SECȚIUNEA I CERINȚA EXAMILIOTIS c. GRECIA (N Interogare nr. 15545/07) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 iunie 2009 DEFINITIVF 06/11/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă.
În cauza Examiliotis c. Grecia (n 4), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din Nina Vajić, președinte, Christos Rozakis, Khanlar 318/2006yev, Dean Spielmann, Sour Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători, și de Søren Nielsen, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 19 mai 2009, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural A la origine a cauzei se află o cerere (n 15545/07) îndreptată împotriva Republicii Elene și inclusiv un resortisant al acestui stat, domnul Dimitrios Examiliotis ( La 23 ianuarie 2007, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 22 aprilie 2008, președinta primei secțiuni a decis să comunice autorității, după cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond.
La 18 iulie 2001, reclamantul a sesizat Tribunalul Administrativ din Corint, compus dintr-un judecător, dintr-o acțiune în despăgubire împotriva statului. El a susținut că, din cauza omisiunilor poliției, domiciliul și domiciliul părinților săi fuseseră jefuite. La 20 octombrie 2003, Tribunalul Administrativ din Corint a respins acțiunea sa (Decizia nr. 191/2003). Această decizie a fost pusă la dispoziție și certificată conform legii la 14 octombrie 2004 și a fost notificată reclamantului prin grefa Tribunalului Administrativ la 8 martie 2005. La 6 mai 2005, reclamantul a făcut apel. La 26 octombrie 2006, Tribunalul Administrativ din Corint, compus din trei judecători și acționând în apel, a confirmat decizia atacată (hotărârea nr. 263/2006).
Această hotărâre a fost notificată reclamantului la 18 ianuarie 2007. În conformitate cu dreptul intern, hotărârea nr. 263/2006 nu era susceptibilă de recurs în casație. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 11. Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timpul rezonabil" prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 12. În special, guvernul susține că decizia nr. 191/2003 a fost pusă la dispoziție și certificată conform art. 14 octombrie 2004 și că reclamantul poate, prin urmare, să obțină o copie a acesteia.
Curtea constată că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu nici un alt motiv de refuz. Prin urmare, acest lucru trebuie declarat admisibil. Pe fondul perioadei care trebuie luată în considerare 14. Perioada în litigiu a început la 18 iulie 2001, cu sesizarea Tribunalului Administrativ din Corint compus dintr-un judecător și-a încheiat mandatul la 26 octombrie 2006, cu hotărârea nr. 263/2006 a Tribunalului Administrativ din Corint, care acționează în apel. Prin urmare, se întinde pe o perioadă de cinci ani și pe o perioadă de aproximativ trei luni pentru două grade de instanță.
Caracter rezonabil al duratei procedurii 15. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 16. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Frydlender sus-menționată 17. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că nu există dovezi sau argumente care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față.
În special, Curtea observă un interval lung între 20 octombrie 2003, data pronunțării deciziei nr. 191/2003 și 14 octombrie 2004, data la care a fost pusă la dispoziție și certificată în conformitate. În plus, Curtea nu subscrie la argumentul guvernului pe care reclamantul îl putea obține, începând cu 14 octombrie 2004, copie a deciziei nr. În conformitate cu art. 195 din Codul de procedură administrativă (a se vedea punctul 10 de mai sus), grefa instanței administrative este responsabilă de notificarea deciziilor părților. Prin urmare, termenul de mai mult de patru luni care s-a scurs între datele de punere la dispoziție și de notificare a deciziei nr. 191/2003 este imputabil statului.
În plus, Curtea reafirmă că revine statelor contractante obligația de a-și organiza sistemul judiciar astfel încât instanțele lor să poată garanta dreptul de a obține o decizie definitivă cu privire la contestațiile referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil într-un termen rezonabil (a se vedea Comingersoll S.A. c. Portugalia [GC], n 35382/97, § 24, CEDO 2000-IV). Prin urmare, având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerina termenului rezonabil care rezultă din aceasta, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). Reclamantul se plânge că respingerea acțiunii sale în despăgubire împotriva statului elen de către instanțele interne a încălcat dreptul său la protecția bunurilor sale.
El denunță o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, dispoziție astfel formulată Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 19. Curtea ia notă de faptul că obiectul procedurii în despăgubire inițiate de reclamant în fața instanțelor administrative nu se referea la un , 9 decembrie 1994, § 59, seria A n 301 B), nici măcar o speranță legitimă mai mică (Kopeckýc.
Slovacia [GC], n 44912/98, § 45-52, CEDH 2004 IX). 20. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind incompatibilă cu dispozițiile Convenției, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. III. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de faptul că: impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 700 EUR (EUR) pentru daune materiale; de asemenea, solicită 10 000 EUR pentru daune morale pe care le-ar fi suferit.
23. Guvernul invită Curtea să respingă cererea pentru daune materiale și afirmă că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă în ceea ce privește prejudiciul moral. Cu titlu alternativ, acesta afirmă că suma alocată în acest sens nu poate depăși 2 000 EUR. 24. Curtea amintește că constatarea încălcării convenției la care a ajuns rezultă exclusiv dintr-o necunoaștere a dreptului de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil. În aceste condiții, aceasta nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și orice prejudiciu material de care ar fi avut de suferit reclamantul În schimb, Curtea consideră că reclamantul a suferit o eroare morală certă că nu compensează suficient constatarea încălcării convenției.
Statuând în echitate, aceasta îi acordă 4 000 EUR în acest sens, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. 431,70 EUR, facturi pe suport de hârtie, pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și legate de reprezentarea sa în fața Curții. 26. Guvernul afirmă că este necesar să se retragă această cerere, deoarece reclamantul nu îl sprijină suficient. 27. Conform jurisprudenței constante a Curții, alocarea cheltuielilor și a cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI.
În plus, cheltuielile de judecată nu pot fi recuperate decât în măsura în care se referă la încălcarea constatată (Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr 33202/96, § 27, 28 mai 2002). 28. În speță și având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 Această sumă trebuie completată cu orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către acesta. Interese moratorii 29. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii restante pe rata dobânzii aferente ratei dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale.
Prin aceste motive, Curtea, la L. UNANIMITATE, declară cererea admisibilă în ceea ce privește cauza întemeiat pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 4 000 EUR (patru mii EUR) pentru daune morale și 1 000 EUR (mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 11 iunie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Nina Vajić Modulul Președinte
AFFAIRE EXAMILIOTIS c. GRÈCE (N o 4) ( Requête n o 15545/07) ARRÊT STRASBOURG 11 juin 2009 DÉFINITIF 06/11/2009 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Examiliotis c. Grèce (n o 4), La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en une chambre composée de : Nina Vajić, présidente, Christos Rozakis, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Sverre Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, juges, et de Søren Nielsen, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 19 mai 2009, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 15545/07) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Dimitrios Examiliotis (« le requérant »), a saisi la Cour le 23 janvier 2007 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, MM. I. Bakopoulos, auditeur auprès du Conseil juridique de l’Etat et G. Kanellopoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat.
3.Le 22 avril 2008, la présidente de la première section a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.
4. Le requérant est né en 1936 et réside à Neos Kosmos.
5.Le 18 juillet 2001, le requérant saisit le tribunal administratif de Corinthe, composé d’un juge, d’une action en dommages-intérêts contre l’Etat. Il alléguait qu’en raison d’omissions de la police, son domicile et le domicile de ses parents avaient été cambriolés.
6.Le 20 octobre 2003, le tribunal administratif de Corinthe rejeta son action (décision n o 191/2003). Cette décision fut mise au net et certifiée conforme le 14 octobre 2004 et fut notifiée au requérant par le greffe du tribunal administratif le 8 mars 2005.
7.Le 6 mai 2005, le requérant interjeta appel.
8.Le 26 octobre 2006, le tribunal administratif de Corinthe, composé de trois juges et statuant en appel, confirma la décision attaquée (arrêt n o 263/2006). Cet arrêt fut notifié au requérant le 18 janvier 2007.
9.Selon le droit interne, l’arrêt n o 263/2006 n’était pas susceptible de pourvoi en cassation. II.
10. L’article 195 du code de procédure administrative dispose : « 1. Les décisions sont notifiées aux parties, en copies certifiées conformes, à la diligence du greffe. (...) » EN DROIT I.
11. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
12.Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il allègue que la procédure en cause a été menée avec célérité et que tous ses stades ont été réalisés dans des délais raisonnables. En particulier, le Gouvernement soutient que la décision n o 191/2003 avait été mise au net et certifiée conforme à partir du 14 octobre 2004 et que le requérant pouvait donc s’en procurer copie. A. Sur la recevabilité
13.La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Période à considérer
14.La période litigieuse a débuté le 18 juillet 2001, avec la saisine du tribunal administratif de Corinthe composé d’un juge et s’est achevée le 26 octobre 2006, avec l’arrêt n o 263/2006 du tribunal administratif de Corinthe statuant en appel. Elle s’est donc étalée sur cinq ans et trois mois environ pour deux degrés de juridiction. 2. Caractère raisonnable de la durée de la procédure
15.La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).
16.La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir Frydlender précitée).
17.Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. En particulier, la Cour observe un long intervalle entre le 20 octobre 2003, date du prononcé de la décision n o 191/2003 et le 14 octobre 2004, date à laquelle elle fut mise au net et certifiée conforme. En outre, la Cour ne souscrit pas à l’argument du Gouvernement que le requérant pouvait, dès le 14 octobre 2004, se procurer copie de la décision n o 191/2003 afin d’interjeter appel. En effet, selon l’article 195 du code de procédure administrative (voir paragraphe 10 ci-dessus), il incombe au greffe du tribunal administratif de procéder à la notification des décisions aux parties. Partant, le délai de plus de quatre mois qui s’est écoulé entre les dates de mise au net et de notification de la décision n o 191/2003, est imputable à l’Etat. Au demeurant, la Cour réaffirme qu’il incombe aux Etats contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable (voir Comingersoll S.A. c. Portugal [GC], n o 35382/97, § 24, CEDH 2000-IV). Dès lors, compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
o 1
18.Le requérant se plaint que le rejet de son action en dommages-intérêts contre l’Etat grec par les juridictions internes a porté atteinte à son droit à la protection de ses biens. Il dénonce une violation de l’article 1 du Protocole n o 1, disposition ainsi libellée : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Sur la recevabilité
19.La Cour note que l’objet de la procédure en dommages-intérêts engagée par le requérant devant les juridictions administratives ne portait pas sur un « bien actuel » et que celui-ci se trouvait dans la position de simple demandeur. Partant, il ne peut pas prétendre avoir un « bien », ni une créance certaine, liquide et exigible ( Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce , 9 décembre 1994, § 59, série A n o 301 ‑ B), ni même une « espérance légitime » ( Kopecký c. Slovaquie [GC], n o 44912/98, §§ 45-52, CEDH 2004 ‑ IX).
20.Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de celle-ci. III.
21. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
22.Le requérant réclame, sans préciser, 5 700 euros (EUR) au titre du préjudice matériel. Il réclame en outre 10 000 EUR au titre du dommage moral qu’il aurait subi.
23.Le Gouvernement invite la Cour à écarter la demande au titre du dommage matériel. Il affirme en outre qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante au titre du dommage moral. A titre alternatif, il affirme que la somme allouée à ce titre ne saurait dépasser 2 000 EUR.
24.La Cour rappelle que le constat de violation de la Convention auquel elle est parvenue résulte exclusivement d’une méconnaissance du droit de l’intéressé à voir sa cause entendue dans un « délai raisonnable ». Dans ces conditions, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et un quelconque dommage matériel dont le requérant aurait eu à souffrir ; il y a donc lieu de rejeter cet aspect de ses prétentions. En revanche, la Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain que ne compense pas suffisamment le constat de violation de la Convention. Statuant en équité, elle lui accorde 4 000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. B. Frais et dépens
25.Le requérant demande également 6 431,70 EUR, factures à l’appui, pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et relatifs à sa représentation devant la Cour.
26.Le Gouvernement affirme qu’il convient d’écarter cette demande, car le requérant ne l’étaye pas suffisamment.
27.Selon la jurisprudence constante de la Cour, l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité ainsi que le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée ( Beyeler c. Italie (satisfaction équitable) [GC], n o 33202/96, § 27, 28 mai 2002).
28.En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant. Cette somme est à compléter de tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par celui-ci. C. Intérêts moratoires
29.La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 4 000 EUR (quatre mille euros) au titre du dommage moral et 1 000 EUR (mille euros) au titre des frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 juin 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Nina Vajić Greffier Présidente