SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 14717/06 prezentată de Georges GROSZ împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 16 iunie 2009 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Rait Maruste, Jean-Paul Costa, Karel Jungwiert, Renate Jaeger, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefevre, judecători și Claudia Westerdiek; graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 11 aprilie 2006, după ce a deliberat, a făcut următoarea decizie: reclamantul, dl Georges Grosz, era un cetățean francez cu reședința la Paris. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl E. Ludot, avocat la Baroul de Reims. Circumstanțele speței Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Această rejudecare se regăsește în contextul special al celui de-al doilea război mondial: reclamantul a fost arestat și deportat, cu sprijinul serviciilor de stat francez, în cadrul legilor de la Vichy votate între 1940 și 1944 și obligat să lucreze obligatoriu din mai 1943 până în mai 1945. Serviciul de muncă obligatoriu (S.T.O.) a fost instituit în Franța prin legile din 4 septembrie 1942, privind utilizarea și orientarea forței de muncă și din 16 februarie 1943 privind serviciul de muncă obligatoriu propriu-zis. Acest sistem prevedea că toți francezii cu vârste cuprinse între 18 și 50 de ani trebuiau să se supună unui recensământ sub pedeapsa cu închisoarea. Inițial, pe baza voluntariatului, contribuția sub formă de forță de muncă solicitată de Germania la Franța a crescut și recrutarea în vederea muncii a devenit obligatorie și sistematică. Astfel, reclamantul a fost obligat să lucreze în beneficiul statului german timp de doi ani, în cadrul S.T.O. Această muncă nu a făcut obiectul niciunei remunerații. La sfârșitul războiului, Germania a pus în aplicare programe de reparații pentru a compensa victimele național-socialismului. Ea încheie acorduri bilaterale cu cele mai multe state din Europa de Vest ale căror cetățeni au suferit încălcări ale drepturilor lor. În ceea ce privește Franța, acordul din 15 iulie 1960 prevedea transferul de despăgubiri resortisanților francezi victime ale persecuțiilor naziste. Fondul pus la dispoziție după examinare a fost distribuit persoanelor care au formulat o cerere de despăgubire în termen de șase luni de la publicarea decretului de organizare a repartizării sale. Se pare că reclamantul nu a exercitat această acțiune. În plus, Conference on Jewish Material Claims, creată în 1951 pentru a negocia cu guvernul german un program de compensare a prejudiciilor materiale suferite de evrei în timpul ui Holocaust, octoya reclamantului, la 23 iunie 2003, suma forfetară de 1 242,22 EUR (EUR), în cadrul programului pentru lucrătorii forțați. Mai târziu, o lege germană din 2 august 2000 a creat fundația, responsabilitatea și viitorul acestei fundații, însărcinată cu despăgubirea financiară a persoanelor care au fost supuse muncii forțate în timpul perioadei național-socialismului, delegua Organizației Internaționale pentru Migrații (O.I.M.) pentru examinarea cererilor de compensație formulate înainte de 31 decembrie a acuzat primirea plângerii reclamantului la 9 august 2000, dar n luni ale S.T.O. și despăgubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare a condițiilor de muncă. La 3 decembrie 2002, consilierii prud.au decis să retrimite cazul la o audiere de plecare, prezidată de un judecător profesionist. Guvernul german nu s-a prezentat, invocând imunitatea de jurisdicție a statelor. La 2 martie 2004, hotărârea de inițiere a procedurii a declarat inadmisibilă acțiunea reclamantului pe baza principiului imunităii de jurisdicie. Războiul din 1939-1945. Ea nu poate fi tratată ca o cerere de drept comun care implică interese speciale. În acest sens, este necesar să se aplice dispozițiile de drept internațional în vigoare. În statul de drept pozitiv francez, imunitatea de jurisdicție a statelor străine se bazează pe obiceiul internațional. Această poziție a fost aprobată de jurisprudență. (...) Lac în care este sesizată instanța de ceans s . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin efectuarea acestei operațiuni de muncă forțată, statul german nu a realizat un act de gestiune privată, ci a acționat în cadrul economiei de război instituite de autoritățile publice care ocupau scopul de a-și servi scopurile ofensive. Mijloacele utilizate au constat în procese de putere publică, cum ar fi arestarea și deportarea. Prin urmare, relația de muncă invocată nu se încadrează într-o relație contractuală de drept privat, recunoscută în mod liber de către părți. Pe de altă parte, după cum a putut evidenția la nivel german, a fost creat un organism, și anume Oficiul Internațional pentru Migrații, însărcinat exclusiv cu prelucrarea oricărei cereri de despăgubire a cetățenilor francezi pentru munca forțată. În conformitate cu principiul "specialalia generalibus derogant" este responsabilitatea lui Georges Grosz de a confisca organismele create special în acest scop și încărcate cu persoanele vizate. La 13 octombrie 2004, Camera Socială a instantei de apel Montpellier a confirmat judecata, adoptând motivele hotărârii de primă instanță. În concluziile sale, reclamantul a contestat imunitatea de jurisdicție invocată de statul german pe motiv că aceasta trebuie condiționată de egalitatea dintre state. ; or, aceasta din urmă nu a avut loc în perioada în cauză ca urmare a ocupației Franței de către Germania. Pe de altă parte, el a susținut că actul care a dat naștere instanței nu a fost un act de putere publică efectuat în interesul statului și care permite acestuia c d . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Așteptând ca hotărârea rețin pe bună dreptate, pe motive adoptate, că prin desfășurarea unei operațiuni de muncă forțată, statul german nu a realizat un act de gestiune privată, ci a acționat, prin procedee de putere publică, cum ar fi arestarea și deportarea, în cadrul economiei de război instituite în scopul de a-și servi scopurile ofensive ; că beneficiarul său fiind statul străin atât de mult încât se prezintă în momentul în care a fost numit în instanță și nu așa cum a fost în momentul în care a fost în vigoare actele sau faptele în litigiu, instanța de judecată a putut deduce că statul german avea imunitate de jurisdicție; că motivul, neîntemeiat în primele două ramuri ale sale și supraînălțat în a treia ar trebui să fie respins Prin scrisoarea din 18 decembrie 2006, avocatul reclamantului a informat Curtea cu privire la decesul acestuia, care a avut loc la 29 septembrie 2006 și cu privire la dorința văduvei reclamantului de a reinstaura dreptul internațional relevant. Legea privind imunitatea de jurisdicție a statelor este reglementată de dreptul internațional cutumiar, a cărui codificare a fost realizată de Convenția Națiunilor Unite din 2 decembrie 2004 privind imunitatea jurisdicțională a statelor și a bunurilor lor. Aceasta se bazează pe distincția dintre actul de suveranitate sau de d a autorității (act juriului imperiali) și actul de comerț sau de gestionare (act jurior administratis . Astfel, cu excepția consimțământului său, un stat nu poate fi judecat de instanțe naționale străine pentru orice act efectuat în exercitarea autorității sale suverane. GRIFS Invocând art. 4 alin. (2) din Convenție, reclamantul se plângea de faptul că a fost constrâns de statul francez, în beneficiul statului german, la muncă forțată fără plată. Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din Convenție, reclamantul se plângea de faptul că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil din cauza imunității de jurisdicție a statului german care i-a fost opusă, ceea ce a dus la obținerea unei hotărâri cu privire la cererea de despăgubire pentru muncă forțată. Cu titlu introductiv, Curtea ia act de decesul dlui Georges Grosz, care a avut loc la 29 septembrie 2006 și de dorința soției sale de a-și recuceri judecata. În conformitate cu jurisprudența sa, Curtea îi recunoaște calitatea pentru a se substitui reclamantului (a se vedea Karner c. Austria 40406/98, § 22, CEDH 2003 IX). Reclamantul s-a plâns că a fost supus muncii obligatorii în timpul celui de-al doilea război mondial. El a invocat art. 4 alineatul (2) din Convenție, care dispune de nimeni nu poate fi obligat să efectueze o muncă forțată sau obligatorie. Mai precis, reclamantul se plângea că a fost obligat să lucreze, fără nicio contraprestație, pentru teritoriul german. El se plângea, de asemenea, de condițiile de muncă. Curtea constată că faptele invocate au avut loc între 1943 și 1945, fie mai târziu la intrarea în vigoare a Convenției (a se vedea mutatis mutandis) Associazione Nazionale Reduci dalla Prigionia dallamento e dalla Guerra di Liberazione (A.N.R.P.) și 275 altele Germania (dec.), nr 45563/04, 4 septembrie 2007). Prin urmare, Comisia consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru incompatibilitate rațională în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Reclamantul se plângea de faptul că instanțele franceze i-au opus imunitatea de jurisdicție a statului german și, în consecință, i-ar fi încălcat dreptul de acces la o instanță, în detrimentul art. 6 alin. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În ceea ce privește art. 6 din convenție, Curtea amintește că se aplică în cazul contestațiilor referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil pe care le putem spune, cel puțin în mod apărător, recunoscute în dreptul intern (James și alții c. Regatul Unit, 21 februarie 1986, § 81, seria A n 98). În această specie, reclamantul a dorit să obțină plata orelor de lucru efectuate în numele statului german, precum și a despăgubirilor datorate condițiilor sale de muncă. Pârâtul, statul german, având în vedere imunitatea statului, procedura în fața instanțelor interne este încheiată fără ca instanțele să se pronunțe asupra dreptului la despăgubiri al reclamantului în dreptul intern. Cu toate acestea, Curtea acceptă că reclamantul are o cauză reală și serioasă asupra drepturilor de natură civilă. 1 se aplică, prin urmare, prezentei proceduri. Curtea reamintește apoi că art. 6 alin. (1) din Convenție garantează tuturor dreptul la acest drept ca o instanță să cunoască orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (Golder c. Regatul Unit, 21 februarie 1975, §§ 28-36, seria A n 18). Cu toate acestea, acest drept nu este absolut și se pregătește pentru limitări implicite acceptate, deoarece el solicită, prin natura sa, o reglementare prin intermediul statului. Statele contractante beneficiază în materie de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, este de datoria Curții să se pronunțe în ultimă instanță cu privire la respectarea cerințelor Convenției ; ea trebuie să se convingă că limitările puse în aplicare nu limitează accesul acordat persoanelor fizice într-un mod sau într-un punct cum ar fi dreptul de a face uz de ea însăși. În plus, o astfel de limitare nu se referă la art. 6 alineatul (1) decât în cazul în care tinde să aibă un scop legitim și silv există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat ( Waite și Kennedy c. Germania [GC], n 26083/94, § 59, CEDO 1999 I. Curtea reamintește, de asemenea, principiile formulate în această privință, în special în Hotărârea Al-Adsani c. Regatul Unit [GC], n 35763/97, § 52-56, CEDO 2001 XI, și în Decizia Kalogeropoulou și alte Grecia și Germania (dec.), n 59021/00, CEDH 2002-X Curtea trebuie să verifice dacă restricția urmărea un scop legitim. În această privință, ea observă că mai mult decât atât imunitatea statelor suverane este un concept de drept internațional, întemeiat pe principiul Curtea consideră că acordarea imunității suverane unui stat într-o procedură civilă urmărește scopul legitim de a respecta dreptul internațional pentru a favoriza curtoazie și bunele relații dintre state prin respectarea suveranității unui alt stat. Curtea trebuie apoi să stabilească dacă restricția era proporțională cu scopul urmărit. Aceasta reamintește că Convenția trebuie să se facă în lumina principiilor enunțate de Convenția de la Viena din 23 mai 1969 privind dreptul tratatelor, care prevede în articolul (c) că trebuie să se țină seama de mai multe norme de drept internațional aplicabile relațiilor dintre părți. Curtea nu trebuie să piardă din vedere caracterul specific al unui tratat de garantare colectivă a drepturilor omului pe care îl deține Convenția și trebuie să țină seama de principiile relevante ale dreptului internațional (a se vedea mutatis mutandis Loizidou c. Turcia (fond), Hotărârea din 18 decembrie 1996, Recuperare 2331 § 43). Convenția trebuie să se facă în așa fel încât să se concilieze cu alte norme ale dreptului internațional, din care face parte integrantă, inclusiv cele referitoare la acordarea imunității statelor. Prin urmare, nu se poate considera, în general, o restricție disproporționată la dreptul de acces la o instanță, cum ar fi cea consacrată art. 6 1 măsurile luate de o Înaltă parte contractantă care reflectă normele de drept internațional general recunoscute în materie de imunitate a statelor. La fel cum dreptul de acces la o instanță este inerent garanției unui proces echitabil acordat prin acest articol, tot astfel anumite restricții la acces trebuie să fie impuse pentru a-i fi inerente Astfel, Curtea nu poate considera ca o restricție disproporționată a dreptului de a avea acces la o instanță așa cum este consacrată de art. 1 din Convenție, măsuri luate de un stat care reflectă norme general recunoscute în materie de imunitate a statelor. Nimic din această specie nu permite ca o astfel de concluzie să se facă. În ceea ce privește încuviințarea bătrânilor S.T.O., dacă Curtea a avut posibilitatea de a nota o anumită relaxare în materie de imunitate de jurisdicție a statelor în fața instanțelor grecești ( Cu toate acestea, în această ultimă cauză, Kalogeropoulou și alte , citată anterior, aceasta nu a statuat că imunitatea de executare a cărei executare o deținea era contrară dreptului de acces la o instanță (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis Manoilescu și Dobrescu România și Rusia (dec.), nr. 60861/00, § 81, CEDH 2005 VI). Acest lucru este cel puțin în stadiul actual al dreptului internațional public, ceea ce nu implică, pentru viitor, o dezvoltare a dreptului internațional cutumiar sau convențional. Prin urmare, hotărârile prin care instanțele naționale au refuzat să examineze cererea de despăgubire a reclamantului nu pot fi considerate restricții nejustificate și disproporționate la dreptul de a avea acces la o instanță de drept. Acestea trebuie să fie declarate inadmisibile în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declare Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Modulul Președinte
de la requête n
o
14717/06
présentée par Georges GROSZ
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 16 juin 2009 en une chambre composée de
:
Peer Lorenzen,
président,
Rait Maruste,
Jean-Paul Costa,
Karel Jungwiert,
Renate Jaeger,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
juges,
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 11 avril 2006,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Georges Grosz, était un ressortissant français résidant à Paris. Il était représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils avaient été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
La présente requête s’inscrit dans le contexte particulier de la seconde
Guerre Mondiale
: le requérant avait été arrêté et déporté, avec le concours des services de l’État français, dans le cadre des lois de Vichy votées entre 1940 et 1944, et contraint au travail obligatoire de mai 1943 à mai
1945.
Le service du travail obligatoire (S.T.O.) fut mis en place en France par les lois du 4 septembre 1942 concernant l’utilisation et l’orientation de la main d’œuvre et du 16 février 1943 instaurant le service du travail obligatoire proprement dit. Ce système prévoyait que tous les Français âgés de 18 à 50 ans devaient se soumettre à un recensement sous peine d’amende et d’emprisonnement. Originellement basée sur le volontariat, la contribution sous forme de main d’œuvre réclamée par l’Allemagne à la France augmenta et le recrutement en vue du travail devint obligatoire et systématique.
Ainsi, le requérant avait été contraint de travailler au profit de l’Etat allemand durant deux années, dans le cadre du S.T.O. Ce travail n’avait fait l’objet d’aucune rémunération.
A l’issue de la guerre, l’Allemagne mit en place des programmes de réparation afin de dédommager les victimes du national-socialisme.
Elle conclut des accords bilatéraux avec la plupart des Etats d’Europe occidentale dont les citoyens avaient subi des violations de leurs droits. Différents fonds d’indemnisation furent créés. Concernant la France, l’Accord du 15 juillet 1960 prévoyait le versement d’indemnités aux ressortissants français victimes des persécutions nazies. Le fonds mis à disposition fut distribué, après examen, aux personnes ayant formulé une demande d’indemnisation dans les six mois suivant la publication du décret organisant sa répartition.
Il semble que le requérant n’ait pas exercé ce recours.
Par ailleurs, la
Conference on Jewish Material Claims
, créée en 1951 afin de négocier avec le gouvernement allemand un programme d’indemnisation du préjudice matériel subi par les juifs pendant l’Holocauste, octroya au requérant, le 23 juin 2003, la somme forfaitaire de 1
242,22
euros (EUR), dans le cadre du programme pour les travailleurs forcés. Celui-ci refusa le paiement le 3 juillet 2003.
Plus tard, une loi allemande du 2 août 2000 créa la fondation «
Mémoire, responsabilité et avenir
». Cette fondation, chargée de dédommager financièrement les personnes qui furent soumises au travail forcé durant la période du national-socialisme, délégua à l’Organisation Internationale pour les Migrations (O.I.M.) l’examen des demandes de compensation formulées avant le 31 décembre 2001. L’O.I.M. accusa réception de la réclamation du requérant le 9 août 2000 mais n’y donna apparemment aucune suite.
Le 26 février 2002, le requérant saisit la juridiction prud’homale de Perpignan en vue d’obtenir la condamnation de l’Etat allemand à lui verser 76
224,51
euros en rémunération du contrat de travail exécuté durant les vingt
‑
quatre
mois du S.T.O. et des dommages et intérêts en réparation du préjudice subi du fait des conditions de travail.
Le 3 décembre 2002, les conseillers prud’homaux décidèrent de renvoyer l’affaire à une audience de départage, présidée par un juge professionnel. Le gouvernement allemand ne se présenta pas, invoquant l’immunité de juridiction des Etats. Le 2 mars 2004, le jugement de départage déclara irrecevable l’action du requérant sur le fondement du principe de l’immunité de juridiction. Le conseil s’exprima en ces termes
:
«
Sur le principe de l’immunité de juridiction
:
La demande de Georges Grosz s’inscrit dans un contexte particulier de la seconde
guerre de 1939-1945. Elle ne saurait être traitée comme une demande de droit commun mettant en jeu des intérêts particuliers.
A ce titre, il y a lieu de faire application des dispositions de droit international en vigueur.
En l’état du droit positif français, l’immunité de juridiction des Etats étrangers repose sur la coutume internationale.
Celle-ci a reconnu le principe d’immunité de juridiction et d’exécution des Etats étrangers. Cette position a été avalisée par la jurisprudence.
(...) L’affaire dont est saisie la juridiction de céans s’inscrit parfaitement dans ce contexte et ne saurait y déroger, le moyen tiré de l’immunité de juridiction des Etats étrangers étant d’ordre public.
En pratiquant cette opération de travail forcé, l’Etat allemand n’a pas accompli un acte de gestion privée mais a agi dans le cadre de l’économie de guerre mise en place par la puissance publique occupante dans le but de servir ses desseins offensifs.
Les moyens employés ont consisté en des procédés de puissance publique tels qu’arrestation et déportation.
La relation de travail invoquée échappe donc bien à une relation contractuelle de droit privé librement consentie par les parties.
Par ailleurs, comme a pu le souligner l’Etat allemand, un organisme a été créé, à savoir l’Office International pour les Migrations, exclusivement chargé de traiter toute demande concernant le dédommagement des citoyens français pour le travail forcé.
Suivant le principe «
specialia generalibus derogant
» il appartenait à Georges Grosz de saisir les organismes spécialement créés à cet effet et chargés d’indemniser les personnes concernées.
»
Le 13 octobre 2004, la chambre sociale de la cour d’appel de Montpellier confirma le jugement, adoptant les motifs du jugement de première instance.
Le requérant se pourvut en cassation. Dans ses conclusions, il contesta l’immunité de juridiction invoquée par l’Etat allemand au motif qu’elle doit être conditionnée par l’égalité entre Etats
; or, celle-ci n’existait pas durant la période en cause du fait de l’occupation de la France par l’Allemagne. Par ailleurs, il fit valoir que l’acte qui a donné naissance au litige n’était pas un acte de puissance publique effectué dans l’intérêt de l’Etat et permettant à celui
‑
ci d’évoquer une immunité juridictionnelle. Le requérant ajouta qu’il avait saisi l’O.I.M. d’une demande en dédommagement mais que celle
‑
ci était restée sans réponse et ne saurait, en tout état de cause, l’empêcher de faire valoir ses droits devant l’Etat allemand sur le fondement du principe de spécialité.
Le 3 janvier 2006, la Cour de cassation rejeta le pourvoi au motif suivant
:
«
Attendu que l’arrêt retient à juste titre, par motifs adoptés, qu’en pratiquant une opération de travail forcé, l’État allemand n’a pas accompli un acte de gestion privée mais a agi, par des procédés de puissance publique tels qu’arrestation et déportation, dans le cadre de l’économie de guerre mise en place dans le but de servir ses desseins offensifs
; que son bénéficiaire étant l’État étranger tel qu’il se présente au moment de l’assignation en justice et non tel qu’il était à l’époque des actes ou faits litigieux, la cour d’appel a pu en déduire que l’État allemand bénéficiait de l’immunité de juridiction
; que le moyen, infondé en ses deux premières branches et surabondant dans la troisième doit être rejeté
»
Par un courrier du 18 décembre 2006, l’avocat du requérant informa la Cour du décès de celui-ci, survenu le 29 septembre 2006 et du souhait de la veuve du requérant de reprendre l’instance.
B.
Le droit international pertinent
L’immunité de juridiction des Etats est régie par le droit international coutumier, dont la codification a été réalisée par la Convention des Nations Unies du 2 décembre 2004 sur l’immunité juridictionnelle des Etats et de leurs biens. L’article 5 de cette Convention prévoit que «
[u]n État jouit, pour lui-même et pour ses biens, de l’immunité de juridiction devant les tribunaux d’un autre État
». Elle repose sur la distinction entre acte de souveraineté ou d’autorité (
acte jure imperii
) et acte de commerce ou de gestion (
acte jure gestionis
). Ainsi, sauf son consentement, un Etat ne peut être jugé par des juridictions nationales étrangères pour tout acte effectué dans l’exercice de son autorité souveraine.
1.
Invoquant l’article 4 § 2 de la Convention, le requérant se plaignait du fait qu’il avait été contraint par l’Etat français, au bénéfice de l’Etat allemand, au travail forcé sans contrepartie.
2.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaignait du fait que sa cause n’ait pas été entendue équitablement du fait de l’immunité de juridiction de l’Etat allemand qui lui avait été opposée, entraînant l’impossibilité d’obtenir une décision sur la demande d’indemnisation pour travail forcé.
A titre liminaire, la Cour prend acte du décès de M. Georges Grosz, survenu le 29 septembre 2006 et du souhait de sa femme de reprendre l’instance. Conformément à sa jurisprudence, la Cour lui reconnaît qualité pour se substituer au requérant (voir
Karner c. Autriche
,
n
o
40016/98, §
2003
‑
IX).
1.
Le requérant se plaignait d’avoir été soumis au travail obligatoire pendant la seconde Guerre mondiale. Il invoquait l’article 4 § 2 de la Convention qui dispose
:
«
Nul ne peut être astreint à accomplir un travail forcé ou obligatoire.
»
Plus précisément, le requérant se plaignait d’avoir été contraint de travailler, sans contrepartie, pour l’Etat allemand. Il se plaignait aussi des conditions de travail.
La Cour constate que les faits litigieux invoqués se sont produits entre
1943 et 1945, soit antérieurement à l’entrée en vigueur de la Convention (voir,
mutatis mutandis
,
Associazione Nazionale Reduci dalla Prigionia dall’internamento e dalla Guerra di Liberazione (A.N.R.P.) et 275
autres
c.
Allemagne
(dec.), n
o
45563/04, 4 Septembre 2007). En conséquence, elle considère que cette partie de la requête devra être rejetée pour incompatibilité
ratione temporis
en vertu de l’article 35 § 3 de la Convention.
2.
Le requérant se plaignait du fait que les juridictions françaises lui aient opposé l’immunité de juridiction de l’Etat allemand et en conséquence auraient violé son droit d’accès à un tribunal, au mépris de l’article 6 § 1 de la Convention qui dispose
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Concernant l’article 6 de la Convention, la Cour rappelle qu’il est applicable
pour les contestations relatives à des droits et obligations de caractère civil que l’on peut dire, au moins de manière défendable, reconnus en droit interne (
James et autres c. Royaume-Uni
, 21 février 1986, §
81, série
A n
o
98). Dans la présente espèce, le requérant souhaitait obtenir le paiement des heures de travail effectuées pour le compte de l’Etat allemand ainsi qu’une indemnisation du fait de ses conditions de travail. Le défendeur, l’Etat allemand, ayant invoqué l’immunité étatique, la procédure devant les juridictions internes s’est achevée sans que les tribunaux ne se prononcent sur le droit à indemnisation du requérant en droit interne. Toutefois, la Cour accepte que le requérant disposait d’une contestation réelle et sérieuse sur des droits de caractère civil. L’article 6 §
1 est donc applicable à la présente procédure.
La Cour rappelle ensuite que l’article 6 § 1 de la Convention garantit à chacun le droit à ce qu’un tribunal connaisse de toute contestation relative à ses droits et obligations de caractère civil (
Golder c.
Royaume
‑
Uni
, 21
février
1975, §§ 28-36, série A n
o
18). Toutefois, ce droit n’est pas absolu et il se prête à des limitations implicitement admises car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat. Les Etats contractants jouissent en la matière d’une certaine marge d’appréciation. Il appartient pourtant à la Cour de statuer en dernier ressort sur le respect des exigences de la Convention
; elle doit se convaincre que les limitations mises en œuvre ne restreignent pas l’accès offert à l’individu d’une manière ou à un point tels que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même. En outre, pareille limitation ne se concilie avec l’article 6 § 1 que si elle tend à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (
Waite et Kennedy c.
Allemagne
[GC], n
o
‑
I).
La Cour rappelle également les principes dégagés en la matière, notamment dans l’arrêt
Al-Adsani c. Royaume-Uni
[GC], n
o
35763/97, §§
‑
XI, et dans la décision
Kalogeropoulou et autres
c.
Grèce et Allemagne
(déc.), n
o
:
«
La Cour doit rechercher si la limitation poursuivait un but légitime. Elle note à cet égard que l’immunité des Etats souverains est un concept de droit international, issu du principe «
par in parem non habet imperium
»
, en vertu duquel un Etat ne peut être soumis à la juridiction d’un autre Etat. La Cour estime que l’octroi de l’immunité souveraine à un Etat dans une procédure civile poursuit le but légitime d’observer le droit international afin de favoriser la courtoisie et les bonnes relations entre Etats grâce au respect de la souveraineté d’un autre Etat.
La Cour doit déterminer ensuite si la restriction était proportionnée au but poursuivi. Elle rappelle que la Convention doit s’interpréter à la lumière des principes énoncés par la Convention de Vienne du 23 mai 1969 sur le droit des traités, qui énonce en son article
31
§
3
c) qu’il faut tenir compte de «
toute règle de droit international applicable aux relations entre les parties
». La Convention, y compris son article 6, ne saurait s’interpréter dans le vide. La Cour ne doit pas perdre de vue le caractère spécifique de traité de garantie collective des droits de l’homme que revêt la Convention, et elle doit tenir compte des principes pertinents du droit international (voir,
mutatis mutandis
,
Loizidou c. Turquie
(fond), arrêt du 18
décembre
1996,
Recueil
1996-VI, p. 2231, § 43). La Convention doit s’interpréter de manière à se concilier avec les autres règles du droit international, dont elle fait partie intégrante, y compris celles relatives à l’octroi de l’immunité aux Etats.
On ne peut dès lors de façon générale considérer comme une restriction disproportionnée au droit d’accès à un tribunal tel que le consacre l’article 6
§
1 des mesures prises par une Haute Partie contractante qui reflètent des règles de droit international généralement reconnues en matière d’immunité des Etats. De même que le droit d’accès à un tribunal est inhérent à la garantie d’un procès équitable accordée par cet article, de même certaines restrictions à l’accès doivent être tenues pour lui être inhérentes
; on en trouve un exemple dans les limitations généralement admises par la communauté des nations comme relevant de la doctrine de l’immunité des Etats.
»
Ainsi, la Cour ne saurait considérer comme une restriction disproportionnée au droit d’accès à un tribunal tel qu’il est consacré par l’article
6
§
1 de la Convention, des mesures prises par un Etat qui reflètent des règles généralement reconnues en matière d’immunité des Etats.
Rien dans la présente espèce ne permet de s’écarter d’une telle conclusion. Quant à l’indemnisation des anciens du S.T.O, si la Cour a eu l’occasion de noter un certain assouplissement en matière d’immunité de juridiction des Etats devant les tribunaux grecs (
Kalogeropoulou et autres
, précité), elle n’a cependant pas jugé dans cette dernière affaire que l’immunité d’exécution dont jouissait l’Etat contrevenait au droit d’accès à un tribunal (voir, également,
mutatis mutandis
,
Manoilescu et Dobrescu
c.
Roumanie et Russie
(déc.), n
o
‑
VI). Cela vaut du moins en l’état actuel du droit international public, ce qui n’exclut pas pour l’avenir un développement du droit international coutumier ou conventionnel.
Dès lors, les décisions par lesquelles les juridictions nationales ont refusé d’examiner la demande en indemnisation du requérant ne sauraient être considérées comme des restrictions injustifiées et disproportionnées au droit d’accès à un tribunal. Le grief doit être déclaré irrecevable en application de l’article
35
§§
3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Greffière
Président