CUARTA DECIZIE DECIZIE Nr. 40548/06 de către Mariusz NAWROCKI împotriva Poloniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Quarta Secțiune), care a stat în calitate de Camera compusă în iunie 2009 de: Nicolas Bratza, Președintele, Lech Garlicki, Giovanni Bonello, Ljiljana Mijović, Päivi Hirvelä, Ledi Bianku, Nebojša Vučinić, judecători și Lawrence Early, grefierul secțiunii având în vedere cererea depusă la 28 septembrie 2006, având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 3 aprilie 2009, cere Curtea să elimine cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Mariusz Nawrocki, este un național polonez născut în 1955 și trăiește în Gdańsk. Guvernul polonez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl J. Wołāsiewicz al Ministerului Afacerilor Externe. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 28 decembrie 1998, reclamantul a fost arestat pentru suspect de crimă și jaf. La 14 decembrie 2000, un act de acuzare a fost depus la Curtea Regională Gdańsk. Reclamantul a fost acuzat împreună cu alte 8 acuzate de crimă și numeroase conturi de jaf. În deciziile lor, tribunalele se bazau pe suspiciunile rezonabile că reclamantul a comis infracțiunile pe care le-a fost acuzat și pe caracterul grav al infracțiunilor. Între 21 februarie 2001 și 21 august 2001, reclamantul a efectuat o condamnare la închisoare impusă într-un alt set de proceduri penale împotriva acestuia. La 29 iulie 2003, Curtea Regională Gdańsk a condamnat reclamantul ca fiind acuzat și condamnat la 25 de ani de închisoare. Reclamantul a apelat. La 16 decembrie 2004, Curtea de Apel Gdańsk a anulat hotărârea de primă instanță și a remis cazul de reconsiderare. În cursul procedurii ulterioare, detenția reclamantului a fost prelungită în mai multe ocazii, printre altele la 23 iunie și 22 decembrie 2005 și la 19 aprilie și 26 octombrie 2006. Motivele inițiale oferite pentru detenția reclamantului. Ei au considerat, de asemenea, că păstrarea în detenție a fost necesară pentru a asigura conduita corectă a procedurii, având în vedere riscul ca el să poată manipula dovezile și induce martorii să dea mărturie falsă. În plus, au subliniat corpul extins de dovezi care trebuiau luate în considerare. La 19 aprilie, 5 iulie și 18 octombrie 2007 și apoi 22 ianuarie 2008 reținerea reclamantului a fost extinsă în continuare. Autoritățile se bazează din nou pe motivele inițiale oferite pentru detenția reclamantului. Apelurile sale împotriva acestor ordine de detenție au fost eșuate și au fost respinse de Curtea de Apel din Gdańsk. La 15 aprilie 2008, Curtea Regională Gdańsk a pronunțat hotărârea și a condamnat reclamantul ca fiind acuzat. Se pare că procedura de recurs este în așteptare. În plus, el s-a plâns în temeiul articolului 8 fără să precizeze orice detaliu care, de câteva luni, nu a fost autorizat să mențină contact personal cu familia sa. În cele din urmă, el părea să se plângă de nedreptatea și lungimea excesivă a procedurii penale împotriva lui. HOTĂRÂREA Durata de detenție Reclamantul s-a plâns că lungimea sa închiderea în timpul procesului a fost excesivă, iar el se bazează pe art. 5 § 3 din Convenție, care, în măsura în care este relevantă, citește după cum urmează: „Toată persoana arestată sau reținută în conformitate cu dispozițiile alineatului (c) din prezentul articol are ... dreptul la proces într-un timp rezonabil sau la eliberarea în așteptare. Eliberarea poate fi condiționată prin garanții de a apărea pentru proces.” Prin scrisoarea din 3 aprilie 2009, Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii formulate de această parte a cererii. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută în măsura în care este relevantă: „(...) Guvernul dorește să exprese, prin intermediul declarației unilaterale, recunoașterea faptului că detenția anterioară a reclamantului nu a fost compatibilă cu o cerință de „tempă rațională” cu sensul articolului 5 § 3 durată necorespunzătoare a procedurii interne în care a fost implicat reclamantul. (...) În aceste circumstanțe și având în vedere faptele particulare ale cazului, Guvernul declară că acestea oferă reclamantului să plătească valoarea de 11.000 PLN. Suma menționată mai sus, care să acopere orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, va fi eliberată de orice impozite care ar putea fi Ea va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului. În cazul în care nu se plătește această sumă în termen de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Guvernul ar sugera cu respect ca declarația de mai sus să fie acceptată de Curte ca „un alt motiv” care să justifice izbucnirea din cazul din lista de cauze a Curții, astfel cum se menționează la art. 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție.” Într-o scrisoare din 23 aprilie 2009, reclamantul a exprimat opinia că suma menționată în declarația Guvernului era inacceptabil de scăzută Curtea reamintește că art. 37 din convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate la alineatul (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reamintește că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere sau o parte a acesteia în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza declarației unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia , [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI), WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007 și Sulwińska c. Polonia (dec. n. 28953/03). Având în vedere natura admiterilor conținute în declarația guvernului, precum și valoarea compensației propuse – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare care implică presupusa aderare la o bandă criminală organizată (a se vedea Sandowycz c. Polonia , nr. 37274/06, § 43, 27 ianuarie 2009) – Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării acestei părți a cererii (art. 37 § 1 litera (c). În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea acestei părți a cererii (art. 37 § 1 în amendă Prin urmare, ar trebui eliminată din listă. Rămâne plângeri Reclamantul s-a mai plâns că, de câteva luni, nu i-a fost permisă să păstreze contactul personal cu familia sa. Curtea a examinat plângerile prezentate de reclamant. Cu toate acestea, având în vedere toate materialele în posesia sa, și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, Curtea constată că reclamantul nu a justificat plângerea sa. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind, vădit nefondată în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Reclamantul se plâng în continuare de nedreptatea și lungimea excesivă a procedurii penale împotriva acestuia. Cu toate acestea, având în vedere materialul prezentat de reclamant, se pare că procedurile sunt încă în așteptare. De aceea, plângerea privind nedreptatea este prematură. În plus, el nu a utilizat remediile prevăzute de Legea din 17 iunie 2004 privind plângerile privind încălcarea dreptului la un proces într-un timp rezonabil. Rezultă că plângerile în temeiul articolului 6 § 1 trebuie respinse în temeiul articolului 35 §§ § 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea recoursurilor interne. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate de termenele declarației guvernului izolat în ceea ce privește plângerea în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție și al modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectiva listă; hotărăște să scoată aplicarea din lista cazurilor sale în ceea ce privește plângerea de mai sus, în conformitate cu art. 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție; declară restul cererii inadmisibilă. Președintele grefierului Lawrence Early Nicolas Bratza
Application no. 40548/06
by Mariusz NAWROCKI
against Poland
The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on
16
June 2009 as a Chamber composed of:
Nicolas Bratza,
President,
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
Päivi Hirvelä,
Ledi Bianku,
Nebojša Vučinić,
judges,
and Lawrence Early,
Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 28 September 2006,
Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 3 April 2009 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Mr Mariusz Nawrocki, is a Polish national who was born in 1955 and lives in Gdańsk. The Polish Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr J. Wołąsiewicz of the Ministry of
Foreign Affairs.
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as
follows.
On 28 December 1998 the applicant was arrested on suspicion of
homicide and robbery.
On 14 December 2000 an act of indictment was filed with the Gdańsk Regional Court. The applicant was charged together with 8 other accused of
homicide and numerous counts of robbery.
The applicant’s appeals and applications for release and applications to
vary the preventive measure were unsuccessful. In their decisions, the
courts relied on the reasonable suspicion that the applicant had committed the offences with which he had been charged and on the serious nature of
the offences.
Between 21 February 2001 and 21 August 2001 the applicant served a
prison sentence imposed in another set of criminal proceedings against him.
On 29 July 2003 the Gdańsk Regional Court convicted the applicant as
charged and sentenced him to 25 years’ imprisonment. The applicant appealed.
On 16 December 2004 the Gdańsk Court of Appeal quashed the
first
‑
instance judgment and remitted the case for reconsideration.
In the course of subsequent proceedings, the applicant’s detention was prolonged on several occasions,
inter alia
on 23 June and 22 December 2005 and on 19 April and 26 October 2006.
In all their detention decisions the authorities repeatedly relied on
the
original grounds given for the applicant’s detention. They also considered that keeping him in detention was necessary to secure the proper conduct of the proceedings, given the risk that he might tamper with evidence and induce witnesses to give false testimony. Further, they stressed the extensive body of evidence that had to be considered.
On 19 April, 5 July and 18 October 2007 and then 22 January 2008 the applicant’s detention was further extended. The authorities again relied on
the original grounds given for the applicant’s detention. His appeals against these detention orders were unsuccessful and were dismissed by the Gdańsk Court of Appeal.
On 15 April 2008 the Gdańsk Regional Court gave judgment and convicted the applicant as charged.
It would appear that the appeal proceedings are pending.
1.
The applicant complained under Article 5 § 3 about the excessive length of his detention on remand.
2.
He further complained under Article 8 without specifying any details that for several months he had not been allowed to maintain personal contact with his family.
3.
Lastly, he appeared to complain about the unfairness and excessive length of the criminal proceedings against him.
A.
Length of detention
The applicant complained that the length of his
detention pending trial had been excessive. He relied on Article
5 §
3 of the Convention, which, in
so far as relevant, reads as follows:
“Everyone arrested or detained in accordance with the provisions of paragraph
1
(c) of this Article shall be ... entitled to trial within a reasonable time or to release pending trial. Release may be conditioned by guarantees to appear for trial.”
By letter dated 3 April 2009 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by this part of the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.
The declaration provided in so far as relevant:
“(...) the Government hereby wish to express – by way of
unilateral
declaration – its acknowledgement of the fact that the applicant’s pre-trial detention was not compatible with a “reasonable time” requirement with the meaning of Article 5 § 3 unreasonable duration of the domestic proceedings in which the applicant was involved.
(...)
In this circumstances and having regard to the particular facts of the case, the
Government declare that they offer to pay to the applicant the amount of
PLN
11,000.
The sum referred to above, which is to cover any pecuniary and non-pecuniary damage, as well as costs and expenses, will be free from any taxes that may be
applicable. It will be payable within three months from the date of notification of
the decision taken by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention for the Protection of Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from the expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points.
The Government would respectfully suggest that the above declaration be accepted by the Court as ‘any other reason’ justifying the striking out of the case of the Court’s list of cases, as referred to in Article 37 § 1 (c) of the Convention.”
In a letter of 23 April 2009 the applicant expressed the view that the sum mentioned in the Government’s declaration was unacceptably low
.
The Court recalls that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37 §
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
It also recalls that in certain circumstances, it may strike out an
application or part thereof under Article 37 § 1(c) on the basis of
a
unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
To this end, the Court will examine carefully the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular
the
Tahsin Acar
judgment (
Tahsin Acar v.
Turkey
, [GC], no.
WAZA Spółka z o.o. v. Poland
(dec.) no. 11602/02, 26
June
2007; and
Sulwińska v. Poland
(dec.) no. 28953/03).
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed
– which is consistent with the amounts awarded in similar cases involving alleged membership of an organised criminal gang (see
Sandowycz v.
Poland
, no.
37274/06, §
43, 27 January 2009) – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of this part of the application (Article 37 § 1(c).
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of this part of the application (Article 37 § 1
in fine
).
Accordingly, it should be struck out of the list.
B.
Remaining complaints
The applicant further complained that for several months he had not been allowed to maintain personal contact with his family.
The Court has examined the complaints as submitted by the applicant. However, having regard to all the material in its possession, and in so far as the matters complained of are within its competence, the Court finds that the applicant has failed to substantiate his complaint.
It follows that this part of the application must be rejected as being manifestly ill-founded in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
The applicant further complained about the unfairness and excessive length of the criminal proceedings against him.
However, in the light of the material submitted by the applicant, it seems that the proceedings are still pending. The complaint about unfairness is
therefore premature. In addition he did not make use of the remedies provided for by the Law of 17 June 2004 on complaints about a breach of
the right to a trial within a reasonable time.
It follows that the complaints under Article 6 § 1 must be rejected under Article 35 §§ 1 and
4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.
For these reasons, the Court unanimously
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration in
respect of the complaint under Article 5 § 3 of the Convention and of
the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to
therein;
Decides
to strike the application out of its list of cases in so far as
it
relates to the above complaint in accordance with Article 37 § 1 (c) of
the Convention;
Declares
the remainder of the application inadmissible.
Lawrence Early
Nicolas Bratza
Registrar
President