SECȚIUNEA A DOUA CERINȚĂ precum TURCIA (Cercetarea nr. 6045/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 iunie 2009 DEFINITIVF 16/09/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În laquesation main c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Irene Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó; Nona Tsotsoria, Ișil Karakaș, judecători, și de Françoise Elens-Passos, graffière adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 26 mai 2009, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La data la care a avut loc cauza se află o cerere (n 6045/04) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Abdullah La 24 decembrie 2003, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 29 august 2008, președintele celei de-a doua secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Printr-un act de punere sub acuzare din 7 august 1996, procurorul Republicii Bakurköy l-a acuzat pe reclamant (și anume pe o altă persoană) pentru utilizarea în cunoștință de cauză la 10 ianuarie 1996, a unui cec care aparținea altei persoane. La 9 decembrie 1997, tribunalul din Bakurköy, după ce a luat cunoștință, printre altele, de raportul de expertiză grafologică, l-a recunoscut pe reclamant vinovat de faptele care i-au fost reproșate și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de doi ani. La 3 februarie 1999, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea pronunțată de instanța de primă instanță pe motiv că mărturia unei persoane implicate în această cauză nu a fost colectată. La 13 iulie 2000, instanța de Casație din Bakurköy, care hotărăște asupra trimiterii, își va reiniția decizia inițială după ce a fost conformată hotărârii Curții de Casație. La 20 noiembrie 2002, Curtea de Casație a considerat că elementele constitutive ale dreptului de utilizare a falsurilor erau reunite, confirmând astfel hotărârea de primă instanță cu privire la acest aspect. În ceea ce privește escrocheria, aceasta a informat în legătură cu lipsa de temei legal. 10. La 10 martie 2003, grefa instanței judecătorești Bakurköy notifia către avocatul reclamantului, care a primit această notificare la 13 martie 2003, data următoarei audieri, care a avut loc la 30 iunie 2003 11. La 23 decembrie 2003, instanța din Bakurköy a decis să pună capăt procedurii legale împotriva reclamantului (înșelătorie) pentru prescriere. 12. După intrarea în vigoare a Legii nr. 5237 din 1 iunie 2005 privind reforma codului penal, instanța de judecată a examinat problema dacă era necesar să se procedeze la adaptarea condamnării reclamantului cu privire la travaliul fals. 13. La 21 octombrie 2005, instanța de judecată a confirmat sentința care fusese pronunțată la mai târziu prin hotărârea din 13 iulie 2000. 14. La 25 noiembrie 2005, reclamantul a formulat un recurs în recurs împotriva acestei hotărâri. 15. La 8 octombrie 2007, Curtea de Casație a Casat hotărârea atacată pentru nefondare legală. 16. A la quession din 9 iunie 2008, reclamantul a luat cuvântul, și-a exprimat regretele și a anulat condamnarea. 17. La sfârșitul acestei audieri, instanța de judecată a confirmat sentința pronunțată împotriva reclamantului. Pe parcursul procedurii 18, reclamantul se plânge de durata procedurii penale inițiate împotriva sa, pe care o consideră nerațională. Guvernul ridică o excepție de la obligația de a nu epuiza căile de atac interne. În acest sens, acesta susține că reclamantul nu și-a invocat reședința în fața instanțelor naționale. 20. Curtea amintește că în ordinea juridică turcă nu se oferă justițiabililor o cale de atac care să le permită să se plângă de durata unei proceduri (Tendik și alții c. Turcia, 23188/02, § 36, 22 decembrie 2005). În consecință, excepția guvernului nu poate fi reținută. 21. Ea constată, de asemenea, că acest Pe fond, guvernul consideră că durata procedurii penale nu a încălcat principiul termenului rezonabil prevăzut la art. 6 alineatul (1) din Convenție. 23. Reclamantul își reiterează afirmațiile. 24. Curtea constată că perioada care trebuie luată în considerare a început la 7 august 1996 cu punerea în judecată a reclamantului și a luat sfârșit la 23 iunie 1996 În decembrie 2003, data la care Curtea din Bakurköy și-a pronunțat hotărârea definitivă, aceasta consideră că procedura de adaptare a condamnării reclamantului în temeiul Legii nr. 5237 privind reforma codului penal este o procedură distinctă care nu trebuie inclusă în calculul termenului examinat în speță (Sad 4220/02 și 8793/02, § 41, 21 octombrie 2008 și Kartal și K Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (Pelioire și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDH 1999-II 26. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale cazului din speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (Pelioire și Sassi, citată anterior, "Smail Kaya c. Turcia," nr. 2299/04, § 22-26, 21 octombrie 2008 și Ayla Özcan c. Turcia, n 365626/04, § 29-31, 3 februarie 2009) 27. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Având în vedere jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea consideră că, în speță, durata globală a procedurii în litigiu nu corespunde cerinței de termen rezonabil 28. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Invocând articolele 6 și 7 din convenție, reclamantul susține că nu ar fi putut beneficia de un proces echitabil în fața instanțelor interne, care nu ar fi, în schimb, suficient de motivat decizia lor de condamnare. În această privință, acesta pune sub semnul întrebării în special judecata, aprecierea probelor și rezultatul procedurii desfășurate în fața instanțelor naționale. 30. Curtea va examina aceste obiecții sub aspectul articolului 6 din Convenție. Curtea constată că două acuzații erau reținute împotriva reclamantului (punctul 5 de mai sus). Prima a fost că a folosit un cec care nu îi aparținea (utilizând falsuri); a doua a fost că a fost învestit în cunoștință de cauză (înșelătorie). 31. În ceea ce privește utilizarea falsurilor, Curtea constată că reclamantul a fost condamnat la 13 iulie 2000, iar această condamnare a fost confirmată printr-o hotărâre a Curții de Casație din 20 noiembrie 2002 (punctele 8 și 9 de mai sus). Or, reclamantul a sesizat Curtea că, la 24 decembrie 2003, este mai mult de un an și o lună mai târziu, în timp ce data punerii la dispoziție a deciziei a fost 13 martie 2003 (punctul 10 de mai sus); prin urmare, pentru această parte a cererii, reclamantul se confruntă cu nerespectarea termenului de șase luni în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție. 32. În ceea ce privește escrocheria, având în vedere că acțiunea penală inițiată împotriva reclamantului și a pledantului nu mai este prevăzută de prescripția cu privire la arestarea tribunalului din Bakurköy din 23 decembrie 2003, acesta nu mai poate pretinde că încalcă dispozițiile Convenției în sensul articolului 34 din convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 33. Reclamantul solicită 50 000 EUR (EUR) pentru prejudicii materiale și 100 000 EUR pentru daune morale, iar în ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, solicită 30 000 EUR pentru onorarii și 4 335 de lire turce (aproximativ 1 900 EUR) pentru cheltuieli de procedură. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 4 000 EUR pentru prejudiciul moral și 1 000 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, cu dobânzi restante la rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorate cu trei puncte procentuale. PRIN CES COMPATIBILITATE, CURȚIA, LA L în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 4 000 EUR (patru mii EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, și 1 000 EUR (mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitant, care urmează să fie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 16 iunie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte
DEUXIÈME SECTION
İMREN c. TURQUIE
(Requête n
o
6045/04)
ARRÊT
16 juin 2009
16/09/2009
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
En l’affaire İmren c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Nona Tsotsoria,
Ișıl Karakaș,
juges,
et de Françoise Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 mai 2009,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
6045/04) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Abdullah İmren («
le requérant
»), a saisi la Cour le 24 décembre 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
es
İ. Ünsever, U. Sıdal et N. Akın, avocats à Istanbul. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
3.
Le 29 août 2008, le président de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article
29
§
3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
I.
4.
Le requérant est né en 1949.
5.
Par un acte d’accusation du 7 août 1996, le procureur de la République de Bakırköy inculpa le requérant (ainsi qu’une autre personne) pour avoir fait usage le 10 janvier 1996, en connaissance de cause, d’un chèque qui appartenait à une autre personne.
6.
Le 9 décembre 1997, la cour d’assises de Bakırköy, après avoir notamment pris connaissance du rapport d’expertise graphologique, reconnut le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés et le condamna à une peine d’emprisonnement de deux ans.
7.
Le 3 février 1999, la Cour de cassation cassa l’arrêt rendu par la juridiction de première instance au motif que le témoignage d’une personne impliquée dans cette affaire n’avait pas été recueilli.
8.
Le 13 juillet 2000, la cour d’assises de Bakırköy, statuant sur renvoi, réitéra sa décision initiale après s’être conformée à l’arrêt de la Cour de cassation.
9.
Le 20 novembre 2002, la Cour de cassation considéra que les éléments constitutifs de l’infraction d’usage de faux étaient réunis. Elle confirma ainsi l’arrêt de première instance sur ce point. Pour ce qui est de l’escroquerie, elle l’infirma pour défaut de base légale.
10.
Le 10 mars 2003, le greffe de la cour d’assises de Bakırköy notifia à l’avocat du requérant, qui reçut cette notification le 13 mars 2003, la date de la prochaine audience, qui eut lieu le 30 juin 2003.
11.
Le 23 décembre 2003, la cour d’assises de Bakırköy décida de mettre fin à la procédure diligentée à l’encontre du requérant (escroquerie) pour prescription.
12.
Après l’entrée en vigueur de la loi n
o
5237 du 1
er
juin 2005 portant réforme du code pénal, la cour d’assises examina la question de savoir s’il était nécessaire de procéder à l’adaptation de la condamnation du requérant concernant le délit d’usage de faux.
13.
Le 21 octobre 2005, la cour d’assises confirma la peine qui avait été infligée à l’intéressé par l’arrêt du 13 juillet 2000.
14.
Le 25 novembre 2005, le requérant forma un pourvoi en cassation contre cet arrêt.
15.
Le 8 octobre 2007, la Cour de cassation cassa l’arrêt attaqué pour défaut de base légale.
16.
A l’audience du 9 juin 2008, le requérant prit la parole, exprima ses regrets et demanda l’annulation de sa condamnation.
17.
A l’issue de cette audience, la cour d’assises confirma la peine prononcée contre le requérant.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION
A.
Sur la durée de la procédure
18.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure pénale engagée contre lui, qu’il juge déraisonnable.
19.
Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité tirée du non-épuisement des voies de recours internes. A cet egard, il soutient que le requérant n’a pas soulevé son grief devant les juridictions nationales.
20.
La Cour rappelle que l’ordre juridique turc n’offre pas aux justiciables un recours leur permettant de se plaindre de la durée d’une procédure (
Tendik et autres c.
Turquie
, n
o
23188/02, § 36, 22 décembre 2005). Il s’ensuit que l’exception du Gouvernement ne saurait être retenue.
21.
Elle constate par ailleurs que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève également qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
22.
Sur le fond de l’affaire, le Gouvernement estime que la durée de la procédure pénale n’a pas méconnu le principe du délai raisonnable tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention.
23.
Le requérant réitère ses allégations.
24.
La Cour observe que la période à prendre en considération a débuté le 7 août 1996 avec la mise en accusation du requérant et a pris fin le 23
décembre 2003, date à laquelle la cour d’assises de Bakırköy a rendu son arrêt définitif. En effet, elle considère que la procédure d’adaptation de la condamnation du requérant au regard de la loi n
o
5237 portant réforme du code pénal est une procédure distincte qui n’est pas à inclure dans le calcul du délai examiné en l’espèce (
Sadıkoğulları et Erdem c. Turquie
, n
os
4220/02 et 8793/02, § 41, 21 octobre 2008, et
Kartal et Kızıldağ c.
Turquie
, n
o
59641/00, §
53, 8 avril 2008). La procédure litigieuse a donc duré environ sept ans et quatre mois devant deux instances qui ont rendu au total cinq décisions.
25.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (
Pélissier et Sassi c.
France
[GC], n
o
25444/94, §
26.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article
6 §
1 de la Convention (
Pélissier et Sassi
, précité,
İsmail Kaya c. Turquie
, n
o
22929/04, §§ 22-26, 21 octobre 2008, et
Ayla Özcan c. Turquie
, n
o
36526/04, §§ 29-31, 3 février 2009)
27.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, elle estime qu’en l’espèce, la durée globale de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
».
28.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
B.
Sur l’équité de la procédure
29.
Invoquant les articles 6 et 7 de la Convention, le requérant soutient n’avoir pas pu bénéficier d’un procès équitable devant les tribunaux internes, qui n’auraient pas, au demeurant, suffisamment motivé leur décision de condamnation. A cet égard, l’intéressé remet notamment en cause l’instruction, l’appréciation des preuves et le résultat de la procédure menée devant les juridictions nationales.
30.
La Cour examinera ces griefs sous l’angle de l’article 6 de la Convention. Elle observe que deux charges étaient retenues contre le requérant (paragraphe 5 ci-dessus). La première était d’avoir utilisé un chèque qui ne lui appartenait pas (usage de faux)
; la seconde était de l’avoir endossé en connaissance de cause (escroquerie).
31.
Pour ce qui est de l’usage de faux, la Cour note que le requérant a été condamné le 13 juillet 2000 et cette condamnation a été confirmée par un arrêt de la Cour de cassation en date du 20 novembre 2002 (paragraphes 8 et 9 ci-dessus). Or le requérant n’a saisi la Cour que le 24 décembre 2003, soit plus d’un an et un mois après, alors même que la date de la mise à disposition de la décision était le 13 mars 2003 (paragraphe 10 ci-dessus). Partant, pour cette partie de la requête, le requérant se heurte au non-respect du délai de six mois en application de l’article 35 § 1 de la Convention.
32.
Pour ce qui est de l’escroquerie, étant donné que l’action pénale engagée contre le requérant s’est éteinte par la prescription avec l’arrêt de la cour d’assises de Bakırköy du 23 décembre 2003, celui-ci ne peut plus se prétendre victime d’une violation des dispositions de la Convention au sens de l’article 34 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
33.
Le requérant réclame 50
000 euros (EUR) pour préjudice matériel et 100
000 EUR pour préjudice moral. Pour ce qui est des frais et dépens, il demande 30
000 EUR pour les honoraires et 4
335 livres turques (soit environ 1
900 EUR) pour les frais de procédure. A titre de justificatifs, il fournit notamment une convention d’honoraire.
34.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
35.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 4
000
EUR au titre du préjudice moral et 1
000 EUR au titre des frais et dépens, assortis d’intérêts moratoires calqués sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention relative à la durée de la procédure et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 4
000 EUR (quatre mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, et 1
000
EUR (mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
16 juin 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Françoise Elens-Passos
Françoise Tulkens
Greffière adjointe
Présidente