SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL ABDULAZ Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, Iș PROCEDURA DE LA ÎNDEPLINIRE A ÎNCEPUTULUI DE A FACE O PUNCȚIE (n 23573/02 [1] ) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Abdulaziz Dan La 22 ianuarie 2008, președinta secțiunii a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Reclamantul s-a născut în 1956 și locuiește în Derik.
Lucrările pentru construirea unui baraj prin administrarea apei au provocat daune în câmpul de bumbac al reclamantului. La 3 august 1992, reclamantul sesizează instanța cu privire la o acțiune în constatarea probelor. În aceeași zi, instanța a întocmit două rapoarte de competență pentru evaluarea prejudiciului material cauzat de administrație. Acestea au fost depuse în dosar în august 1992. La 10 august 1992, pe baza unui raport mai favorabil, reclamantul a introdus o acțiune în despăgubire în fața Tribunalului de Mare Instanță din Derik. La 10 mai 1993, reclamantul a introdus o a doua acțiune în despăgubire pe baza acelorași fapte. La 28 septembrie 1994, reclamantul a solicitat trimiterea dosarelor la Tribunalul Administrativ din Diyarbakýr.
10. Prin hotărârile din 21 mai 1998, instanța administrativă a acordat reclamantului câștig de cauză și i-a acordat sumele solicitate. (11) Prin hotărârile din 28 martie 2001, notificate la 8 octombrie 2001, Consiliul de Stat a confirmat deciziile primei instanțe. În ceea ce privește violarea art. 6 și 13 din Convenție12, reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, conform art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel cum se prevede în art. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 13. Recurentul se plânge de faptul că în Turcia nu există jurisdicție în care să se poată face o plângere cu privire la durata excesivă a procedurii.
Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Cu privire la admisibilitatea 14. În primul rând, guvernul solicită ca căile de atac interne să nu fie epuizate. În al doilea rând, solicită Curții să respingă cererea de nerespectare a termenului de șase luni în temeiul articolului 35 din convenție. Curtea amintește că a avut deja ocazia să constate că ordinul juridic turcesc nu le oferea justiiabililor o cale de atac eficientă care să le permită să se plângă de durata unei proceduri (Tendik și alții c. Turcia, n 23188/02, § 36, 22 decembrie 2005). Aceasta respinge excepția guvernului.
16. Curtea constată că, în speță, deciziile interne definitive sunt cele din 28 martie 2001, notificate la 8 octombrie 2001. Reclamantul și-a depus cererea la 5 aprilie 2002, adică în termen de șase luni de la deciziile interne definitive. Prin urmare, Curtea respinge excepția guvernului 17. Curtea consideră, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa și ținând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că obiecțiile reclamantului trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Curtea constată, într-adevăr, că acestea nu se confruntă cu niciun motiv de nevinovăție. Prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile. Pe fond 18. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 10 august 1992 și a fost încheiată la 28 martie 2001. Prin urmare, aceasta a durat aproximativ opt ani și șapte luni, cu două grade de jurisdicție.
19. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1 din Convenție. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Comisia consideră că Ön Curtea amintește că a constatat o încălcare a articolului 13 din convenție în cauza Tendik și în alte cauze menționate anterior, din cauza absenței în dreptul turc a unei căi de atac care le-a permis persoanelor interesate să obțină sancțiunea dreptului de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil, în sensul articolului 6 alin. (1) din Convenție. Nu există nici un motiv să se plece de la acest raționament în cadrul prezentei cauze.
22. În consecință, Curtea consideră că, în speță, a existat o încălcare a art. 6 și 13 din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 23. În observațiile sale din 5 septembrie 2008, reclamantul adaugă că a suferit prejudicii din cauza insuficienței dobânzilor moratorii acordate de instanță în raport cu rata ridicată a inflației din Turcia 24. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale. În consecință, această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție.
III. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă 26. Reclamantul solicită 23 184 EUR (EUR) pentru presupusele daune materiale, solicită 10 000 EUR pentru daune morale, solicită 2 366 EUR pentru onorariile de avocat. Ca o justificare, acesta furnizează un tempo orar. În plus, solicită Curții să aloce o sumă pentru celelalte cheltuieli de judecată pe baza elementelor dosarului. 27. Guvernul contestă aceste pretenții.
28. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 5 500 EUR pentru daune morale. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. Având în vedere documentele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să acorde 700 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Aceste sume vor fi însoțite de dobânzi cu o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, plus trei puncte procentuale.
PE CES, CURȚA, ÎN L A spus că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție A spus că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 5 500 EUR (cinci mii cinci sute de euro) pentru daune morale și 700 EUR (șapte sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, care urmează să fie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
În limba franceză și apoi comunicat în scris la 16 iunie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte [1] Rectificat la 15 octombrie 2009 : numărul de cerere menționat a fost 3573/02.
AFFAIRE ABDULAZİZ DANIȘ c. TURQUIE (Requête n o 23573/02) ARRÊT Cette version a été rectifiée conformément à l’article 81 du règlement de la Cour le 15 octobre 2009 STRASBOURG 16 juin 2009 DÉFINITIF 16/09/2009 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Abdulaziz Danıș c. Turquie, La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, juges, et de Françoise Elens-Passos, greffière adjointe de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 mai 2009, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 23573/02 [1] ) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Abdulaziz Danıș (« le requérant »), a saisi la Cour le 5 avril 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Le requérant est représenté par M e M.S. Tanrıkulu, avocat à Diyarbakır. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.
3.Le 22 janvier 2008, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT
4.Le requérant est né en 1956 et réside à Derik.
5.Les travaux pour la construction d’un barrage par l’administration des eaux provoqua des dégâts dans le champ de coton du requérant.
6.Le 3 août 1992, le requérant saisit le tribunal d’instance d’un recours en établissement des preuves. Le même jour, le tribunal ordonna l’établissement de deux rapports d’expertise pour l’évaluation du dommage matériel causé par l’administration. Ceux-ci furent versés dans le dossier en août 1992.
7.Sur la base du rapport d’expertise plus favorable, le 10 août 1992, le requérant introduisit une action en dommages-intérêts devant le tribunal de grande instance de Derik.
8.Le 10 mai 1993, le requérant introduisit un deuxième recours en dommages-intérêts sur la base des mêmes faits. Il réclama un montant supplémentaire de 371 400 000 livres turques qui ne faisait pas l’objet de son premier recours.
9.Ces procédures se soldèrent par des décisions d’incompétence ratione materiae . Le 28 septembre 1994, le requérant demanda le renvoi des dossiers devant le tribunal administratif de Diyarbakır.
10.Par des jugements du 21 mai 1998, le tribunal administratif donna gain de cause au requérant et lui accorda les montants réclamés.
11.Par des arrêts du 28 mars 2001, notifiés le 8 octobre 2001, le Conseil d’Etat confirma les décisions de la première instance. EN DROIT I.
12. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
13.Le requérant se plaint du fait qu’en Turquie il n’existe aucune juridiction à laquelle l’on puisse s’adresser pour se plaindre de la durée excessive de la procédure. Il invoque l’article 13 de la Convention qui, en sa partie pertinente, se lit comme suit : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. » A. Sur la recevabilité
14.En premier lieu, le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. En deuxième lieu, il invite la Cour à rejeter la requête pour inobservation du délai de six mois en vertu de l’article 35 de la Convention.
15.La Cour rappelle avoir déjà eu l’occasion de constater que l’ordre juridique turc n’offrait pas aux justiciables un recours effectif leur permettant de se plaindre de la durée d’une procédure ( Tendik et autres c. Turquie , n o 23188/02, § 36, 22 décembre 2005). Elle rejette l’exception du Gouvernement.
16.La Cour constate qu’en l’espèce, les décisions internes définitives sont celles du 28 mars 2001, notifiées le 8 octobre 2001. Le requérant a introduit sa requête le 5 avril 2002, c’est-à-dire dans les six mois après les décisions internes définitives. Dès lors, la Cour rejette l’exception du Gouvernement.
17.La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que les griefs du requérant doivent faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate, en effet, qu’ils ne se heurtent à aucun motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables. B. Sur le fond
18.La période à considérer a débuté le 10 août 1992 et s’est terminée le 28 mars 2001. Elle a donc duré environ huit ans et sept mois, pour deux degrés de juridiction.
19.La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, elle considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.
20.Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ».
21.La Cour rappelle qu’elle a constaté une violation de l’article 13 de la Convention dans l’affaire Tendik et autres précitée en raison de l’absence en droit turc d’un recours qui eût permis aux intéressés d’obtenir la sanction du droit à voir leur cause entendue dans un délai raisonnable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Rien ne justifie de se départir de ce raisonnement dans le cadre de la présente affaire.
22.Dès lors, la Cour estime qu’en l’espèce il y a eu violation des articles 6 et 13 de la Convention. II.
o 1
23.Le requérant allègue une violation de son droit au respect de ses biens en raison des préjudices résultant de l’inondation de son champ de coton. Dans ses observations du 5 septembre 2008, le requérant ajoute avoir subi des préjudices en raison de l’insuffisance des intérêts moratoires accordés par le tribunal par rapport au taux d’inflation élevé en Turquie.
24.Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être déclarée irrecevable, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.
25. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »
26.Le requérant réclame 23 184 euros (EUR) au titre de ses prétendus dommages matériaux. Il réclame 10 000 EUR pour dommage moral. Il demande 2 366 EUR pour les honoraires d’avocat. A titre de justificatif, il fournit un décompte horaire. Par ailleurs, il prie la Cour d’allouer un montant pour les autres dépens sur la base des éléments du dossier.
27.Le Gouvernement conteste ces prétentions.
28.La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué, et rejette cette demande. En revanche, elle estime qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 5 500 EUR pour dommage moral. Quant aux frais et dépens, selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable d’accorder 700 EUR pour frais et dépens. Ces sommes seront assorties d’intérêts moratoires d’un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et de l’absence de voie de recours pour faire valoir ce grief et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 5 500 EUR (cinq mille cinq cents euros) pour dommage moral et 700 EUR (sept cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 juin 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Greffière adjointe Présidente [1] . Rectifié le 15 octobre 2009 : le numéro de requête mentionné était 3573/02.