AFFAIRE CARBE ET AUTRES c. ITALIE

AFFAIRE CARBE ET AUTRES c. ITALIE (CtEDO, 2009)

A DOUA SECȚIUNEA CAUZA CARBE ȘI ALTE C. ITALIA (solicitarea nr. 13697/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 iunie 2009 DEFINIF 23/09/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Carbè și alții c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Irene Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Nona Tsotsoria, Ișil Karakaș, judecători, și de Françoise Elens-Passos, graffière adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 iunie 2009, Rend la rejudecare că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 13697/04) îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care domnul N. Carbe, domnul V. Carbe, domnul C. Carbè și domnul A. Campi ( în scris. - (ES) au sesizat Curtea la 24 martie 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Spatafora și co-agenții săi, dnii V. Esposito și F. Crisafolli, precum și de co-adjunctul său, dl N. Lettieri. La 18 mai 2006, președintele celei de-a treia secțiuni a decis să comunice obiecțiile din art. 6 alin. (1), (8) și (13) din Convenția guvernului. După cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Reclamanții s-au născut în 1953, 1960, 1961 și 1931 și locuiesc în Avola (Syracuza). 1. Procedura de faliment printr-o hotărâre pronunțată la 27 iunie 1989, Tribunalul din Syracuse a declarat falimentul personal al reclamanților, care desfășoară o activitate de vânzare cu amănuntul de îmbrăcăminte. În urma acestei declarații, reclamanții au fost supuși unei serii de decădere personală și patrimonială, cum ar fi limitarea dreptului acestora la respectarea corespondenței, a bunurilor și a libertății lor de circulație, în conformitate cu articolele 48, 42 și 49 din Decretul regal nr 267 din 16 martie 1942, (denumită în continuare "Legea privind falimentul") (denumită în continuare "legea privind falimentul"). mai mult decât limitarea dreptului lor de vot. La o dată care nu a fost precizată după declarația de faliment, grefa instanței a înscris numele reclamanților în registrul falimentar, în sensul art. 50 din Legea privind falimentul. Din cauza acestei înscrieri, reclamanții au fost supuși automat unei serii de alte incapacități personale reglementate de legislația specială (a se vedea Campagnano c. Italia 77955/01, § 54, 23 martie 2006). Spre deosebire de incapacitățile care derivă din declarația de faliment (care se încheie cu încheierea procedurii), incompetențele care decurg din înscrierea numelui celui ratat în registru nu mai pot fi obținute decât după ce înregistrarea a fost anulată. Această anulare are loc odată cu reabilitarea civilă, care, dincolo de ipotezele de plată integrală a creanțelor și de executare legală a concordatului de faliment, nu poate fi solicitată decât de către cel care a dat dovadă de o bună conduită efectivă și constantă, timp de cel puțin cinci ani de la încheierea procedurii (art. 143 din Legea privind falimentul). La 20 iulie 1989, reclamanții s-au opus punerii lor în faliment. Această procedură s-a încheiat la 19 ianuarie 1994 printr-o hotărâre de respingere. 11. La o dată nespecificată din 1989, unul dintre creditori a introdus o acțiune în opoziție la pasivul falimentului. Această cauză s-a încheiat printr-o hotărâre depusă la 18 iulie 1999. 12. În conformitate cu informațiile furnizate de solicitanți, procedura a fost pendinte la 7 iulie 2008. (2) Procedura introdusă în conformitate cu Legea Pinto 15. A. Campisi a introdus o cale de atac în fața instanței din Messina în conformitate cu Legea Pinto. Ea s-a plâns de durata procedurii și de limitarea dreptului său de a-și respecta corespondența, bunurile, libertatea de circulație și dreptul de vot. Ea a susținut, de asemenea, că a avut dificultăți în căutarea unui loc de muncă, având în vedere faptul că a fost reabilitată. Printr-o decizie depusă la 16 decembrie 2003, instanța de apel a acordat reclamantei 8 000 EUR (EUR) ca compensație morală, ținând cont în special de consecințele de natură personală care derivă din faliment. La 12 februarie 2004, această decizie a fost notificată biroului din Messina Baroului de la ï (avvocatura distrettuală dello Stato di Messina) La 4 decembrie 2003, dl V. Carbé a introdus o acțiune în fața instanței judecătorești din Messina, în conformitate cu legea Pinto, având același obiect ca cel introdus de dl A. Campisi. Prin decizia depusă la 23 aprilie 2004, instanța de apel a consimțit reclamantei 6 La 17 iunie 2004, această decizie a fost depusă la biroul din Messina din Barou de la Õ ï ï , iar la 3 octombrie 2004. La 13 mai 2004, domnul N. Carbè a introdus o acțiune în fața Tribunalului din Messina în conformitate cu legea Pinto, având același obiect ca cel introdus de domnul A. Campisi. Prin decizia din 27 octombrie 2004, instanța de apel a acordat reclamantului 10 000 EUR ca despăgubiri morale. Dat fiind că reclamantul dispune de o hotărâre din 4 aprilie 2008, Curtea de Casație l-a despăgubit pe solicitant. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 18. Dreptul intern relevant este descris în Hotărârea Campagnano c. Italia 77955/01, §§ 19-22, 23 martie 2006), Albanese c. Italia 77924/01, § 23-26, 23 martie 2006) și Vitiello c. Italia 77962/01, § 17-20, 23 martie 2006). Cu privire la durata procedurii, guvernul contestă această teză și consideră că această durată a fost atribuită comportamentului recurentelor și complexității cauzei. 20. Curtea reamintește jurisprudența sa cu privire la epuizarea căilor de atac conform căreia aceasta este de la 26 iulie 2004 trebuie să fie solicitat unui solicitant să facă recursul prevăzut de Legea Pinto în sensul articolului 35 1 din Convenție, în ceea ce privește durata procedurii (Di Sante c. Italia, 56079/00, Decizia din 24 iunie 2004). 21. V. Carbe, Curtea ia notă de faptul că recurenta ar fi putut în mod eficient să se ocupe de casare și, prin urmare, consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în sensul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. 22. A. Campisi, Curtea consideră că reclamanta nu ar fi putut să se poată achita în mod eficient în casation. Prin urmare, această parte a cererii trebuie declarată admisibilă. 23. În ceea ce privește fondul, Curtea constată că, în speță, procedura de faliment, care avea o anumită complexitate, a început la 27 iunie 1989 și că aceasta era pendinte la 7 iulie 2008. Prin urmare, aceasta a durat mai mult de nouăsprezece ani pentru o instanță. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridicau probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. Aceasta consideră că Ön Õa expus niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Având în vedere jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea consideră că Õ în speță durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței de termen rezonabil (a se vedea De Blasi c. Italia Õ (a se vedea De Blasi c. Italia, citată anterior, §§ 19-35 Gallucci c. Italia, n 10756/02, § 22-30, 12 iunie 2007 Bertolini c. Italia, n 14448/03, § 23-33, 18 decembrie 2007). Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, în ceea ce privește domnul A. Campisi. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLELOR 1 DIN PROTOCOLUL nr. 1 CONVENȚIA, 8 DIN CONVENȚIE (CU PRIVIRE LA DREPTUL CORESPUNDANȚEI) ȘI 2 DIN PROTOCOLUL N 4 CONVENȚIA 24. Invocând articolele 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, 8 din Convenția nr. 4 și 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, C. Carbè, M. V. Carbé și dl N. Carbé se plâng de încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor și a corespondenței (repunere și controlată de sindicat în timpul procedurii de faliment), precum și de libera circulație a acestora, în special din cauza duratei procedurii. În ceea ce privește aceste obiecțiuni, Curtea amintește că, începând cu data de 14 iulie 2003, trebuie să fie impusă o obligație a întreprinderilor pe care le utilizează, până la recursul în casare, remediul prevăzut de legea Pinto în sensul articolului 35 1 din Convenție, în ceea ce privește lungimea incapacităților care derivă din faliment (a se vedea Italia 77131/01, Hotărârea din 15 septembrie 2005, § 48). 26. C. Carbe, Curtea constată că aceasta din urmă nu a introdus o acțiune în fața instanței de apel competente să se plângă de durata incapacităților care derivă din punerea sa în faliment. În ceea ce privește domnul Carbe, Curtea arată că decizia instanței de apel a Messina a dobândit forță de lucru judecat la 3 octombrie 2004 și că reclamanta nu s-a ocupat de casare. În ceea ce privește cele două recurente, Curtea consideră, prin urmare, că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din convenție (a se vedea, printre multe altele, Albanese c. Italia, citată anterior, § 38 și 39 Collarile c. Italia, citată anterior, § Falzarano și Balletta c. Italia, n 6683/03, § 31, 12 iunie 2007). 27. În ceea ce privește domnul N. Carbè, Curtea constată că reclamantul a fost decăzut printr-o hotărâre a Curții de Casație din 4 aprilie 2008, Curtea constată, prin urmare, că obiecțiunile ridicate de acest solicitant sunt admisibile. 28. În ceea ce privește fondul, Curtea constată că a tratat deja cazuri similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea dispozițiilor menționate anterior (a se vedea Luordo c. Italia 32190/96, §§ 62-97, CEDO 2003-IX; De Blasi c. Italia, citată anterior, §§ 36-51 Gallucci c. Italia , citată anterior, §§ 31-40. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Prin urmare, Curtea consideră că Õ a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție (dreptul de a respecta corespondența), art. 1 din Protocolul nr 1 și art. 2 din Protocolul nr. 4 în ceea ce îl privește pe dl N. Carbé III. privind VIOLAȚIA ALEGATĂ DE LA ARTICOLUL 8 DIN CONVENȚIE (care are legătură cu dreptul la respectarea vieții private) 29. C. Carbé, M. V. Carbe și dl. N. Carbé se plâng de incapacitatea de a deriva de la înscrierea numelui lor în registrul celor faliți și de faptul că, în conformitate cu art. 143 din Legea privind falimentul, reabilitarea lor, care pune capăt acestor incapacități, nu poate fi solicitată decât la cinci ani de la încheierea procedurii de faliment. 30. În ceea ce privește fondul, în lumina jurisprudenței sale (a se vedea, printre multe altele, Campagnano c. Italia, citată anterior, §§ 50-66 Albanese c. Italia, citată anterior, § 50-66 Vitiello c. Italia §§ 44-62) și în lipsa unui argument convingător din partea guvernului care poate conduce la o concluzie diferită în acest caz, Curtea consideră că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenție. IV. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 13 DIN CONVENȚIA 32. Invocând art. 13 din Convenție, domnul A. Campisi și M. V. Carbe se plâng de remeditarea prevăzută de Legea Pinto, având în vedere suma redusă primită ca compensație morală pentru durata procedurii. 33. În ceea ce privește cauza invocată de domnul A. Campisi, Curtea constată că această cauză nu se confruntă cu niciunul dintre motivele de imputare prevăzute la art. 35 alineatul (4) din Convenție. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. 34. În ceea ce privește fondul, Curtea arată că a tratat deja o cauză care ridică întrebări similare celor din speță și a concluzionat că nu se încalcă art. 13 din convenție, deoarece 35. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că reclamanta nu a furnizat niciun fapt sau argument convingător care să conducă la o concluzie diferită. Prin urmare, Curtea concluzionează că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . V. Carbé, Curtea amintește că a concluzionat în lacunună din Cauza invocată de aceasta cu privire la durata procedurii. Prin urmare, aceasta consideră că acest mai mic nu poate fi invocat în raport cu Convenia, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din Convenie. PE LICHIDITATEA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 37. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 38. Solicită 40. 000 EUR fiecare pentru prejudiciul moral, precum și 28 348,80 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. În ceea ce privește aceste pretenii. 39. Curtea consideră că, hotărând în mod echitabil, trebuie să se acorde domnului A. Campisi 22 000 EUR și domnului N. Carbè 22 000 EUR pentru prejudiciul moral. În ceea ce privește domnul C. Carbè, V. Carbé și dl N. Carbé, în ceea ce privește aspectele prevăzute la art. 8 din convenție (dreptul la respectarea vieții private), consideră că constatarea încălcării reprezintă o satisfacție echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit. 40. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată, potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 41. Curtea consideră că este oportun ca sumele respective să fie acoperite de dobânzi cu o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. - obiecțiile ridicate de domnul A. Campisi din art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție - obiecțiile ridicate de domnul N. Carbe din art. 8 din Convenție (dreptul la corespondență), 1 din Protocolul nr. 1 și 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție - obiecțiile ridicate de dl C. Carbe, dl. V. Carbé și M. N. Carbé tras din art. 8 din convenție în ceea ce privește dreptul la respectarea vieții privateSpune restul cererii inadmisibile ; A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție în ceea ce privește domnul A. Campisi ; A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 8 din convenție (dreptul la respectarea corespondenței), la art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 2 din Protocolul nr. 4 în ceea ce îl privește pe dl N. Carbè A spus că a avut loc o încălcare a art. 8 din Convenție (dreptul la respectarea vieții private) în ceea ce privește dl C. Carbè, dl V. Carbè și dl Carbè; A declarat că nu a fost încălcat art. 13 din Convenție în ceea ce privește dl A. Campisi Dit faptul că constatarea încălcării reprezintă o satisfacție echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral în ceea ce privește domnul C. Carbé, domnul V. Carbé și domnul N. Carbe, în ceea ce privește motivul întemeiat pe art. 8 din convenție (dreptul la respectarea vieții private) afirmă că statul în cauză trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume (i) 22 000 EUR (21 000 EUR) către A. Campisi și 22 000 EUR (22 000 EUR) către N. Carbé pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit (ii) 2 000 EUR (două mii EUR), reclamanților în comun, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată de către reclamanții cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 23 iunie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

CARBÈ ET AUTRES c. ITALIE

(Requête n

o

13697/04)

ARRÊT

STRASBOURG

23 juin 2009

DÉFINITIF

23/09/2009

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Carbè et autres c. Italie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

Ireneu Cabral Barreto,

Vladimiro Zagrebelsky,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

Nona Tsotsoria,

Ișıl Karakaș,

juges,

et de Françoise Elens-Passos,

greffière adjointe de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 juin 2009,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

13697/04) dirigée contre la République italienne et dont M. N. Carbè, M

me

V. Carbè, M

me

C. Carbè et M

me

A. Campisi («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 24 mars 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

e

F. Magro, avocat à Avola (Syracuse). Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») a été représenté successivement par ses agents, M.

I.M.

Braguglia, M. R.

Adam et M

me

E.

Spatafora, et ses coagents, MM. V.

Esposito et F.

Crisafulli, ainsi que par son coagent adjoint, M. N.

Lettieri.

3.

Le 18 mai 2006, le président de la troisième section a décidé de communiquer les griefs tirés des articles 6 § 1, 8 et 13 de la Convention au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Les requérants sont nés respectivement en 1953, 1960, 1961 et 1931 et résident à Avola (Syracuse).

5.

Par un jugement déposé le 27 juin 1989, le tribunal de Syracuse déclara la faillite personnelle des requérants, exerçant une activité de vente au détail de vêtements.

6.

A la suite de cette déclaration, les requérants furent soumis à une série d’incapacités personnelles et patrimoniales, telles que la limitation de leur droit au respect de la correspondance, de leurs biens et de leur liberté de circulation, conformément aux articles 48, 42 et 49 du décret royal n

o

267 du 16

mars

1942 (ci-après «

la loi sur la faillite

») ainsi qu’à la limitation de leur droit de vote.

7.

A une date non précisée postérieure à la déclaration de faillite, le greffe du tribunal inscrivit les noms des requérants dans le registre des faillis, au sens de l’article 50 de la loi sur la faillite. En raison de cette inscription, les requérants furent soumis automatiquement à une série d’autres incapacités personnelles réglementées par la législation spéciale (voir

Campagnano c.

Italie

,

n

o

77955/01,

mars 2006).

8.

A la différence des incapacités dérivant de la déclaration de faillite (qui se terminent avec la clôture de la procédure), les incapacités découlant de l’inscription du nom du failli dans le registre ne cessent qu’une fois obtenue l’annulation de cette inscription.

9.

Cette annulation a lieu avec la réhabilitation civile, laquelle, au-delà des hypothèses de paiement intégral des créances et d’exécution régulière du concordat de faillite, ne peut être demandée que par le failli ayant fait preuve d’une «

bonne conduite effective et constante

» pendant au moins cinq ans à compter de la clôture de la procédure (article 143 de la loi sur la faillite).

10.

Le 20 juillet 1989, les requérants firent opposition à leur mise en faillite. Cette procédure se termina le 19 janvier 1994 par un jugement de rejet.

11.

A une date non précisée de 1989, l’un des créanciers introduisit un recours en opposition au passif de la faillite. Cette affaire se termina par un jugement déposé le 18 juillet 1999.

12.

L’examen de demandes tardives d’admission au passif de la faillite eut lieu entre 1990 et 1997.

13.

Trois experts furent nommés au courant de la procédure afin d’évaluer des biens faisant partie de l’actif.

14.

Selon les informations fournies par les requérants, la procédure était pendante au 7 juillet 2008.

15.

Le 14 mars 2003, M

me

A. Campisi introduisit un recours devant la cour d’appel de Messine conformément à la loi Pinto.

Elle se plaignit de la durée de la procédure et de la limitation de son droit au respect de sa correspondance, de ses biens, de sa liberté de circulation et de son droit de vote. Elle allégua également avoir des difficultés dans la recherche d’un travail, vue l’impossibilité d’être réhabilitée.

Par une décision déposée le 16 décembre 2003, la cour d’appel accorda à la requérante 8

000 euros (EUR) à titre de dédommagement moral, compte tenu notamment des conséquences de caractère personnel dérivant de la mise en faillite.

Le 12 février 2004, cette décision fut notifiée au bureau de Messine du barreau de l’Etat (

avvocatura distrettuale dello Stato di Messina

) et acquit force de chose jugée le 13 avril 2004.

16.

Le 4 décembre 2003, M

me

V. Carbè, introduisit un recours devant la cour d’appel de Messine conformément à la loi Pinto, ayant le même objet que celui introduit par M

me

A. Campisi.

Par une décision déposée le 23 avril 2004, la cour d’appel accorda à la requérante 6

000 EUR à titre de dédommagement moral, compte tenu notamment de conséquences de caractère personnel dérivant de la procédure de faillite.

Le 17 juin 2004, cette décision fut déposée près le bureau de Messine du barreau de l’Etat et elle acquit force de chose jugée le 3 octobre 2004.

17.

Le 13 mai 2004, M. N. Carbè, introduisit un recours devant la cour d’appel de Messine conformément à la loi Pinto, ayant le même objet que celui introduit par M

me

A. Campisi.

Par une décision du 27 octobre 2004, la cour d’appel accorda au requérant 10

000 EUR à titre de dédommagement moral.

Le requérant s’étant pourvu en cassation, par un arrêt du 4 avril 2008, la Cour de cassation débouta le requérant.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

18.

Le droit interne pertinent est décrit dans les arrêts

Campagnano c.

Italie

(n

o

77955/01,

§§ 19-22, 23

mars 2006),

Albanese c. Italie

(n

o

77924/01, §§ 23-26, 23 mars 2006) et

Vitiello c. Italie

(n

o

77962/01, §§

17-20, 23 mars 2006).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

19.

M

me

A. Campisi et M

me

V. Carbé se plaignent de la durée de la procédure. Le Gouvernement conteste cette thèse et estime que cette durée a été imputable au comportement des requérantes et à la complexité de l’affaire.

20.

La Cour rappelle sa jurisprudence au sujet de l’épuisement de voies de recours selon laquelle c’est à partir du 26

juillet 2004 qu’il doit être exigé d’un requérant qu’il use du recours prévu par la loi Pinto aux fins de l’article 35

§

1 de la Convention, quant à la durée de la procédure (

Di Sante c. Italie,

n

o

56079/00, décision du 24

juin 2004).

21.

En ce qui concerne le grief soulevé par M

me

V. Carbè, la Cour note que la requérante aurait pu efficacement se pourvoir en cassation. Elle estime partant que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, au sens de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

22.

Quant au grief soulevé par M

me

A. Campisi, la Cour considère que la requérante n’aurait pas pu efficacement se pourvoir en cassation. Il convient donc de déclarer cette partie de la requête recevable.

23.

Quant au fond, la Cour constate qu’en l’espèce, la procédure de faillite, qui revêtait une certaine complexité, a débuté le 27 juin 1989 et qu’elle était pendante au 7 juillet 2008. Elle a donc duré plus de dix-neuf ans pour une instance.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas présent et a constaté la violation de l’article

6 §

1 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). Elle considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument convaincant pouvant la mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» (voir

De Blasi c. Italie

, précité, §§

19-35

;

Gallucci c. Italie

, n

o

10756/02, §§ 22-30, 12

juin 2007

;

Bertolini c. Italie

, n

o

14448/03, §§ 23-33, 18 décembre 2007).

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention, en ce qui concerne M

me

A. Campisi.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 1 DU PROTOCOLE N

o

1 À LA CONVENTION, 8 DE LA CONVENTION (QUANT AU DROIT AU RESPECT DE LA CORRESPONDANCE) ET 2 DU PROTOCOLE N

o

4 À LA CONVENTION

24.

Invoquant les articles 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, 8 de la Convention et 2 du Protocole n

o

4 à la Convention, M

me

C. Carbè, M

me

V. Carbè et M. N. Carbè se plaignent respectivement de la violation de leur droit au respect de leurs biens et de leur correspondance (remise et contrôlée par le syndic pendant la procédure de faillite) ainsi que de leur liberté de circulation, notamment en raison de la durée de la procédure. Le Gouvernement s’oppose à ces thèses.

25.

En ce qui concerne ces griefs, la Cour rappelle que c’est à compter du 14

juillet 2003 qu’il doit être exigé des requérants qu’ils usent, jusqu’au pourvoi en cassation, le remède prévu par la loi Pinto aux fins de l’article 35

§

1 de la Convention, quant à la longueur des incapacités dérivant de la mise en faillite (voir

Sgattoni c. Italie

,

n

o

77131/01, arrêt du 15

septembre 2005, §

48).

26.

Quant à M

me

C. Carbè, la Cour constate que cette dernière n’a pas introduit un recours devant la cour d’appel compétente pour se plaindre de la durée des incapacités dérivant de sa mise en faillite. Pour ce qui est de M

me

V. Carbè, la Cour relève que la décision de la cour d’appel de Messine a acquis force de chose jugée le 3 octobre 2004 et que la requérante ne s’est pas pourvue en cassation. En ce qui concerne ces deux requérantes, la Cour estime donc que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes selon l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres,

Albanese

c. Italie

, précité, §§

38 et 39

;

Collarile

c. Italie

, précité, §

20

;

Falzarano et Balletta

c. Italie

, n

o

6683/03, § 31, 12

juin

2007).

27.

Quant à M. N. Carbè, la Cour observe que le requérant a été débouté par un arrêt de la Cour de cassation du 4 avril 2008. La Cour constate donc que les griefs soulevés par ce requérant sont recevables.

28.

Quant au fond, la Cour observe avoir déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation des dispositions précitées (voir

Luordo c.

Italie

,

n

o

32190/96, §§ 62-97, CEDH 2003-IX ;

De Blasi c.

Italie

, précité, §§ 36-51

;

Gallucci c. Italie

, précité, §§ 31-40). La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle estime donc qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention (droit au respect de la correspondance), l’article 1 du Protocole n

o

1 et l’article 2 du Protocole n

o

4 en ce qui concerne M. N. Carbè.

III.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION (QUANT AU DROIT AU RESPECT DE LA VIE PRIVÉE)

29.

M

me

C. Carbè, M

me

V. Carbè et M. N. Carbè se plaignent des incapacités dérivant de l’inscription de leur nom dans le registre des faillis et du fait que, selon l’article 143 de la loi sur la faillite, leur réhabilitation, qui met fin à ces incapacités, ne peut être demandée que cinq ans après la clôture de la procédure de faillite.

30.

La Cour considère qu’il convient d’analyser ce grief sous l’angle du droit de ces requérants au respect de leur vie privée et de le déclarer recevable.

31.

En ce qui concerne le fond, à la lumière de sa jurisprudence (voir, parmi beaucoup d’autres,

Campagnano c. Italie

, précité, §§

50-66

;

Albanese c.

Italie

, précité, §§ 50-66

;

Vitiello c. Italie

, précité, §§

44-62), et en l’absence d’argument convaincant du gouvernement pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent, la Cour estime qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention.

IV.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION

32.

Invoquant l’article 13 de la Convention, M

me

A. Campisi et M

me

V. Carbé se plaignent de l’ineffectivité du remède prévu par la loi Pinto, vu le montant faible reçu à titre de dédommagement moral pour la durée de la procédure.

33.

Quant au grief soulevé par M

me

A. Campisi, la Cour constate que ce grief ne se heurte à aucun des motifs d’irrecevabilité inscrits à l’article 35 § 4 de la Convention. Il convient donc de le déclarer recevable.

34.

En ce qui concerne le fond, la Cour relève avoir déjà traité une affaire soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a conclu à la non-violation de l’article 13 de la Convention car «

le simple fait que le niveau du montant de l’indemnisation ne soit pas élevé ne constitue pas en soi un élément suffisant pour mettre en cause le caractère effectif du recours “Pinto”

» (voir

Viola et autres c. Italie

, n

o

7842/02, §§ 64-69, 8

janvier 2008).

35.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que la requérante n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente. Partant, la Cour conclut qu’il n’y a pas eu violation de l’article 13 de la Convention en ce qui concerne M

me

A. Campisi.

36.

En ce qui concerne M

me

V. Carbè, la Cour rappelle avoir conclu à l’irrecevabilité du grief soulevé par celle-ci portant sur la durée de la procédure. Partant, elle estime que ce grief n’est pas «

défendable

» au regard de la Convention, cette partie de la requête doit être rejetée en tant que manifestement mal fondée selon l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

V.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

37.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

38.

Les requérants réclament 40

000 EUR chacun au titre du préjudice moral ainsi que 28

348,80 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour. Le Gouvernement s’oppose à ces prétentions.

39.

La Cour considère que, statuant en équité, il y a lieu d’octroyer 22

000 EUR à M

me

A. Campisi et 22

000 EUR à M. N. Carbè au titre du préjudice moral. En ce qui concerne M

me

C. Carbè, M

me

V. Carbè et M. N. Carbè, quant au grief tiré de l’article 8 de la Convention (droit au respect de la vie privée),

elle estime que le constat de violation représente une satisfaction équitable suffisant pour tout préjudice moral qu’ils auraient subi.

40.

Pour ce qui est des frais et dépens, selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2

000 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde conjointement aux requérants.

41.

La Cour juge approprié d’assortir les sommes susmentionnées d’intérêts moratoires d’un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant aux griefs suivants

:

- les griefs soulevés par M

me

A. Campisi tirés des articles 6 § 1 et 13 de la Convention

;

- les griefs soulevés par M. N. Carbè tirés des articles 8 de la Convention (droit au respect de la correspondance), 1 du Protocole n

o

1 et 2 du Protocole n

o

4 à la Convention

;

- le grief soulevé par M

me

C. Carbè, M

me

V. Carbè et M. N. Carbè tiré de l’article 8 de la Convention en ce qui concerne le droit au respect de la vie privée

;

2.

Déclare

le restant de la requête irrecevable ;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

en ce qui concerne M

me

A. Campisi ;

4.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention (droit au respect de la correspondance), l’article 1 du Protocole n

o

1 et l’article 2 du Protocole n

o

4 en ce qui concerne M. N. Carbè

;

5.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention (droit au respect de la vie privée) en ce qui concerne M

me

C. Carbè, M

me

V. Carbè et M. N. Carbè ;

6.

Dit

qu’il n’y a pas eu violation de l’article 13 de la Convention en ce qui concerne M

me

A. Campisi

;

7.

Dit

que le constat de violation représente une satisfaction équitable suffisante pour tout préjudice moral en ce qui concerne M

me

C. Carbè, M

me

V. Carbè et M. N. Carbè, quant au grief tiré de l’article 8 de la Convention (droit au respect de la vie privée)

;

8.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivante

:

(i) 22

000 EUR (vingt-deux mille euros) à M

me

A. Campisi et 22

000 EUR (vingt-deux mille euros) à M. N. Carbè pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

;

(ii) 2

000 EUR (deux mille euros), aux requérants conjointement, pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû par les requérants à titre d’impôt

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

9.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

23 juin 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Françoise Elens-Passos

Françoise Tulkens

Greffière adjointe

Présidente