, le Conseil national de l’audiovisuel (« le CNA ») a imposé un délai de conservation minimum de trente jours pour tous les enregistrements des émissions produites et diffusées par les opérateurs audiovisuels.

Les principales dispositions de la loi n o 544/2001 et la pratique pertinente des juridictions nationales sont résumées dans l’affaire Roșiianu c. Roumanie (n o 27329/06, §§ 25-26, 24 juin 2014). GRIEFS

Citant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant dénonce une violation de son droit à un procès équitable en raison du refus des juridictions internes d’ordonner une expertise à même d’établir l’authenticité de l’enregistrement de l’émission télévisée du 29 mars 2001.

Sur le terrain de l’article 8 de la Convention, il se plaint d’avoir subi une atteinte à son droit à l’honneur en raison des affirmations faites par R.T. lors de cette émission.

Enfin, invoquant l’article 10 de la Convention, il se plaint de l’impossibilité d’obtenir auprès de la SRTV la copie de l’enregistrement de l’émission susmentionnée. EN DROIT A. Sur la jonction des requêtes

Eu égard à leur similitude quant aux faits et aux problèmes de fond qu’elles posent, la Cour décide de joindre les requêtes et de les examiner conjointement dans une seule décision, en vertu de l’article 42 § 1 de son règlement. B. Sur la recevabilité des requêtes 1. Sur les griefs tirés des articles 6 § 1 et 10 de la Convention

Le requérant soutient que, au cours de l’émission télévisée du 29 mars 2001 (paragraphes 12-14 ci-dessus), R.T. l’a directement mis en cause et accusé de vol et de manque de loyauté envers le CNSAS. Il conteste l’authenticité de l’enregistrement de cette émission, précisant que les juridictions internes se sont fondées sur cet élément pour rejeter son action contre R.T. Il indique que cet enregistrement a été versé au dossier de la procédure par R.T. et que celui-ci a pu en altérer le contenu.

Par conséquent, le requérant estime que le refus des autorités internes d’ordonner une expertise de cet enregistrement et le rejet de son action visant à la condamnation de la SRTV à la mise à sa disposition d’une copie de l’enregistrement de l’émission, sollicitée aux fins de comparaison avec l’enregistrement litigieux, l’ont privé de la possibilité de démontrer l’existence des propos diffamatoires allégués et qu’ils ont porté atteinte à son droit à un procès équitable, tel que garanti par l’article 6 de la Convention, et à l’exercice de sa liberté d’expression, tel que prévu par l’article 10 de la Convention.

La Cour prend note de la position du requérant selon laquelle, en raison du rejet de ses demandes, il a été dans l’impossibilité de prouver que R.T. avait fait des affirmations diffamatoires à son encontre.

Elle rappelle que l’admissibilité et la force probante des moyens, arguments et demandes de preuves des parties concernent l’équité de la procédure, qui doit s’apprécier globalement à l’aune des critères énoncés à l’article 6 § 1 de la Convention (voir, en ce sens, Ankerl c. Suisse , 23 octobre 1996, § 38, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ V, et Centro Europa 7 S.r.l. et Di Stefano c. Italie [GC], n o 38433/09, § 197, CEDH 2012).

Par conséquent, la Cour estime que, eu égard aux circonstances de l’espèce, il convient d’examiner l’ensemble de ces allégations sous l’angle du seul article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi ... » a) Arguments des parties

Le Gouvernement soutient principalement que les juridictions internes ont examiné les deux affaires portées devant elles par le requérant et considère qu’elles se sont prononcées de manière motivée sur tous les aspects soulevés par ce dernier. S’agissant en particulier de la plainte contre R.T., il affirme que le requérant a pu soulever tous ses arguments, que les juridictions nationales ont accueilli sa demande d’audition d’un témoin (paragraphe 20 ci-dessus) et qu’elles ont rejeté sa demande d’expertise pour tardiveté (paragraphe 21 ci-dessus).

Quant au rejet de l’action visant la SRTV, le Gouvernement souscrit aux conclusions des tribunaux internes qui ont jugé que la SRTV avait le droit de disposer des enregistrements des émissions produites par elle et que la loi applicable était celle sur la protection de la propriété intellectuelle (paragraphe 31 ci-dessus). Il considère que le refus de mettre à la disposition du requérant l’enregistrement sollicité était justifié au regard de la durée limitée de conservation des enregistrements prévue par le règlement de la SRTV et les normes audiovisuelles établies par le CNA.

Le requérant rétorque que le rejet de ses demandes de preuves était arbitraire et qu’il était la conséquence d’une attitude partiale des juridictions internes, qui auraient systématiquement favorisé R.T. Il estime que les normes du CNA n’étaient pas applicables en l’espèce au motif qu’elles étaient postérieures à l’émission litigieuse. Enfin, il soutient que le délai de conservation prévu par ces normes avait le caractère d’une simple recommandation, puisque, à ses dires, la SRTV archivait en réalité l’ensemble des émissions diffusées. b) Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que, si la Convention garantit en son article 6 § 1 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève, dès lors, au premier chef du droit interne et des juridictions nationales ( Schenk c. Suisse , 12 juillet 1988, § 46, série A n o 140, et García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999 ‑ I).

Par ailleurs, elle rappelle que le respect de l’équité d’une procédure doit s’apprécier globalement. Selon sa jurisprudence constante, la Cour examine essentiellement les conditions dans lesquelles une partie dispose des moyens nécessaires à l’établissement des preuves ( Petrina c. Roumanie (déc.), n o 78060/01, 21 janvier 2003).

En l’espèce, pour autant que le requérant se plaint du refus des juridictions internes d’ordonner une expertise technique de l’enregistrement litigieux dans le cadre de la procédure pénale intentée par lui contre R.T., la Cour estime que rien ne permet d’aboutir à la conclusion que cette procédure a été inéquitable. 52. À cet égard, elle observe que le requérant a pu, aux différents stades de la procédure en question, présenter les arguments qu’il jugeait pertinents pour la défense de sa cause et faire citer et interroger les témoins de son choix et qu’il a ainsi bénéficié d’une procédure contradictoire.

La Cour relève que les décisions de rejet des demandes formulées par le requérant, dont celle concernant l’expertise technique, étaient motivées en fait comme en droit. Elle rappelle qu’en l’absence d’indice d’arbitraire, elle ne saurait substituer sa propre appréciation à celle des juges nationaux (voir, mutatis mutandis , UTE Saur Vallnet c. Andorre , n o 16047/10, § 63, 29 mai 2012).

En tout état de cause, la Cour constate que les allégations du requérant concernant une altération par R.T. du contenu de l’enregistrement ne s’appuient sur aucun commencement de preuve et que, par conséquent, elles semblent prima facie dépourvues de fondement.

S’agissant du rejet de la demande visant à l’obtention d’une copie de l’enregistrement de l’émission du 29 mars 2001, la Cour constate que les tribunaux internes se sont appuyés sur les dispositions législatives concernant la propriété intellectuelle dans le domaine de l’audiovisuel, et en particulier sur les normes du CNA (paragraphe 35 ci-dessus) et sur le règlement interne de la SRTV (paragraphe 34 ci-dessus). Cette application ayant fait l’objet d’un examen contradictoire devant les tribunaux internes, la Cour ne saurait remettre en cause les conclusions auxquelles ceux-ci sont arrivés.

Certes, le requérant conteste l’application dans son cas des normes concernant la durée de conservation des enregistrements. Cependant, la Cour relève que les normes édictées par le CNA en janvier 2002 étaient antérieures à la date à laquelle le requérant a demandé à la SRTV la copie de l’enregistrement de l’émission (janvier 2003 ; voir paragraphe 29 ci ‑ dessus). De surcroît, elle constate que ces normes complétaient le règlement interne de la SRTV, qui limite également la durée de conservation des enregistrements.

Dès lors, la Cour estime que l’application en l’espèce des normes susmentionnées ne saurait ni être considérée comme arbitraire ni être qualifiée d’erreur manifeste d’appréciation de la part des tribunaux nationaux.

En conclusion, la Cour estime que, considérées dans leur ensemble, les procédures litigieuses ont revêtu un caractère équitable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Sur le grief tiré de l’article 8 de la Convention

Le requérant estime que les affirmations de R.T. ont porté atteinte à son droit à l’honneur et à jouir d’une bonne réputation. Il invoque l’article 8 de la Convention, ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » a) Arguments des parties

S’appuyant sur la transcription de l’émission télévisée, le Gouvernement expose que le directeur du SRI n’a pas prononcé le nom du requérant au cours de l’émission télévisée du 29 mars 2001, et il estime que le requérant ne saurait reprocher à R.T. une atteinte à son droit à la réputation. Selon le Gouvernement, le requérant aurait pu chercher à engager la responsabilité civile délictuelle du journaliste qui a effectivement prononcé son nom (paragraphe 14 ci-dessus).

En réplique, le requérant considère qu’il ressort de l’ensemble de l’émission que les propos du directeur du SRI, appuyés par ceux des deux journalistes, le visaient clairement. Il estime que, eu égard au contexte de cette émission, le fait que son nom a été ou non prononcé n’était pas décisif.

Le requérant réitère son argument selon lequel il avait légalement obtenu les documents publiés avant son recrutement au CNSAS et, par conséquent, il considère que les propos de R.T. relatifs à un vol de documents et une divulgation de secrets étaient dépourvus de toute base factuelle.

Eu égard à l’effet destructeur à ses yeux de ces affirmations provenant d’une des plus hautes autorités de l’État, le requérant conclut qu’il aurait dû jouir, en tant que simple citoyen, d’un degré élevé de protection de sa réputation. b) Appréciation de la Cour

La Cour renvoie aux principes généraux qui découlent de sa jurisprudence en ce qui concerne la mise en balance du droit à la liberté d’expression et du droit au respect de la vie privée, résumés dans l’arrêt Axel Springer AG c. Allemagne ([GC], n o 39954/08, §§ 89-95, 7 février 2012).

Dans des affaires comme la présente espèce, qui nécessitent une mise en balance du droit au respect de la vie privée et du droit à la liberté d’expression, la Cour considère que l’issue de la requête ne saurait en principe varier selon qu’elle a été portée devant elle, sous l’angle de l’article 8 de la Convention, par la personne faisant l’objet du reportage ou, sous l’angle de l’article 10, par l’éditeur qui l’a publié. En effet, ces droits méritent a priori un égal respect ( Von Hannover c. Allemagne (n o 2) [GC], n os 40660/08 et 60641/08, § 106, CEDH 2012, avec les références citées). Dès lors, la marge d’appréciation devrait en principe être la même dans les deux cas.

Si la mise en balance par les autorités nationales s’est faite dans le respect des critères établis par la jurisprudence de la Cour, il faut des raisons sérieuses pour que celle-ci substitue son avis à celui des juridictions internes ( MGN Limited c. Royaume-Uni , n o 39401/04, §§ 150 et 155, 18 janvier 2011, et Palomo Sánchez et autres c. Espagne [GC], n os 28955/06, 28957/06, 28959/06 et 28964/06, § 57, CEDH 2011).

La Cour rappelle enfin que, grâce à leurs contacts directs et constants avec les forces vives de leur pays, les autorités nationales se trouvent en principe mieux placées que le juge international pour se prononcer sur la « nécessité » d’une « restriction » ou « sanction » destinée à répondre aux buts légitimes qu’elles poursuivent (voir, parmi beaucoup d’autres exemples, Mouvement raëlien suisse c. Suisse [GC], n o 16354/06, § 63, CEDH 2012 (extraits)).

Se tournant vers les faits de l’espèce, la Cour note que l’émission du 29 mars 2001 avait pour objet l’information du public au sujet d’un problème d’intérêt général, à savoir l’activité du SRI et les rapports entretenus par ce service avec d’autres institutions publiques et différents autres services.

Elle observe que, s’agissant des rapports entre le SRI et le CNSAS, la discussion s’est focalisée sur l’activité professionnelle des employés de cette institution, et ce sans qu’aucune référence à des faits relevant de la vie privée du requérant ne soit faite.

La Cour constate, à l’instar des juridictions nationales, que R.T. n’a ni nommément désigné le requérant ni donné d’indications permettant de l’identifier (voir, a contrario, Y.B. et autres c. Turquie , n os 48173/99 et 48319/99, § 48, 28 octobre 2004, et Peruzzi c. Italie , n o 39294/09, § 54, 30 juin 2015 ; voir également, mutatis mutandis, P.A. c. Roumanie (déc.), n o 5773/06, § 25, 27 août 2013) : au contraire, le directeur du SRI a refusé de répondre à la question d’un journaliste qui l’invitait à dévoiler les noms des fonctionnaires visés par des enquêtes concernant une soustraction alléguée des documents des archives du CNSAS. R.T. a en outre précisé que des enquêtes étaient en cours sans en anticiper les conclusions (paragraphe 13 ci-dessus).

Enfin, la Cour note que les juridictions nationales ont rendu, à la suite d’une procédure qui a respecté les garanties d’un procès équitable, des décisions judiciaires motivées et dépourvues d’arbitraire et qu’elles ont conclu, dans ces décisions, que R.T. avait agi dans les limites de la liberté d’expression sans avoir l’intention de nuire à la réputation du requérant. Rien ne permet de penser que la mise en balance des droits garantis par les articles 8 et 10 de la Convention n’ait pas été faite dans le respect des critères établis par la jurisprudence de la Cour.

Certes, les termes employés par l’un des journalistes (paragraphe 14 ci-dessus) pouvaient passer pour être dérangeants. Cependant, la Cour estime que R.T. ne saurait en être tenu pour responsable. Quant à l’écho que les affirmations de R.T. ont eu dans la presse, qui a opéré un rapprochement avec le cas du requérant, la Cour considère qu’il est inévitable, dans une société démocratique, que des commentaires parfois sévères soient faits par les journalistes sur des affaires sensibles (voir, mutatis mutandis , Pavalache c. Roumanie , n o 38746/03, § 118, 18 octobre 2011).

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de joindre les requêtes ; Déclare les requêtes irrecevables. Fait en français puis communiqué par écrit le 2 mars 2017. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Greffier adjoint Président