SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL Luigi Serino c. Italia (n Cerere nr. 680/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 ianuarie 2009 DEFINIF 27/04/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă.
În cauza Luigi Serino c. Italia (n 2), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Irene Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișl Karakaș, judecători, și Sally Dolle, graffière de section Dupa ce a deliberat în camera consiliului la 6 ianuarie 2008, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 680/03) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Luigi Serino ( La 5 noiembrie 1998, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia de salvgardare a drepturilor omului și a libertăilor fundamentale (inclusiv Convenia privind drepturile omului).
Reclamantul a fost reprezentat succesiv de M Nardone și T. Verrilli, avocai la Benevent, și de dl F. Pepe, avocat la Benevent. Guvernul italian ( I.M. Braguglia și R. Adam și domnul Spatafora, precum și co-agenții săi, dnii V. Esposito și F. Crisafolli, precum și de co-adjunctul său, dl N. Lettieri. La 30 martie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Reclamantul s-a născut în 1925 și își are reședința în Benevent. Procedura principală la 14 aprilie 1992, reclamantul a fost desemnat de către dl R.C. în fața Tribunalului din Santa Maria Capua Vetere (Caserta) pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în urma unui accident de circulație (RG n 3595/92).
În februarie 2003, trei au fost retrimise din oficiu, două pentru cauza grevei avocaților și trei la cererea părților. Judecătorul l-a pronunțat în deliberare la 5 mai 2003. Părțile nu au furnizat nici o informație cu privire la evoluțiile cunoscute prin procedură de la acea dată. 2. Procedura Pinto la 16 octombrie 2001, reclamantul sesizează instanța de apel a Romei în sensul legii: Prin scrisoarea din 4 aprilie 2002, recurentul a informat Curtea că, deși a introdus acțiunea în fața Tribunalului [9 296 EUR (EUR) ], nu a vrut să renunțe la cererea sa. 10. printr-o decizie din 17 iunie 2002, al cărei text a fost depus la grefă la 29 iunie 2002, iulie 2002, instanța de apel a luat în considerare procedura până la data deciziei, a constatat depășirea unei perioade rezonabile și a acordat 2 000 EUR în mod echitabil pentru daune morale și 1 720 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, inclusiv cele ale procedurii în fața Curții.
Notificat la administrație la 4 decembrie 2002, această decizie a devenit definitivă la 3 februarie 2003 11. Între timp, printr-o scrisoare din 17 decembrie 2002, reclamantul a invitat Curtea să reia examinarea cererii sale. 12. La 11 februarie 2004, sumele acordate în vederea executării deciziei Pinto nu au fost încă plătite. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii principale și de faptul că suma primită ca daune morale în cadrul procedurii de recurs intern nu este suficientă pentru a remedia prejudiciul suferit.
Cu toate acestea, Curtea consideră că aceste excepții trebuie respinse în lumina jurisprudenței sale (a se vedea, mutatis mutandis Luigi Serino c. Italia, nr 679/03, § 15-18, 19 februarie 2008). 16. Curtea, după examinarea tuturor faptelor cauzei și a argumentelor părților, consideră că detenția s-a dovedit insuficientă (a se vedea Delle Cave și Corrado c. Italia, n 14626/03, §§ 26-31, 5 iunie 2007 Cocchiarella c. Italia [GC], n 64886/01, §§ 69-98, CEDH 2006 ...) și că suma Curtea constată că cererea nu se referă la niciun alt motiv pentru care a fost formulată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin urmare, o declară admisibilă.
18. În ceea ce privește fondul, Curtea constată că procedura, care a început la 14 aprilie 1992, a durat până la 17 iunie 2002, data deciziei Pinto În plus, suma acordată de instanța judecătorească Pinto nu a fost încă plătită la 11 februarie 2004, adică la mai mult de 18 luni de la depunerea la grefa hotărârii instanței judecătorești. în cazul în care, din același motiv, Curtea consideră că o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție ar trebui să fie constatată și în temeiul articolului 20, având în vedere criteriile prevăzute de jurisprudența sa bine stabilită în acest domeniu (a se vedea în primul rând Cocchiarella c. Italia , citată anterior). În ceea ce privește problema aplicării articolului 41 din Convenție, Curtea constată că reclamantului i s-a solicitat să își prezinte cererea de satisfacție echitabilă înainte de 5 februarie 2007 și că a prezentat la 14 septembrie 2007, în afara termenului stabilit.
Curtea decide, prin urmare, să nu acorde nimic în temeiul articolului 41 din Convenție. cererea admisibilă A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție Respinge cererea de satisfacție echitabilă. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 27 ianuarie 2009, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Françoise Tulkens Great Președinte
AFFAIRE Luigi SERINO c. Italie (n o 2) ( Requête n o 680/03) ARRÊT STRASBOURG 27 janvier 2009 DÉFINITIF 27/04/2009 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Luigi Serino c. Italie (n o 2), La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișıl Karakaș, juges, et de Sally Dollé, greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 janvier 2008, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 680/03) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Luigi Serino (« le requérant »), a saisi la Cour le 5 novembre 1998 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Le requérant a été représenté successivement par M es A. Nardone et T. Verrilli, avocats à Bénévent, et par M e F. Pepe, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté successivement par ses agents, MM. I.M. Braguglia et R. Adam et M me E. Spatafora, et ses coagents, MM. V. Esposito et F. Crisafulli, ainsi que par son coagent adjoint, M. N. Lettieri.
3.Le 30 mars 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT
4.Le requérant est né en 1925 et réside à Bénévent. 1. La procédure principale
5.Le 14 avril 1992, le requérant fut assigné par M. R.C. devant le tribunal de Santa Maria Capua Vetere (Caserta) afin d’obtenir réparation des dommages subis lors d’un accident de la circulation (RG n o 3595/92).
6.Des vingt-quatre audiences fixées entre le 2 juillet 1992 et le 24 février 2003, trois furent renvoyées d’office, deux pour cause de grève des avocats et trois à la demande des parties.
7.Le juge mit l’affaire en délibéré le 5 mai 2003. Les parties n’ont fourni aucun renseignement sur les développements connus par la procédure depuis cette date. 2. La procédure « Pinto »
8.Le 16 octobre 2001, le requérant saisit la cour d’appel de Rome au sens de la loi « Pinto », demandant 18 000 000 lires italiennes [9 296 euros (EUR)] à titre de dommage moral pour la durée excessive de la procédure.
9.Par une lettre du 4 avril 2002, le requérant informa la Cour que, tout en ayant introduit le recours « Pinto », il n’entendait pas renoncer à sa requête.
10.Par une décision du 17 juin 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 29 juillet 2002, la cour d’appel considéra la procédure jusqu’à la date de la décision, constata le dépassement d’une durée raisonnable et accorda 2 000 EUR en équité pour dommage moral et 1 720 EUR pour frais et dépens, y compris ceux de la procédure devant la Cour. Notifiée à l’administration le 4 décembre 2002, cette décision devint définitive le 3 février 2003.
11.Entre-temps, par une lettre du 17 décembre 2002, le requérant avait invité la Cour à reprendre l’examen de sa requête.
12.Au 11 février 2004, les sommes accordées en exécution de la décision Pinto n’avaient pas encore été payées. EN DROIT
13.Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure principale et de ce que le montant reçu à titre de dommage moral dans la procédure « Pinto » n’est pas suffisant pour réparer le préjudice subi.
14.Le Gouvernement s’oppose à cette thèse, excipant du non épuisement des voies de recours internes et de la tardiveté de la requête.
15.La Cour estime toutefois que ces exceptions sont à rejeter à la lumière de sa jurisprudence (voir, mutatis mutandis , Luigi Serino c. Italie , n o 679/03, § 15-18, 19 février 2008).
16.La Cour, après avoir examiné l’ensemble des faits de la cause et les arguments des parties, considère que le redressement s’est révélé insuffisant (voir Delle Cave et Corrado c. Italie , n o 14626/03, §§ 26-31, 5 juin 2007 ; Cocchiarella c. Italie [GC], n o 64886/01, §§ 69-98, CEDH 2006 ‑ ...) et que la somme « Pinto » n’a pas été versée dans les six mois à partir du moment où la décision de la cour d’appel devint définitive ( Cocchiarella c. Italie, précité, § 89). Partant, le requérant peut toujours se prétendre « victime », au sens de l’article 34 de la Convention.
17.La Cour constate que la requête ne se heurte à aucun autre des motifs d’irrecevabilité inscrits à l’article 35 § 3 de la Convention. Aussi, la déclare-t-elle recevable.
18.Quant au fond, la Cour constate que la procédure, qui a débuté le 14 avril 1992, avait duré au 17 juin 2002, date de la décision « Pinto », dix ans et deux mois pour une instance. En outre, la somme octroyée par la juridiction « Pinto » n’avait pas encore été versée au 11 février 2004, soit plus de dix-huit mois après le dépôt au greffe de la décision de la cour d’appel.
19.La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté une méconnaissance de l’exigence du « délai raisonnable », compte tenu des critères dégagés par sa jurisprudence bien établie en la matière (voir, en premier lieu, Cocchiarella c. Italie , précité). N’apercevant rien qui puisse mener à une conclusion différente dans la présente affaire, la Cour estime qu’il y a également lieu de constater une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, pour le même motif.
20.Quant à la question de l’application de l’article 41 de la Convention, la Cour constate que le requérant avait été invité à présenter sa demande de satisfaction équitable avant le 5 février 2007 et qu’il l’a présentée le 14 septembre 2007, en dehors du délai fixé. La Cour décide partant de ne rien accorder au titre de l’article 41 de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable. Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 janvier 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente